Cursul va avea loc între 24-26 noiembrie și va fi găzduit așa cum v-am obișnuit de către colegii mei de la EXEC EDU.

Process Communication este o teorie a personalităţii şi un model contemporan de comunicare care te învaţă cum să te faci ascultat, nu doar auzit de ceilalţi. Este folosit cu succes de mii de profesionişti din întreaga lume, de la astronauţii NASA la comandantul suprem al forţelor NATO, generalul Wesley Clark, de la manageri şi preşedinţi de multinaţionale la fostul preşedinte al SUA, Bill Clinton.

Felul în care oamenii percep lumea, canalele prin care comunică, impulsurile care-i motivează şi felul în care se comportă sub stress diferă în funcţie de personalitatea fiecărui individ. Modelul Process Communication te învaţă cum să comunici cu oamenii “pe limba fiecăruia”, astfel încât să te faci înţeles şi plăcut chiar şi de oameni cu personalităţi foarte diferite de a ta.

Află mai multe:
Ce este PCM | Ce câştigi dacă urmezi acest curs
Cui se adresează | Înscrie-te

E un training de 3 zile care te învaţă cum să te faci mai bine înţeles de oamenii cu care ai dificultăţi de comunicare, cum să rezolvi inteligent conflictele la locul de muncă şi cum să-ţi motivezi colegii pentru a obţine rezultate mai bune din partea fiecăruia.

Detalii şi înscrieri pe cumcomunici.ro. Ne vedem la curs!

Citind-o, m-am dumirit mai bine în legătură cu destinul omului şi cu liberul lui arbitru, decât reuşisem s-o fac în trei ani de facultate de filosofie. Mitul peşterii din “Republica” lui Platon descrie foarte plastic starea jalnică a fiinţei umane în raport cu realitatea, dar povestea lui Socrate nu ne spune cum au ajuns acei oameni în peşteră, cine i-a înlănţuit, cine i-a pus să se holbeze la nişte umbre care pâlpâie pe pereţi şi cine i-a convins că din astfel de umbre se compune realitatea.

Cartea lui Eric Berne mi-a dat toate aceste răspunsuri şi astăzi, la patru ani de când am citit-o pentru prima dată, încă sunt de părere că sunt cele mai pertinente răspunsuri pe care le-am primit în viaţa mea. După ce am citit “Republica”, m-am simţit mai cult. După ce am citit “What do you say after you say hello?”, am început să văd un pic mai bine prin ceaţă.

:: răspuns la ancheta revistei Elle din numărul de februarie: care este cartea care ţi-a transformat viaţa?

Ca să înţelegeţi despre ce este vorba, cel mai simplu este să vă imaginaţi următorul dialog.

Ana: “Vai, dragă, ce bine arăţi, sunt aşa de invidioasă pe tine, eu nu reuşesc deloc să scap de kilogramele astea…”
Ioana: “Mulţumesc, dar să ştii că nu e nicio filosofie, trebuie doar să mănânci echilibrat şi să faci sport.”
A: “Da, ai dreptate, dar eu de sală nu reuşesc să mă ţin, iar cu mâncarea, ştii şi tu ce se găseşte prin oraş.”
I: “De ce nu-ţi iei un antrenor? Cât despre mâncare, e foarte simplu, poţi să-ţi iei la pachet.”
A: “Da, ştiu, dar n-am eu bani de antrenor şi nici timp să-mi fac pachet de dimineaţă, trebuie să ajung la fix, ştii cum face şefa dacă întârzii”
I: “Păi de ce nu mergi la un grup de tae bo sau de pilates, e tot cu antrenor, şi nu e deloc scump. Şi dimineaţa poţi să te trezeşti cu 15 minute mai devreme ca să ai destul timp.”
A: “Da, aş putea, dar eu nu sunt deloc o persoană matinală, ar fi un chin să dorm şi mai puţin, iar la grup nu-mi place, ştii că nu sunt în largul meu cu tot felul de necunoscute”.

Conversaţia asta poate continua la nesfârşit până când fiecare interlocutoare îşi va întări convingerea cu care a intrat de fapt în conversaţie: Ioana se va convinge că Ana nu merită să fie ajutată, iar Ana se va convinge că Ioana nu e deloc în stare să ajute pe cineva.

În termenii doctorului Berne, Ioana joacă “De ce nu?”, iar Ana joacă “Da, dar”, două dintre cele mai răspândite jocuri de pe planetă. Alte jocuri care vă sunt, cu siguranţă cunoscute sunt: “Care pe care”, “Prinde-mă dacă poţi”, “Nu mi se pare normal” (jucat în special la şedinţele cu părinţii) sau “Ţi-am spus eu”. Eric Berne a descris foarte plastic aceste jocuri într-o carte, Games People Play, care a fost multă vreme bestseller în Statele Unite. Sunt zeci de jocuri enumerate în această carte, iar psihologii au identificat în ultimele decenii nenumărate altele.

Între jocurile psihologice şi interacţiunile autentice sunt câteva diferenţe notabile: în jocuri purtăm măşti, pentru că jucăm roluri, iar rezultatul este mai întotdeauna predictibil. În plus, la sfârşitul unui joc, toţi jucătorii se simt prost.

Cel mai interesant la toate aceste jocuri este un mecanism descoperit în anii ’60 de psihiatrul Stephen Karpman, care testa diverse modele de psihoterapie dramatică, iar în timpul liber făcea figuraţie specială în diverse producţii hollywoodiene.

Karpman şi-a dat seama că orice joc poate fi rescris folosind doar trei roluri generice: Persecutorul, Victima şi Salvatorul. Dacă vă imaginaţi acum un triunghi în vârfurile căruia se află aceste trei măşti, aveţi o imagine destul de exactă a ceea ce se numeşte Triunghiul Dramei. Spre exemplu, în jocul descris mai înainte, Ana începe jocul în colţul Victimei şi o invită pe Ioana să ocupe colţul Salvatoarei.

Karpman a mai descoperit un lucru: că în orice joc jucat suficient de multe ture, aceste roluri se schimbă, astfel că fiecare jucător are ocazia să încerce toate rolurile. În exemplul nostru, Ioana devine din Salvatoare Persecutoare (“N-ai decât să rămâi grasă!”), pentru ca apoi Ana să schimbe rolul de Victimă cu cel de Persecutoare (“Bine că eşti tu slabă/deşteaptă!”), trimiţând-o pe Ioana în colţul Victimei.

Unele jocuri nu durează mai mult de câteva minute (uneori nici atât), altele pot dura câţiva ani sau chiar o viaţă de om. Indiferent de durata lor, procesul descris de Karpman este acelaşi: în orice rol vei fi început jocul, este sigur că, până la sfârşitul lui, le vei fi încercat pe toate celelalte.

Ce înseamnă, de fapt, rolul Salvatorului? Înseamnă să-ţi propui să ajuţi pe cineva care nu vrea să fie ajutat (de multe ori închipuindu-ţi că nu se “poate” ajuta singur, ceea ce este neadevărat în cazul celor mai mulţi dintre oamenii mari). Diferenţa dintre “salvare” şi ajutorul firesc pe care-l datorăm semenilor noştri atunci când ni-l cer este că, în cazul “salvării”, Victima nu face nimic ca să-şi ajute, la rândul ei, Salvatorul (asemenea unora dintre victimele inundaţiilor, care nu mişcau un deget în vreme ce soldaţii le cărau lucrurile din casă).

De fiecare dată când cineva se erijează în rolul Salvatorului, eu unul fac un pas în spate. Nu pentru că l-aş bănui de ipocrizie, de cele mai multe ori Salvatorii sunt sinceri în halucinaţiile lor, ci pentru că ştiu sigur ce urmează. Dacă nu mă credeţi, porniţi televizorul.

:: Elle, decembrie 2009

Dacă vrei să ai un 2010 mai lucid, te sfătuiesc să încerci acest atelier. Nu e nevoie să ai nicio pregătire psihologică specială, atelierul se adresează oamenilor obişnuiţi, dornici de o mai bună cunoaştere de sine.

Invitat principal: Andreea Marin Bănică. Psihoterapeuţii invitaţi în această ediţie: Cristina Fülöp, Alfred Dumitrescu, fost preşedinte al Societăţii Române de Psihanaliză, John Parr şi Eugen Hriscu.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

Andreea Marin Bănică a acceptat să vorbească cu noi despre două subiecte încă tabu pentru mulţi români: sănătatea mintală şi psihoterapia.

În celelalte reportaje ale emisiunii vorbim despre tipurile de psihoterapie pe care le au la dispoziţie românii, dar şi despre alte metode de combatere a stressului cotidian şi a efectelor acestuia asupra psihicului nostru, cum ar fi SPA-urile.

Psihoterapeuţii invitaţi în această ediţie sunt: Cristina Fülöp, Alfred Dumitrescu, fost preşedinte al Societăţii Române de Psihanaliză, John Parr şi Eugen Hriscu.

Emisiunea este sponsorizată de Grupul CEZ şi difuzată pe TVR1. Ediţia aceasta a fost filmată la hotelul Vila Arte, unul dintre cele mai stylish hoteluri din Bucureşti, un mic muzeu al bunului gust.

Process Communication este o teorie a personalităţii şi un model contemporan de comunicare care te învaţă cum să te faci ascultat, nu doar auzit de ceilalţi. Este folosit cu succes de mii de profesionişti din întreaga lume, de la astronauţii NASA la comandantul suprem al forţelor NATO, g-ralul Wesley Clark, de la manageri şi preşedinţi de multinaţionale la fostul preşedinte al SUA, Bill Clinton.

Felul în care oamenii percep lumea, canalele prin care comunică, impulsurile care-i motivează şi felul în care se comportă sub stress diferă în funcţie de personalitatea fiecărui individ. Modelul Process Communication te învaţă cum să comunici cu oamenii “pe limba fiecăruia”, astfel încât să te faci înţeles şi plăcut chiar şi de oameni cu personalităţi foarte diferite de a ta.

Află mai multe:
Ce este PCM | Ce câştigi dacă urmezi acest curs
Cui se adresează | Ce conţine

Cine mă cunoaşte ştie că de vreo patru ani mă preocupă psihologia şi, în special, o ramură a ei care se numeşte “analiză tranzacţională” (AT). Aici simt nevoia să fac o pauză şi să precizez că AT e mult mai mult decât modelul acela ultra-simplificat care se face în seminariile de business. E o teorie integrată a personalităţii şi o formă extrem de eficientă  de psihoterapie, care combină un model psihodinamic cu elemente cognitiv-comportamentale. A fost dezvoltată începând cu anii ’50 de psihologul şi psihiatrul Eric Berne.

Ce e foarte special la această teorie este că, în ciuda complexităţii ei, conceptele ei sunt destul de simplu de explicat şi de transmis. Eric Berne spune că, din moment ce tot ceea ce se petrece cu adevărat important în legătură cu psihicul uman are loc până la vârsta de 8 ani, orice teorie care explică aceste procese ar trebui să poată fi exprimată într-un limbaj pe care să-l înţeleagă şi un copil de această vârstă.

Acum doi ani am participat prima dată la Conferinţa Naţională de AT, la un seminar despre emoţie şi relaţie susţinut de John Parr, britanicul care a format şcoala de AT din România şi a fost o vreme preşedintele Asociaţiei Europene de AT. Dacă veţi citi acest text scris de unul dintre psihoterapeuţii formaţi de John, doctorul Eugen Hriscu, veţi înţelege de ce acest om mi-a câştigat foarte repede respectul şi admiraţia:

“Dacă nu l-aş fi cunoscut pe John Parr, sunt aproape sigur că aş fi gândit că psihoterapeuţii sunt ca nişte magicieni de serviciu care, odată ajunşi acasă, îşi scot masca, mantia şi scufia, îşi pun şoşoni şi un halat de molton şi devin altcineva, îşi duc mai departe scriptul, îşi spun „da, mă rog, eu sunt ok, tu eşti ok, dar tipul ăla chiar mă scoate din pepeni” şi, din când în când, deschid trusa cu unelte de manipulare ca să te facă sau să obţină un preţ mai bun la maşina pe care o cumpără.”

Am urmărit apoi mai atent anunţurile de cursuri ale Asociaţiei Române de AT şi, când John a anunţat cursul de Process Communication Model (PCM) anul trecut, m-am înscris imediat. Din prezentare, modelul mi s-a părut interesant, pentru că mult din ce fac eu are legătură cu comunicarea, dar recunosc că cel mai mult a contat perspectiva celor trei zile de interacţiune cu acest om extrem de priceput şi de pasionat de profesia lui.

Modelul a depăşit, însă, cu mult aşteptările mele. Am să povestesc cu altă ocazie ce găsesc eu cu adevărat excepţional la el. Pentru moment, ajunge să spun că, la sfârşitul celor trei zile de curs eram hotărât să-l aprofundez temeinic şi căutam deja cărţi pe care să le studiez. Aşa că atunci când John a anunţat că organizează un curs de formare de formatori, m-am înscris pe loc. Am aflat, încă din copilărie, că învăţ cel mai bine dacă îmi propun să le explic celorlalţi ceva sau dacă trebuie să meditez pe cineva.

Mai departe, povestea e banală. Cursul de formare de formator presupune predarea tuturor modulelor de curs într-un cadru structurat în aşa fel încât să faciliteze feedback-ul. Examenul, o experienţă similară, l-am dat cu deţinătorul licenţei PCM pe Europa. Atât în timpul cursului, cât şi la examen, John m-a încurajat să iau în serios opţiunea de a preda acest curs odată ce voi căpăta licenţa.

Dacă ar fi fost doar încurajările lui, probabil că n-ar fi fost de ajuns. Dar am descoperit că, de fapt, îmi place foarte tare procesul acesta în care îi ajuţi pe ceilalţi să se “îmbunătăţească”, mai ales când ai la îndemână un instrument atât de eficient ca PCM. Aşa că în toamnă mi-am luat şi patalamaua de la statul român şi i-am dat drumul: http://cumcomunici.ro.