Bărbatul mic de statură întins cu fața în sus pe marginea drumului are capul năclăit de sânge. Lângă oamenii adunați în jurul lui, se vede un scuter căzut. Omid, tovarășul cu care mă întorceam dintr-o escapadă în Carpați, scoate un „Îghhhh…” și întoarce instinctiv capul. Încetinesc puțin, arunc o privire și decid să merg mai departe, ca să nu mai îngroșăm și noi mulțimea de gură-cască. În secunda în care depășesc locul accidentului, înregistrez mai bine ce-am văzut, sau, mai bine zis, ce n-am văzut. Două chipie de polițist, dar niciun paramedic. Îmi dau seama că șansele ca cineva să știe cum să acorde primul ajutor sunt minime. Trag pe dreapta, îl rog pe Omid să închidă mașina și alerg.
Archive | the one RSS feed for this section
Cum mi-am petrecut ziua de naștere
Nu-mi stă în fire să nu duc lucrurile la bun sfârșit. Când mi-am propus să-mi petrec aniversarea de 30 de ani pe Vârful Moldoveanu, n-am avut niciun dubiu că pe 30 august voi savura un pahar de șampanie la 2544 de metri. Îndrăznesc să cred că nici prietenii mei, care mă cunosc destul de bine, nu s-au îndoit că așa vor sta lucrurile.
Numai că, pentru prima dată de când am început să bat munții cu rucsacul în spate, socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din grădina carpatică.
Geamantanul cu dor
Ce-aș lua cu mine “dacă aș face zilnic naveta între Rai și Iad”, vorba poetului.
Se obișnuiește ca cei care pleacă pentru o perioadă mai îndelungată din țară să spună de ce n-are să le fie dor în micul sau marele lor lor exil. Eu vreau să vă vorbesc despre crâmpeiele unei Românii de care îmi va fi chiar foarte dor și pentru care am să mă întorc cu drag ori de câte ori voi găsi un răgaz.
Frica cea mare
Despre o spaimă dătătoare de viață
La limanul câte unei mări, am dormit, am cântat și am petrecut cu prietenii, am făcut dragoste, am iubit, am plâns, am citit, dar cel mai adesea am stat de vorbă cu mine însumi. Am avut naivitatea să cred, cum spune în “Autoportret” același Paler, că “la mare nu există decât prezent”. E adevărat, urmele trecerii noastre nu rămân multă vreme pe nisip și nu se văd decât pentru câteva clipe în apă, dar astăzi mi se pare că abia această ștergere face ca trecerea noastră să pară nu doar ireversibilă, ci și neînsemnată. În prezentul continuu al mării nu e loc pentru trecutul nici unuia dintre noi.
EmoTIFF
În anii fără soț, în țara mea se întâmplă trei minuni pe an: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, Festivalul Internațional de Film “Transilvania” și Festivalul Internațional de Muzică “George Enescu” (care împlinește anul acesta 20 de ediții). Fiecare ar putea fi câte o culoare pe drapelul unei Românii mai bune și mai culte. Cei care le fac nu sunt nici sfinți, nici eroi. Sunt oameni care știu ce ocean de muncă separă visele de realitate. La fiecare sfârșit de Sibiu, de TIFF, de Enescu îmi vine să mă duc și să le strâng mâna.
Strașnicele femei de peste Prut
Poate că Moldova-i, de fapt, a urmașelor urmașelor lor.
“Care e legătura dintre broaștele țestoase și moldoveni?” întreabă de pe scena TED-x Alexandru Zgardan, profesorul cu studii la Washington University și proprietarul primului sistem de pensii private din Republica Moldova.
“Și țestoasele și moldovenii sunt pe cale de dispariție. Nu mă credeți? Am să vă dovedesc cu cifre!”
Farmecul pierdut al dialogului
Nu e niciodată prea târziu pentru a-ți reaminti arta conversației.
Ai observat, ultima dată când ai urmărit un talk-show la una dintre televiziunile “de știri”, că oamenii nu discută unul cu celălalt, ci, cel mai adesea, unul în pofida celuilalt? Iar asta nu se întâmplă de ieri, de azi și nici nu ține de specificul local.
Betonul educă indiferența
Așa sună reacția unui francez în fața demolărilor iresponsabile din București.
Metoda e simplă și lipsită de riscuri. Se cumpără o clădire veche pe care actualii proprietari n-o mai pot întreține. Se lasă în paragină. Eventual se angajează niște băieți care distrug noaptea elementele de rezistență. Se pune un semn cu “Pericol de prăbușire”. Apoi se obține autorizația de demolare sub pretextul “pericolului iminent”. Pe locul liber se înalță o construcție nouă, din fier-beton și sticlă. “E un abuz!”, protestează câțiva vecini. “N-am făcut nimic ilegal!”, se apără în cor proprietarul, dezvoltatorul și constructorul. Și unii și alții au dreptate. E un abuz de drept, adică o interpretare permisă de litera legii, dar care contrazice spiritul ei. O șmecherie. Un tun. O românească. Sunt peste tot în jurul nostru, atât de comune încât ne-am obișnuit cu ele. Mai ciulim urechile doar atunci când “șmecherul” nu e un afacerist oarecare. Așa cum s-a întâmplat cu clădirile de pe strada Buzești și cu hala Matache.
Săraca țară bogată
Provocările unui regat milenar în faţa noului colonialism turistic.
Adevăratul învingător al războiului din Vietnam a fost Thailanda. În anii ’60, cele mai multe dintre atacurile aeriene lansate de Statele Unite asupra Vietnamului de Nord decolau de pe sol thailandez. În baza aceluiaşi “gentlemen agreement”, Statele Unite îşi puteau aduce soldaţii şi ofiţerii aflaţi în permisie în Bangkok şi în sudul tropical. Aşa se face că primii descoperitori turistici ai plajelor paradisiace de pe coastele şi din insulele Siamului au fost militarii americani.
Infidelio
Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru cuplurile clandestine, chiar şi atunci când cei sau cele cărora li se “puneau coarne” îmi erau apropiaţi.
Poate pentru că judecata publică tinde mai mereu să-i culpabilizeze pe noii îndrăgostiţi, ceva în mine tinde să le ia partea şi să vadă partea bună a lucrurilor: în loc să îngroş rândurile celor care bocesc la ruinele unei vechi pasiuni, prefer să mă bucur de dimineaţa care le zâmbeşte noilor îndrăgostiţi.
Comentarii