Cele două cursuri vor avea loc pe 18 – 20 iunie 2012, respectiv 21 – 23 iunie 2012 la București. Există o reducere specială pentru “early birds”, cei care se înscriu și plătesc până pe 11 mai. Găsiți toate detaliile despre înscriere pe cumcomunici.ro.

Process Communication este o teorie a personalităţii şi un model contemporan de comunicare care te învaţă cum să te faci ascultat, nu doar auzit de ceilalţi. Este folosit cu succes de mii de profesionişti din întreaga lume, de la astronauţii NASA la comandantul suprem al forţelor NATO, generalul Wesley Clark, de la manageri şi preşedinţi de multinaţionale la fostul preşedinte al SUA, Bill Clinton.

Felul în care oamenii percep lumea, canalele prin care comunică, impulsurile care-i motivează şi felul în care se comportă sub stress diferă în funcţie de personalitatea fiecărui individ. Modelul Process Communication te învaţă cum să comunici cu oamenii “pe limba fiecăruia”, astfel încât să te faci înţeles şi plăcut chiar şi de oameni cu personalităţi foarte diferite de a ta.

Află mai multe:
Ce este PCM | Ce câştigi dacă urmezi acest curs
Cui se adresează | Înscrie-te

The New Yorker scrie despre noua goană după aur din Silicon Valley și cum i se adaptează acesteia modelul universitar de la Stanford:

Stanford University is so startlingly paradisial, so fragrant and sunny, it’s as if you could eat from the trees and live happily forever. Students ride their bikes through manicured quads, past blooming flowers and statues by Rodin, to buildings named for benefactors like Gates, Hewlett, and Packard.

Everyone seems happy, though there is a well-known phenomenon called the “Stanford duck syndrome”: students seem cheerful, but all the while they are furiously paddling their legs to stay afloat. What they are generally paddling toward are careers of the sort that could get their names on those buildings. The campus has its jocks, stoners, and poets, but what it is famous for are budding entrepreneurs, engineers, and computer aces hoping to make their fortune in one crevasse or another of Silicon Valley.

:: citește tot articolul

“În topul celor mai urmărite 5 emisiuni jurnalistice, pe locul 2 se află “Lecţia de Prim Ajutor” realizată de Dana Rogoz şi Dragoș Bucurenci, urmată de “Ce se întâmplă, doctore” (Oana Cuzino) şi “Apropo Tv” (Andi Moisescu).”

:: știrea completă în Ziarul Financiar

„Lecţia de prim ajutor” este un program de prevenţie şi educaţie pentru salvarea de vieţi care cuprinde emisiunea Lecţia de prim ajutor (difuzată pe Pro Tv în perioada noiembrie 2011 – februarie 2012) şi site-ul www.lectiadeprimajutor.ro.

Cum să reaprinzi scânteia în relația ta cu biblioteca

În liceu și în facultate, făcusem potecă prin fața buchiniștilor de la Universitate. Cumpăram tot ce mi se părea “esențial” și credeam că voi avea cândva vreme să citesc. Aveam un plan de “lecturi obligatorii”, inspirat de referințele erudite ale eseiștilor români în vogă la acea vreme. În paranteză fie spus, la 15 ani Irina Nicolau a încercat, fără succes, să mă vindece de această sminteală. Privind în urmă, îmi pare rău că n-am ascultat-o. Dar anticipez.

În anii aceia, am adunat o bibliotecă de care am fost o vreme foarte mândru, ca de o tapiserie meșteșugită care dădea sens și culoare micuței garsonierei pe care o luasem în chirie. Apoi am început să resimt apăsarea volumelor ale căror titluri le știam pe de rost, dar ale căror pagini nu le frecventasem cu adevărat niciodată. La 20 de ani mi-am luat o slujbă cu normă întreagă și am avut tot mai puțină vreme să citesc. În fiecare seară în care mă întorceam frânt de la serviciu, biblioteca mă aștepta cu același opresiv semn de întrebare: “Nici azi n-ai deschis nicio carte?”. Oamenii pe care-i admiram la vârsta aceea vorbeau și scriau “din cărți”. Era suficient să-i ascult deschizând gura și mă cuprindea rușinea că, în ultima vreme, îmi făcusem tot mai puțin temele.

Apoi am deschis mai bine ochii și am văzut în jurul meu o groază de oameni interesanți care păreau să aibă o relație la fel de proastă cu lectura. Cu toții erau “angajați”, într-un fel sau altul, în marele proces al schimbărilor politice, economice și sociale și pe niciunul nu părea să-l tulbure divorțul de bibliotecă. Am hotărât atunci să o rup definitiv cu “maeștrii” mei. Dacă ei avuseseră timp să-i citească pe clasici sub dictatură, foarte bine. Modelul meu urma să fie al “omului nou”, al animalului de tranziție, care muncește zi-lumină pentru creșterea PIB-ului și pentru “schimbarea mentalităților”. În revolta mea, n-am mai deschis nicio carte vreme de un an de zile.

Evident, noua decizie m-a aruncat într-o depresie și mai crâncenă. Multe, puține, lecturile mele funcționaseră ca o oază de calm într-o viață tot mai agitată. Lipsit de oxigenul lor, creierul meu se îmbâcsea tot mai tare. Am auzit atunci o istorie, despre care nu știu nici azi dacă e adevărată, dar care pentru mine a funcționat ca o evanghelie. Se spune că Arghezi obișnuia să citească așezat într-un fotoliu în spatele căruia ferestrele erau întotdeauna deschise. Atunci când nu-i mai plăcea cartea, o arunca, literalmente, pe fereastră și începea alta. Mi s-a părut o strategie genială. Cultura scrisă a omenirii e atât de vastă, încât, statistic privind lucrurile, dacă citești mult, vei parcurge un număr egal de cărți valoroase și de prostii, fie că citești numai ce-ți place, fie că urmezi un plan bine stabilit de “lecturi obligatorii”. E legea numerelor mari.

Mi-am însuși această strategie și am redescoperit plăcerea lecturii. N-am mai pregetat niciodată să nu duc la bun sfârșit o carte, dacă autorul m-a pierdut undeva pe parcurs. Noua abordare m-a vindecat și de frica pe care mi-o inspirau cărțile-cărămidă. Știind că le pot lăsa din mână oricând, fără nicio urmă de vinovăție, m-am simțit mult mai îndemnat să le dau o șansă. M-am împrietenit în felul acesta cu unii dintre autorii care mi-au rămas, peste ani, cei mai dragi.

Mi-am dus vechea bibliotecă la ai mei și am început să-mi construiesc una nouă, urmând o regulă simplă: în ea nicio carte nu avea voie să rămână necitită mai mult de câteva luni. Am început să cumpăr mai puțin și să citesc mai mult. În anii din urmă, nu m-am mai simțit nicăieri singur, atâta vreme cât am avut în bagaj o carte sau în apropriere o librărie. Apoi a apărut Kindle-ul și biblioteca mea a continuat să crească în spațiul restrâns al unei tablete de mărimea unui caiet de școală.

Când am plecat din țară, mi-am împărțit noua bibliotecă prietenilor. M-am bucurat să le fac acest dar, pentru că cei mai mulți dintre ei sunt oameni care citesc și asta ne-a apropiat, de fapt, foarte tare. Pe unii i-a speriat gestul meu, s-au temut că m-a apucat o nouă sminteală și că vreau să renunț iar la citit. A trebuit să le explic fiecăruia că volumele dăruite sunt doar urmele fizice ale unei povești de dragoste pe care o port în suflet și pe care nu mai am nevoie s-o caut în bibliotecă. Când mi se face dor de ele, le găsesc cu ușurință pe Kindle, fie că mă aflu pe plaja de la Sfântu Gheorghe sau pe o plajă din marele golf al Thailandei.

Ajuns în America, am descoperit că, mai lesne decât în limba engleză, cel mai bine mă înțeleg cu noii mei prieteni și colegi în cărțile pe care le-am citit fiecare. L-am cunoscut aici pe José, un spaniol mândru, cu verb aspru și umor casant.

“Pentru mine, sunt doar două feluri de oameni: cei care citesc și cei care nu. Ultimii nu mă interesează”, mi-a declarat într-o seară cu emfază.

Nu-l urmez cu totul în această judecată radicală, dar nu pot să nu observ că oamenii de care m-am apropiat cel mai tare sunt cei care citesc, ca și mine, din pură voluptate. Cu cei care nu citesc nu-mi găsesc întotdeauna cuvintele.

:: The One, decembrie 2011

Este de neconceput ca mai multe persoane sa actioneze concertat in beneficiul alteia, cu care nu se afla in relatii apropiate, intime sau de prietenie, fara stirea acesteia, persoana care, prin ipoteza, nu doar ca nu a determinat conduita celorlalti, dar nici nu va afla vreodata despre “binele” care i s-a facut cu forta.

:: de aici

După ce m-am mutat de la ai mei, am locuit întotdeauna cu chirie pentru că mi-au plăcut centrul, arhitectura veche și provizoratul. De hogeacul din Maria Rosetti, unde am locuit în ultimii trei ani și jumătate, m-am îndrăgostit, însă, iremediabil. În locul meu s-a mutat unul dintre prietenii mei cei mai buni și, deși mi-ar fi părut mai rău dacă ar fi ajuns să locuiască acolo un străin, când l-am vizitat astă-toamnă, am avut o senzație stranie, ca și cum l-aș fi văzut pe stradă la braț cu o fostă iubită.

Când călătorești, înainte să o iei la drum spre casă, între lucrurile pe care verifici dacă le ai cu tine se numără și cheia. Așa se face că, înaintea plecării din campus, m-am surprins căutând cu privirea cheia de-acasă, de la București. Uneori înregistrezi mai bine realitatea într-un astfel de plan detaliu decât într-o privire de ansamblu. Mi-am dat seama că de orașul în care m-am născut nu mă mai leagă, de fapt, nicio cheie. Nici de la casă, nici de la mașină, nici de la scuter, nici măcar de la bicicletă.

Le povesteam prietenilor această constatare melancolică și Ioana i-a găsit iute remediul. “Știți ce să-i faceți cadou la plecare?”, le-a spus alor mei. “O cheie!”

:: continuarea pe bucurenci.com

Copacii din parcurile bucureştene nu au mai avut răbdare să aştepte primăvara, au înrămurit pancarte şi s-au hotărât să protesteze.

Am aflat cu uimire vestea de pe maimultverde.ro, unde puteţi citi şi voi mai multe despre problemele copăcimii româneşti şi soluţiile pe care le puteţi oferi prin intermediul prevederii 2% din Codul Fiscal.

Cauzei copacilor de pe Facebook i s-au alăturat deja peste 850 de membri simpatizanţi. Dacă te numeri şi tu printre cei care vor mai multe drepturi pentru copaci, susţine plantările şi donează 2% din valoarea impozitului pe venit către MaiMultVerde. Detalii pe maimultverde.ro/doilasuta

De aproape, se vede că bărbatul e încă în viață.

„Aveți nevoie de un guler cervical?”,

îl întreb pe unul dintre polițiști, care stătea fără să pară că știe ce are de făcut. După cele șase luni în care am făcut voluntariat la SMURD București și la Floreasca, mi-am dotat mașina cu gulere cervicale și cu balon de ventilație. Nu au ce să caute în trusa de prim ajutor a unui șofer obișnuit, dar, dacă știi ce să faci cu ele, poți acorda primul ajutor mult mai eficient.

„Sunteți doctor?”,

vine răspunsul polițistului, cu un ton de ușurare. „Nu, dar am fost voluntar SMURD. Ați chemat salvarea?”, îi spun în vreme ce mă aplec lângă bărbatul căzut și-i prind capul în palme, imobilizându-l.

„Cum vă simțiti? Cum vă cheamă?”, îl întreb, „Trebuie să stați liniștit, să nu vă mișcați, e foarte important să nu vă mișcați, o să vină în curând salvarea și o să vă ducă la spital”.

Omul bolborosește ceva greu inteligibil, care poate fi tradus ca „N-am nimic, mă doare capul.”

„E beat”, comentează cineva din jur.

Într-adevăr, pare băut, dar asta contează mai puțin acum. Ploaia măruntă se transformă în firișoase sângerii pe mâinile mele și mă gândesc că am făcut rău că n-am oprit o secundă să-mi iau o pereche de mănuși de unică folosință din mașină (da, am și așa ceva în portbagaj, tot după experiența de la Floreasca). Decid să le dau oamenilor o sarcină ca să mai eliberez locul.

„Are cineva o pătură? Nu se poate să-l lăsăm așa în ploaie.”

Cererea mea are efect, oamenii încep să parlamenteze și vreo trei pleacă după pături.

Deodată, simt că bărbatul zvâcnește voluntar, încearcă să se ridice de pe jos.

„Vă rog mult, încercați să nu vă mișcați, e posibil să aveți fracturi la coloană sau la bazin, e foarte periculos să vă mișcați”, îi spun în vreme ce îi țin cu hotărâre capul.

Din bolboroseala care urmează, deduc că nu e de acord, dar pentru moment se liniștește. Sosește pătura, Omid o ia și o face sul. Îmi dau seama că vrea să i-o așeze sub cap, un gest reflex, dar complet greșit într-o astfel de situație.

„Nu, în niciun caz sub cap, întinde-o pe el”.

Mă gândesc să-l rog pe Omid să-mi aducă un guler cervical din mașină ca să-mi eliberez mâinile și să-i pot examina capul, dar bărbatul zvâcnește din nou.

„N-am nimic, lăsați-mă în pace!”, rostește cu greu.

E evident că a băut foarte mult. Încerc să-l liniștesc, intervin și polițiștii, dar nu reușim să ne înțelegem cu el. Până să mă gândesc dacă merită sau nu să-l imobilizez cu forța (în stare în care e, nu poate fi bănuit că judecă limpede, iar o mișcare greșită îi poate fi fatală), omul se zmucește serios și se ridică în capul oaselor. Apoi, tremurând tot, se ridică în picioare. Se clatină serios și puțin lipsește să nu cadă, nu știu dacă e de la alcool sau de la traumatismele suferite, așa că încerc iar cu vorba bună:

„Vă rog frumos, e foarte important să stați liniștit. Trebuie să vă vadă un medic. E spre binele dumneavoastră.”

Îmi aduc aminte de toate momentele trăite la Floreasca în care doctorii și asistenții de la Urgență încercau să comunice cu pacienții aflați în stare de ebrietate sau sub efectul drogurilor. Nu întotdeauna reușeau. În cele din urmă, îmi admit și eu înfrângerea și, asigurându-mă că sosirea unui echipaj profesionist de prim-ajutor e iminentă, îl las pe bărbat în grija polițiștilor, găsesc o cișmea unde mă spăl temeinic pe mâini cu săpun și îmi văd de drum.

Nu-mi pare rău că intervenția mea nu a fost „salvatoare” în adevăratul sens al cuvântului. Am luat-o ca pe o încercare care mi-a ieșit în cale ca să mă pregătească pentru situațiile în care noțiunile elementare de prim-ajutor chiar fac diferența între viață și moarte. Calmul cu care am știu să reacționez, faptul că mi-am adus aminte care sunt primele precauții care trebuie luate în cazul unui accident auto nu țin de cine știe ce sânge rece, de care nu-mi amintesc să mai fi dat vreodată dovadă în viață. Ele se datorează unui curs de prim-ajutor pe care l-am urmat anul trecut și celor șase luni în care am făcut voluntariat o zi sau o noapte pe săptămână în cadrul SMURD București, în cadrul unui program coordonat de doctorul Bogdan Oprița.

Dintre toate lucrurile pe care le-am învățat de-a lungul vieții, cunoștințele deprinse alături de medicii, paramedicii și asistenții SMURD mi se par astăzi cele mai prețioase. Am chibzuit că cel mai potrivit mod de a le spune „Mulțumesc!” ar fi printr-un program care să aducă în atenția tuturor românilor aceste informații salvatoare de viață. Am avut bucuria ca această idee să-și găsească susținători în cadrul echipei ING Asigurări, care a pregătit, împreună cu Pro TV și cu Dana Rogoz, o serie de lecții de prim ajutor pe care le veți putea urmări începând cu 5 noiembrie, în fiecare sâmbătă pe Pro TV, imediat după „Ce se întâmplă, doctore?”. Îmi doresc și vă doresc să luați folos, așa cum am făcut-o și eu, din fiecare dintre aceste lecții.

:: The One, noiembrie 2011

Emisiunea Lecția de prim ajutor s-a întors din vacanța sărbătorilor de iarnă și continuă în noul an la Pro Tv în fiecare sâmbătă și în reluare luni, de la ora 9.55 dimineața. Ajunsă la ediția a șaptea, emisiunea aduce în discuție în săptămânile următoare noi proceduri de prim ajutor în situații de urgență frecvente.

De la lansarea programului, peste 1,5 milioane de români au beneficiat de emisiunea și de site-ul Lecția de Prim Ajutor, oferite de ING Asigurări de Viaţă în parteneriat cu SMURD, și au aflat cum trebuie să procedeze corect în situaţii care necesită primul ajutor.

Pe www.lectiadeprimajutor.ro îți stau la dispoziție soluţii la situaţiile de urgenţă cele mai întâlnite. Soluţiile pot fi puse în practică în siguranţă de către persoane care nu au pregătire medicală, după procedura semnalării telefonice a situației de urgență la 112.

Site-ul lectiadeprimajutor.ro a înregistrat peste 6.500 vizite din 9 noiembrie până în prezent, în cele şase săptămâni de campanie, dintre care 5.000 de vizitatori sunt unici. Peste 25.000 pagini au fost vizionate, iar timpul mediu petrecut pe site a fost de 4 minute.

Utilizatorii pot pune întrebări online şi vor primi răspunsuri de la medicii SMURD în 24 de ore. Pe Facebook programul şi informaţiile sunt disponibile la www.facebook.com/lectiadeprimajutor, iar pe Twitter la twitter.com/primajutor.

„Lecţia de prim ajutor” este un program de prevenţie şi educaţie pentru salvarea de vieţi care cuprinde emisiunea Lecţia de prim ajutor difuzată pe Pro Tv în perioada noiembrie 2011 – februarie 2012 şi site-ul www.lectiadeprimajutor.ro.

Ne revedem în curând. Nu uita să faci și anul acesta totul pentru viață!