În ultimii ani, cancerul a încetat să mai fie o boală despre care auzeam vorbindu-se şi a devenit sinonim cu suferinţa şi cu pierderea. A secerat aproape de mine şi, când spun “cancer”, în nări îmi miroase a spital şi a catafalc. Pe cel mai drag om pe care cancerul l-a luat de lângă mine mi-l aduc mereu aminte fumând. Dar legăturile astea iau foarte mult timp ca să se facă…

În secolul care a trecut, fumatul a făcut 100 de milioane de victime. O hecatombă similară li se impută regimurilor dictatoriale comuniste, care au făcut uz de cele mai ample sisteme represive din istorie. Pentru un număr egal de victime, n-a fost nevoie decât de liber arbitru şi de avdertising.

Pe lângă o astfel de cifră, orice legendă despre bunicul de la ţară care a fumat toată viaţa şi a trăit bine mersi până la adânci bătrâneţi ar trebui să pălească. Şi totuşi, ea revine cu obstinaţie în apologetica oricărui jucător la ruleta rusească.

Despre “alegerea” de a muri mai repede

N-am să devin niciodată nefumător, am să rămân, însă, tot restul vieţii mele, un fost fumător. Între mine şi cei mai mulţi dintre nefumători va exista întodeauna o diferenţă esenţială: în vreme ce ei nu înţeleg neghiobia oamenilor care aleg să-şi scurteze viaţa inhalând cu încetinitorul un drog ucigaş, eu am trăit această “neghiobie” şi nu mi-e la îndemână s-o expediez cu uşurinţă între prostelile tinereţii.

Fumatul nu este o fiţă, nu este o prosteală, nu este “lipsă de voinţă”, nu este un obicei prost (cum cred nefumătorii), după cum nu este nici un liant social, un anxiolitic, un relaxant sau o alegere (cum cred fumătorii). Pentru un fumător începător, el poate fi oricare dintre acestea sau toate la un loc. Dar pentru fumătorul cronic, fumatul nu este altceva decât o boală.

Dependenţa de nicotină este una dintre cele mai puternice şi mai nocive adicţii, în luptă cu care “voinţa” singură e, de cele mai multe ori, neputincioasă. Nu te-a frapat niciodată faptul că între fumători (oameni consideraţi, îndeobşte, “lipsiţi de voinţă”) se numără personaje cu cariere impresionante sau chiar sportivi de performanţă, indivizi care au dat de nenumărate ori de-a lungul vieţii probe de voinţă?

Am auzit de foarte multe ori reproşul ieftin după care această boală începe cu o “alegere”. Ei bine, ce să vezi? Nenumărate alte boli încep cu o alegere: alegerea de a nu te alimenta echilibrat, alegerea de a nu face destul sport, alegerea de a avea o viaţă sedentară, alegerea de a lucra într-un mediu poluat. Şi totuşi, nimeni nu le reproşează celor care suferă de marile boli ale traiului modern şi urban că “au ales să se îmbolnăvească”.

Nicotina, cel mai valoros contribuabil

Dar a le reproşa fumătorilor că şi-au ales destinul este o scuză comodă care linişteşte pe toată lumea (inclusiv pe fumători) şi perpetuează o politică de sănătate ipocrită.

Pentru statul român, este confortabil să taxeze din ce în ce mai mult produsele din tutun, permiţând în acelaşi timp comercializarea şi consumul lor, în loc să investească în subvenţionarea programelor de renunţare la fumat şi să pună un punct acestui cerc vicios.

Heroinomanii abia au la dispoziţie câteva centre de unde pot face rost de ace sterile, în vreme ce fumătorii îşi pot procura drogul la orice oră din zi şi din noapte, îl pot consuma aproape oriunde, îl pot primi gratis de la una dintre promoteriţele care invadează barurile şi terasele, toate astea în vreme ce sunt expuşi brand-urilor de ţigări la aproape toate evenimentele la care merg, în orice baruri şi restaurante, în staţiile de metrou, pe orice stradă, în autobuze, supermagazine, WC-uri, cluburi, oriunde…

În schimb, deşi statul câştigă sume enorme din taxarea produselor din tutun, nici măcar 1% din aceşti bani nu se întorc în programe de tratare a fumătorilor, care trebuie să-şi găsească singuri calea de ieşire din acest labirint ucigaş.

În România nu este acceptabil dpdv social să-i strănuţi cuiva în faţă sau să vii gripat la serviciu, dar este perfect acceptabil să tolerezi şi să încurajezi, în prezenţa foştilor fumători, consumul unui drog care face mai multe victime decât toate celelalte droguri (inclusiv alcoolul) la un loc. Felul în care interpretează restaurantele şi barurile legislaţia cu privire la locurile pentru nefumători este un bun exemplu despre cum se încurajează, de fapt, consumul şi nu abstinenţa.

Liberul arbitru la 10 ani

Am scris cu năduf şi mă îndoiesc că voi privi foarte curând cu seninătate problema fumatului în România.

Am crescut într-o familie de fumători, ai mei nu şi-au pus niciodată problema să nu fumeze în prezenţa mea. Am început să fumez la 10 ani, la sugestia unchiului meu. Lui şi prietenilor lui li se părea o chestie “bărbătească”. La 14 ani am ajuns să fumez regulat şi de-atunci nu m-am mai oprit până acum 2 ani, când am avut mai multe tentative eşuate de a mă lăsa. În România m-am simţit întotdeauna încurajat să fumez şi descurajat să mă las. Fumatul a însemnat mereu un plus de status, de încredere, de acceptare şi de socializare. Nu de puţine ori, descurajările de a mă lăsa au fost formulate explicit.

E greu să te raportezi cu seninătate la o ţară care încurajează o formă lentă de suicid colectiv şi la nişte oameni care, prin ce spun sau ce fac, par să-ţi ureze la fiecare pas “Îmbolnăvire grabnică!” sau “Metastază plăcută!”.

Poate să fie o întâmplare, dar toate tentativele mele anterioare de a mă lăsa de fumat au început în străinătate şi au eşuat în România.

Închei aici. Când am să simt că ar mai fi ceva de spus, am să revin.

Dacă vrei să te laşi de fumat, s-ar putea să te intereseze metoda asta.