Mărturisesc, în final, o idiosincrasie privată: nu mai suport să văd intelectuali aplaudînd frenetic politicieni. Sînt de acord să-i ajute, să lucreze pentru ei, să-i flancheze. Dar nu vreau să-i văd aplaudînd în turmă. O să ziceţi că aşa e jocul („în doi, în trei, în cîte cîţi vrei“), dacă te hotărăşti să intri în el. Poate. Dar există riscul, pentru jucători, să-şi piardă libertatea interioară.
Bancul era aşa: în timpul vizitei lui Nixon la Bucureşti, Ceauşescu se laudă că metroul bucureştean vine la cel mult 2-3 minute. Ajunşi în staţie, metroul întârzie. Trec cinci minute, trec zece, trece un sfert de oră, metroul nu vine şi Ceauşescu explodează: “Ce să zic, parcă voi nu i-aţi linşat pe negri!”
Adevărul istoric e că Nixon a vizitat Bucureştiul cu zece ani înainte ca metroul să fie construit, dar bancul are haz pentru că spune ceva despre noi şi despre felul nostru de a argumenta.
Ne place să fim Gică-contra. Confruntaţi cu o idee nouă, cei mai mulţi reacţionăm prompt – “N-o să meargă.” Apoi depunem un efort considerabil ca să demonstrăm de ce nu poate să meargă, în niciun caz ca să descoperim cum ar putea să meargă.
Când, în ciuda criticilor noastre, ideea se dovedeşte viabilă, declarăm recurs în anulare: “Poate să meargă, dar, ascultaţi-mă pe mine, nu merge cum trebuie!”. În slujba acestui “cum trebuie” suntem în stare să angajăm o retorică pe cât de ingenioasă, pe atât de irelevantă. Ca în bancul cu pricina: o fi capitalismul american mai eficient decât socialismul de Dâmboviţa, dar să nu uităm cine-i linşa pe negri acum o sută de ani şi ceva.
Ceva similar s-a întâmplat cu ecologia în România. Organizaţiile de protecţia mediului şi oamenii pasionaţi de natură există şi activează de mai bine de un deceniu. Programul Dunăre-Carpaţi al WWF, Societatea Ornitologică Română, Terra Mileniul III, Mare Nostrum n-au apărut de ieri, de azi. Dar abia în ultimii ani câteva organizaţii au transformat ecologia în subiect de presă: au implicat vedete, au făcut spectacol şi au vorbit pe înţelesul jurnaliştilor, inclusiv al celor mondeni.
Într-un cuvânt, au tabloidizat ecologia. Nu mă feresc de cuvânt, pentru că exact despre asta a fost vorba. Într-o ţară în care aproape nimeni nu mai citeşte cărţi, nu poţi spera să faci educaţia maselor în librării şi bibliotecii. Dar, ca în orice proces de tabloidizare, au existat excese.
Unele vedete au îmbrăcat haina grijii pentru mediu doar atât cât a stat aprins beculeţul roşu al camerei de filmat, unele gesturi au fost prea teatrale, unele mesaje au fost aproape denaturate prin simplificare. Nu vreau să fac apologia acestor excese, dar nici n-am să-mi pierd vremea arătându-le cu degetul. Iată de ce: pentru că, în ciuda tuturor acestor neajunsuri, campania care şi-a propus să facă din ecologie o preocupare naţională şi-a atins ţinta: astăzi, doar 8% dintre români se mai declară “eco-indiferenţi”, conform ultimului Barometru publicat de Terra Mileniul III.
După Andrei Pleşu, Eugen Ciurtin continuă seria de conferinţe a Institutului Român de Istorie a Religiilor. Vi-l recomand cu căldură (regret că, fiind la Cluj, nu voi putea participa eu însumi). Eugen este un foarte sârguincios şi inteligent istoric al religiilor, unul dintre intelectualii de toată isprava cu care România se va mândri, cum a făcut-o de fiecare dată, deşănţat de târziu.
“Pe acest fundal, nu e de mirare că, proaspăt venit în ţară după o absenţă de două luni, m-am trezit confruntat cu o nelinişte generalizată: trebuia să spun dacă e adevărat că am plecat de la Cotroceni din cauza unei înjurături prezidenţiale. Chiar aşa? Şi cum suna înjurătura? Şi de ce m-a înjurat dl Băsescu? Stupefiat, aflu că totul porneşte de la o declaraţie publică a bunului meu amic, Mircea Dinescu. Evident, Mircea Dinescu e un mare poet, iar pentru marii poeţi hotarul dintre realitate şi ficţiune e fluctuant, dacă nu absent. Apoi, pentru un mare poet, hiperbola e un procedeu artistic mereu la îndemînă. Îl ştiu şi îl ştim pe Mircea. E impetuos, voitor de bine, rău de gură. Inspiraţia l-a îndemnat să trateze un peisaj prozaic cu mijloace expresioniste, să dreagă busuiocul cu un uşor damf de corcoduşi. Aşa sînt artiştii. Mi-e greu să înţeleg însă apetitul feroce cu care s-a năpustit asupra mea opinia autohtonă pentru a degusta “litigiul”. Ştiu, o să-i dezamăgesc pe toţi, dar trebuie să declar cu mîna pe inimă că dl Traian Băsescu nu m-a înjurat niciodată. N-am avut onoarea. A existat, la un moment dat, între noi, cam cu o lună înainte să plec, o scenă contondentă, care s-a reglat, la rece, a doua zi. Dar scena cu pricina n-a inclus, în vocabularul ei, zona buruienoasă de care se face atîta caz. Asta e. Amicus Dinescu, sed magis amica veritas. Cît despre motivele reale ale plecării mele de la Cotroceni, rămîne cum am vorbit…”
Andrei Pleşu, Dilema Veche, octombrie 2009:
“Mi se spune că, într-un interviu televizat, dl Traian Băsescu s-a arătat nemulţumit de serviciile mele de consilier. Dacă e să-l cred, s-ar zice că umblam de colo-colo cu tot soiul de dosare despre care declaram, în gura mare, că nu ştiu ce conţin, dar că trebuie semnate. Cu alte cuvinte, dintre noi doi, cititorul era el. Şi fiindcă eu eram leneş şi neserios, omul se înfuria şi reacţiona milităreşte. Eu nu-mi amintesc decât de un singur asemenea episod contondent, după care mi-am dat demisia. Îmi mai amintesc însă că, a doua zi, dl Traian Băsescu şi-a cerut scuze pentru bădărănie. Mă mir că n-a povestit şi asta, căci ar fi fost în avantajul lui. Regret, oricum, că i-am lăsat o amintire atât de ineptă şi că, după atâţia ani, i-am dat o nouă ocazie să fie inelegant.”
Cînd intri într-un spital occidental, intri într-o maşinărie. Iar cînd ieşi, mort sau viu, porţi toate însemnele procedurilor standard prin care ai trecut. Nici o surpriză, nici o aproximaţie, nici un mister. Cînd intri într-un spital românesc, intri într-o pagină de literatură.
Lucrurile se desfăşoară imprevizibil, ezită între moţăială şi perplexitate, între precipitări palpitante şi lentori turceşti, între reguli aspre şi relativism balcanic. Ai parte şi de duioşii materne (capeţi pastiluţe şi păpică, eşti invitat să ridici mînuţele şi să-ţi scoţi pijămăluţa), dar şi de bruftuluială pedagogică sau de plictisite răceli funcţionale. E aventuros, e omeneşte, e „plin de viaţă“.
Precaritatea stimulează imaginaţia. Toţi, medici, infirmiere şi pacienţi, caută soluţii ingenioase pentru probleme care, în mod normal, se rezolvă rutinier. Bunăvoinţa alternează cu exasperarea, organizarea lasă mereu spaţiu de joc pentru manevre arbitrare, ghinioane sau noroace. E aventuros. E provocator. Nu te plictiseşti. Adică e ca şi în afara zidurilor spitalului. Nu eşti în altă lume: eşti acasă! Şi fiecare se descurcă cum poate.
În ultima vreme, am avut parte şi de eficienţa apuseană şi de lirica proză autohtonă. Am amintiri de neşters. De pildă întîlnirea cu un brancardier din cutare spital (local), unde trebuia să fiu cercetat cardiologic.
Fără erudiţie nu se poate. Adică se poate, dar cu mari riscuri. Erudiţia produce însă, uneori, şi grave accese de inadecvare. Mă izbesc mereu de acest derapaj potenţial al ştiinţei de carte, de cîte ori fac băi – inevitabile, dar tot mai dificile – de bibliografie. Savanţii, răpiţi de un soi de furor al detaliului marginal şi al competenţei ne-orientate, se trezesc, din cînd în cînd, în postura ridicolă a zăbăucului solemn: sînt nuca din perete, bîta din baltă, musca din lapte. Nimic nu e mai rău decît gafa, în afară de gafa doctă.
(…) Ce se întîmplă, de fapt, în asemenea cazuri? Mai întîi, textul e citit cu o altă intenţie decît aceea cu care a fost scris. Apoi, curiozitatea e lăsată să se desfăşoare ca o virtute în sine, ca o lăcomie difuză, nefocalizată, risipindu-se, fără discernămînt, în toate direcţiile. Cercetătorul îşi pune toate întrebările imaginabile, cu excepţia celor la care vrea să răspundă textul. De fapt, erudiţia se exprimă, în asemenea cazuri, ca indiferenţă faţă de text. Şi ca voluptate solitară, ca inflaţie vanitoasă a propriei autorităţi.
pe care l-am primit în ultima vreme a fost de la o colegă jurnalistă care mi-a mulţumit pentru că am folosit verbul “a concede” într-un comentariu din Elle. Mi-a spus că e un verb tare frumos şi că n-a mai auzit pe nimeni care să-l folosească în ultimii ani.
Interesant e că mi-am adus aminte pe loc unde l-am întâlnit prima dată, la 14 ani: pe coperta 4 a Minima Moralia a lui Andrei Pleşu (”L’enfer c’est les autres, părem a concede cu toţii. Prin urmare, le paradis c’est nous mêmes”, uite că mai ţin şi acum minte, întotdeauna mi s-a părut că stilistica asta invită la memorare).
În dimineaţa asta, mulţumită Găbiţei, regăsesc (într-un articol pe Wall Street) ceva stilizat la fel de poetic de acelaşi autor:
Exista o graţie în faptul de a te adresa celuilalt, în care celălalt e foarte important.
Andrei Pleşu în deschiderea conferinţei Funky Business in Karaoke Capitalism, organizată de Editura Publica. Am dat peste filmuleţ pe nou lansatul blog al editurii. Conferinţa lui Pleşu s-a transformat într-un text publicat în Dilema Veche.
Eu cer (doar) două lucruri de la un gazetar: 1. să se adreseze inteligenţei mele (nu maţelor, nu nevricalelor, nu idiosincraziilor mele), şi 2. să scrie bine.
Exista mai multe motive pentru care Traian Ungureanu poate scrie in ziar, dar nu mai poate fi ziarist, in sensul de parte a corpului redactional, membru al conducerii sau al staffului.
Conflictul de interese e o noţiune foarte elastică. Ochiometric vorbind, cu cât e mai citit intelectualul, cu atât e mai subţire conceptul şi, cu siguranţă, nu-l priveşte taman pe el.
Se face frecvent confuzie între abuz şi conflictul de interese. Eu cred că abuz este atunci când, luând decizii care ar trebui să urmărească interesul unui grup, iei decizii care favorizează interesul personal sau atunci când, exprimând opinii care ar trebui să fie imparţiale, tu acţionezi de fapt în numele uneia dintre părţi.
Conflictul de interese este starea premergătoare abuzului. Diferenţa dintre cele două este cea dintre şmecherie şi ticăloşie. Te afli într-un conflict de interese în situaţia în care interesul tău personal şi cel al grupului pentru care trebuie să iei decizii se intersectează. Sau atunci când trebuie să judeci imparţial, dar conştiinţa ta înclină încă dinaintea judecăţii înspre una dintre părţi.
Nimeni nu spune că orice conflict de interese degenerează într-un abuz. Dar despre cei care întreţin astfel de conflicte se spune, pe bună dreptate, că se scaldă în ape tulburi. Iar cine pescuieşte în astfel de ape nu prinde mare lucru.
Atunci când se justifică în legătură cu conflictele de interese de care sunt acuzaţi şi fac apel la încrederea publicului în conştiinţa lor aflată mereu deasupra oricărei bănuieli, intelectualii noştri se scuză, de fapt, pentru un abuz de care nu i-a acuzat nimeni. Conflictul de interese nu e o crimă în sine, e doar ceva urât. Ca şi caracterul celor care-l practică.
