Duminică mi-am pierdut portofelul în timp ce alergam ca să ajung la timp la un spectacol. Nu mi-am dat seama că l-am pierdut decât atunci când am primit un telefon de la o colegă. Ce se întâmplase? Un domn, Emil Ciuraru, îl găsise pe Batiștei și, deși se grăbea, și-a pierdut vremea să caute pe Google numele inscripționat pe cardurile bancare. A dat de MaiMultVerde, a săpat puțin după telefonul unei colege și a sunat. Să vă mai spun că portofelul nu era gol?

Luni mi-am început săptămâna savurând pe blogul Oliviei Steer azimele “MaiMultVerde” făcute cu mâna ei în semn de mulțumire pentru cuvântul de bun venit pe care i l-am adresat la mine pe blog săptămâna trecută. Nu este prima dată când introduc un nume în care cred în blogosfera românească și nu este nici prima dată când mi se mulțumește. Dar oamenii scriu în general un e-mail sau așteaptă să ne întâlnim (sau, ca Andi Moisescu, un domn de modă veche camuflat în blugi și tricou, dau un telefon). Gestul Oliviei, atât de simplu și de personal, este unul dintre cele mai frumoase “mulțumesc”-uri pe care le-am primit vreodată.

Marți a fost rândul unei prăvălii să mă uimească. De ceva vreme nu mai reușeam să-mi deschid stiloul MontBlanc pentru a-i înlocui cartușul de cerneală. Am amânat o vreme să fac ceva și, până la urmă, am rugat o prietenă să meargă cu el la magazinul de pe Magheru (care, aflu acum, tocmai s-a mutat pe Calea Victoriei). Domnul Gabriel Pascu, managerul magazinului, a rugat-o pe prietena mea să i-l lase câteva zile. Când a revenit, i-a oferit un stilou nou-nouț și a rugat-o doar atât:

“Vă rog să nu-l mai strîngeți foarte tare când îl închideți.”

“Nu eu îl folosesc”, i-a explicat ea.

“Atunci rugați-l pe cel care scrie cu el să nu-l mai strângă foarte tare când îl închide.”

“Atât?”, a întrebat prietena mea. “Nu vreți un certificat de garanție? Un bon de casă?” (dacă i le-ar fi cerut, ar fi fost destul de dificil, pentru că e un stilou primit în dar)

“Nu, nu e nevoie. Aveți doar grijă de el pe viitor.”, a încheiat domnul Pascu.

Am fost absolut uluit când prietena mea mi-a depus noul stilou pe birou.

“Dar stai un pic, parcă…”, am îndrăznit eu. “Așa e, e altul, e unul nou.”, m-a lămurit ea.

Și mi-a povestit toată tărășenia.

Efectul tulburător pe care aceste întâmplări l-au produs asupra mea mi-au adus aminte de o știre fictivă relatată pe coperta Codului de bune maniere al Aureliei Marinescu:

În metrou, un tânăr i-a oferit locul unei doamne în etate. De emoție, doamna a leșinat. Când s-a trezit din leșin, doamna i-a mulțumit tânărului. De emoție, tânărul a leșinat.

La ora la care citiți rândurile astea, probabil că-l aveți deja pe Andi Moisescu în blogroll, în Reader și în bara de bookmarkuri, dar țineam să-i spun “Bun venit!” în blogosferă chiar și cu riscul de a vă da o știre deja răsuflată.

Andi Moisescu e unul dintre acei oameni deștepți pe care-i vedeam la televizor în adolescența mea și pe care-mi doream să ajung să-i cunosc într-o bună zi. N-o să vă dau celelalte nume, o să vă spun doar că, atunci când mi s-a îndeplinit această dorință, toți s-au dovedit dezmăgitori și am ajuns să regret că nu am lăsat ecranul de sticlă să păstreze distanța între noi. Andi e singurul pe care îl admir și respect și mai mult de când l-am cunoscut în carne, creier și oase.

Recent și-a făcut blog și jumătatea mai frumoasă și mai sănătoasă a lui Andi, Olivia Steer, dovada vie că poți să mănânci 100% etic și sănătos chiar și într-o țară în care standardul alimentar se târăște cu câteva decenii în urma cercetărilor din nutriție.

Dacă aș fi un CNA al blogosferei, aș zice așa:

Pentru o minte sănătoasă într-un corp sănătos, consumați zilnic blogurile lui Andi Moisescu și al Oliviei Steer.

:: foto: Viva!

Am făcut împreună un potenţial traseu turistic al sectorului 4, de la complexul statuar din plastic şi gazon de la fosta piaţă Pieptănari, trecând pe la monumentul integrării din Piaţa Budapesta şi sfârşind la balaurul cu coadă de la Piaţa Sf. Vineri.

Este o adevărată Via Bibilia a sectorului 4, un fel de Champs Atrocitées… Sau, cum zice însuşi primarul Piedone, un fel de “patria şi dreptul meu” (dezlegarea în cuprinsul materialului).

Sunt de cele mai multe ori nemulţumit de apariţiile mele pe TV, dar de data asta Andi a făcut o treabă excelentă: am râs în hohote privind materialul, sper că şi Piedone a făcut acelaşi lucru.

După distrugerile de dinainte de ’90, Bucureştiul se confruntă cu un nou flagel: entuziasmul edilitar al primarilor generali sau de sectoare nu mai conteneşte să producă “opere” de cel mai îndoielnic gust, pe care fiecare le amplasează unde-i tună sau unde se nimereşte.

Oraşul începe să semene cu o mare sufragerie de bloc comunist, în vitrina căreia găsim bibiluri, macrameuri, gadget-uri defecte şi ambalaje lucitoare.

Am pornit de la Bellu, unde am admirat complexul statuar din gazon şi plastic, acest mini-Jurassic al Bercenilor. Am coborât la Tineretului ca să admirăm trăsura din gazon cu doar patru cai frumoşi (măcar dacă erau şese), apoi am păstrat un moment de stupefacţie la Budapesta, unde “ceasul integrării”, mutat de la Piaţa Universităţii, domină intersecţia. Periplul s-a sfârşit la “coada de balaur” de la fosta Piaţă Sf. Vineri, unde o desfăşurare hidoasă de gresie, inox şi marmură încearcă să compună un memorial indecent al legendarei biserici Sf. Vineri.

Urmărind în detaliu acest mic fragment al unui traseu turistic care s-ar putea face la scara întregii Capitale, am identificat, cred eu, problema acestor edili neinspiraţi: urâţenia pe care ctitoriile lor o răspândesc vine dintr-o sinceră şi naivă pornire către frumos. Toate aceste orori care înkitschoşează Bucureştiul sunt acea formă periculoasă a frumuşelului sau, dacă vreţi, a mai mult ca frumosului.

Frumuşelul este o mare pacoste. Greşeşti dacă crezi că ar fi o treaptă în drumul spre frumos. În staţia Frumuşel, cine ajunge este tras pe linie moartă. Şi stă acolo la căldicel, consumă ceai de muşeţel şi se ţine de degeţel cu alţii ca el.
(Irina Nicolau, Talmeş-balmeş de etnologie şi multe altele)

Emisiunea se difuzează duminica viitoare la 13:15 pe ProTV.

:: În vizită la Târgul de Vintage la ApropoTV. Ocazie cu care am descoperit nişte oameni foarte bine îmbrăcaţi, la ce sunt bune fandacsiile la casa omului şi pe un domn foarte vintage.

Mihaela Berciu şi fotograful Alex Gâlmeanu reunesc în cadrul unei expoziţii de fotografie 24 de bărbaţi fotografiaţi în ipostazele deloc de invidiat în care ajung prea multe femei din România din cauza indiferenţei noastre.

Ilie Năstase, Dan Bittman, Elan Schwartzenberg, Răzvan Ciobanu, Lucian Mândruţă, Andi Moisescu, Tudor Chirilă, Alexandru Abagiu, Cătălin Botezatu, dr. Constantin Stan, Răzvan Mazilu, Andrei Gheorghe, Florin Piersic Jr., Cristian Mungiu, Edi Petrosel, Horia Brenciu, Tudor Giurgiu, Dan Chisu, Smiley, Mihai Petre, Cătălin Ştefănescu, Vlad Craioveanu, Mihai Dobrovolschi şi cu mine ne-am lăsat fotografiaţi în rolurile de bătuţi, alungaţi şi chiar decedaţi.

Proiectul 112 îşi propune să obţină fonduri pentru Programul CASABLU, proiect iniţiat în mai 2002, în cadrul căruia funcţionează un centru de consiliere socială, psihologică şi juridică şi un adăpost, cu adresă confidenţială, în care femeile şi copiii victime ale violenţei în familie pot fi găzduiţi între 1 şi 6 luni.

Expoziţia va fi deschisă în perioada 25 martie – 8 aprilie în Holul Aulei Bibliotecii Centrale Universitare “Carol I”, (luni-vineri 12.00 – 20.00, sâmbătă 10.00 – 18.00, duminică 10.00 – 16.00).

În data de 30 martie va avea loc un eveniment restrâns şi o licitaţie de tip silent auction. Fondurile strânse în urma Proiectului 112 vor fi donate în întregime Programului CASABLU, urmând a fi folosite pentru administrarea şi întreţinerea adăpostului din Bucureşti, pentru găzduirea şi consilierea femeilor şi copiilor victime ale violenţei în familie.

Duminica trecută, împreună cu Cristian Tudor-Popescu şi Florin Dumitrescu, ne-am adus aminte de lozincile şi sloganurile politice ale anilor ’90. Un fel de râsu-plânsu. Aici: partea 1 | partea 2

Când am văzut montajul, am râs ca un dement când am văzut că Andi purta un tricou cu textul “Chiar nimic nou despre succesuri sau în campanie e pusă pe Mute?”.

Apropo TV e emisiunea la care merg cu cea mai mare plăcere. Bine realizată, bine produsă, excelent montată. În afară de faptul că mă titrează “scriitor” pe burtieră, chiar n-am ce să le reproşez.