Astă-primăvară, guvernul din Bangladesh s-a umplut de rușine în fața întregii lumi după ce l-a demis pe Muhammad Yunus, laureat al Premiului Nobel pentru economie, de la conducerea băncii sociale pe care chiar el o înființase. Am zâmbit amar și mi-am zis că așa ceva numai în Bangladesh se poate întâmpla. Evident, m-am pripit. Țări în care politicienii nu mai au de mult nici măsură, nici respect, nici rușine sunt cu duiumul. România, mulțumită bravului nostru Președinte, nu e cu nimic mai brează.

Ministrul Culturii și Patrimoniului Național încearcă să ne convingă zilele astea că emiterea certificatului de descărcarea arheologică pentru masivul Cîrnic reprezintă

“primul pas necesar în procesul de a asigura salvarea, conservarea şi valorificarea moştenirii arheologice şi arhitectonice de la Roşia Montană”.

Așa scrie în comunicatul Ministerului, preluat ca atare de mai multe agenții de presă, jurnale și televiziuni.

Citesc și mă crucesc. În Ordonanța 43/2000 scrie negru pe alb că

«“Certificatul de descărcare de sarcină arheologică” reprezintă actul administrativ (…) prin care se anulează regimul de protecţie instituit anterior asupra terenului în care a fost evidenţiat patrimoniul arheologic.»

E ca și cum ai spune că externarea forțată a unui bolnav aflat în stare critică reprezintă primul pas pentru însănătoșirea grabnică a acestuia. Sau că demolarea clădirilor istorice din București reprezintă primul pas pe calea conservării patrimoniului acestui oraș.

Nu e prima dată când limba română e siluită de niște “experți” în comunicare obișnuiți să vopsească în roz totul, chiar și buldozerele. Acum niște ani, când am realizat o ediție “Linia verde” despre Roșia Montană, am citit pe unul dintre fluturașii distribuiți de Roșia Montană Gold Corporation o maximă halucinantă: “Cianura înseamnă viață”. Dar acela era materialul promoțional al unei companii private. Astăzi limba română suferă un abuz similar într-un comunicat oficial al Ministerului Culturii.

Nu-l bănuiesc pe Ministrul Culturii că nu stăpânește bine limba română. Dimpotrivă, mă tem că în acest caz cuvintele sunt prost folosite nu din ignoranță, ci cu premeditare. Într-un articol intitulat “Martirajul limbii române”, unul dintre foștii miniștri ai culturii, Andrei Pleșu, reamintește una dintre ultimele vorbe atribuite lui Socrate de către Platon în “Criton”:

“reaua folosire a cuvintelor nu e doar o greşeală de limbă, ci şi un mod de a face rău sufletelor”.

Recunosc că i-am acordat credit până acum ministrului Kelemen. Asemenea multora dintre reprezentanții UDMR care s-au perindat de-a lungul anilor în Executiv, îmi inspira o anumită seriozitate și un profesionalism peste medie. Dar acest abuz asupra limbii române, care nu face decât să prefigureze violul căruia îi va fi supus patrimoniul arheologic de la Roșia Montană, mă silește să-mi reconsider opinia. Concluzia cu care își încheie Andrei Pleșu articolul i se potrivește și actualului ministru al Culturii:

“nu poţi pretinde respect şi legitimitate cînd raporturile tale cu limba pe care o vorbeşti sînt cele ale unui violator în recidivă.”

“(…) diferența o face aici felul în care obiectul acestor afecte e potențat, respectiv obnubilat de percepția, discursul și faptele admiratorului său. Iubită, femeia e mântuită de accesoriu, de penumbre incomode, de tușele banalității sterile. Idolatrizată, ea devine stridentă, rebarbativ păstoasă, vampirică. “

Nu m-aș fi oprit asupra acestui pasaj dacă editorialistul, de altfel unul dintre cei mai puțin prețioși vorbitori și scriitori de limbă română, nu ar fi ținut să ne convingă că avem de-a face cu o mostră de scriitură de calitate:

“D-l Stângă gândește și scrie excelent.”

afirmă d-l Pleșu.

Am recitit de câteva ori paragraful cu pricina și n-am găsit altceva decât un vocabular bling-bling, o înșiruire de ghiuluri lingvistice, aruncate la ‘șto ca pătrunjelul în ciorbă. Sau, cum ar fi scris d-l Stîngă, o exhibare narcisică a unui lexic baroc care nu reușește să camufleze nici ego-ul, nici ponciful. Mă rog, chestie de gust.

Pasajul mi-a adus însă aminte de un text scris în 1968 de istoricul de artă Stringfellow Barr și, de fapt, aici voiam să ajung. Textul d-lui Stângă ilustrează un prost obicei cultivat de prea multă vreme în rândul oamenilor educați. Zice Barr:

We are suffocating from a fausse élégance that scorns the honest, clear, four-letter word. And quite aside from the obscene ones, hundreds of splendid four-letter words are waiting to work for us. Is it possible that we discussants are oppressed by a subconscious suspicion that we are really saying precisely nothing and that this nothing will stand up as conversation only if we say it elaborately?

Andrei Pleșu într-o fotografie-protest pe soclul gol al statuii

Atunci când a scris că,

“în România, socialismul poartă pecetea lui I. V. Stalin şi I. L. Caragiale, ctitorul Romaniei moderne”,

Bellu Zilber e posibil să nu fi avut în minte opera sculptorului Baraschi, care reprezintă, cât se poate de plastic, o idee similară. Capul s-a vrut a fi al dramaturgului, corpul, însă, e al lui Vladimir Ilici Lenin. Vorbești serios?

Baraschi a realizat monumentul lui Lenin în 1953, când s-a organizat un concurs oficial în acest sens. Convins că va câştiga, sculptorul s-a grăbit să toarne lucrarea în bronz. Când autorităţile au ales proiectul sculptorului Boris Caragea, Baraschi a renunţat la capul statuii şi l-a înlocuit cu cel al lui Caragiale. Nici aşa nu a avut mai mult succes – nenea Iancu nu era un personaj foarte gustat în epocă.

Hibridul a stat ani de zile în curtea sculptorului, până când a auzit de el Marin Preda, care a mutat statuia pe şest în curtea Editurii Cartea Românească. Abia după ’90 i s-a confecționat un soclu și a fost amplasată unde se află și astăzi, în fața casei unde Caragiale și-a petrecut ultimii ani în țară.

:: nici în tranziție statuia nu și-a găsit liniștea. Află ce s-a mai întâmplat cu ea și de ce am ales să-i spun povestea pe Bucharest by hand.

Mai mult chiar, există un pasaj în acest film pe care-l ştiu pe de rost şi pe care-l recit uneori, dacă beau cu un pahar de vin mai mult decât s-ar cuveni, încercând să imit, fără succes şi cu efecte comice spontane, accentul lui Johnny Depp:

De altfel, am trecut încă de la bun început Don Juan de Marco în rândul “plăcerilor vinovate” şi nu m-am aşteptat niciodată să întâlnesc foarte mulţi interlocutori care să-mi împărtăşească această slăbiciune.

Acestea fiind spuse, vă puteţi imagina cu câtă plăcere am lecturat următorul pasaj din jurnalul (Note, stări, zile) pe care Andrei Pleşu l-a publicat la editura Humanitas. Însemnarea e făcută pe 14 februarie 2000:

Un film frumos (nu sunt decât două-trei pe an!): Don Juan de Marco, de Jeremy Leven (cu Johnny Depp, Marlon Brando şi Faye Dunaway). Nu există – spune unul din personaje – decât patru întrebări importante: ce este sacrul, ce este spiritul, pentru ce merită să mori şi pentru ce merită să trăieşti. Toate au acelaşi răspuns: iubirea. Orice ar spune deştepţii, cinicii, intelectualii fini şi lucizi, bărbaţii adevăraţi şi filozofii analitici, cele patru întrebări şi răspunsul lor au simplitatea, imprecizia şi palpitul juvenil al adevărului.

Am plecat din Bucureşti pe fundalul unei piese vintage din colecţia mea: Andrei Pleşu cântând în română, italiană şi franceză, acompaniat de Johnny Răducanu. Am continuat cu acelaşi, de data aceasta recitându-l pe Topârceanu şi am încheiat tot cu Pleşu, citindu-şi câteva din articolele publicate în “Comèdii la porţile Orientului”.

Râsul a început încă de la melodiile şugubeţe înregistrate în 1989, în Săptămâna Mare, la Tescani. Am râs apoi cu lacrimi la “În jurul unui divorţ”, “Bacilul lui Koch”, “Expunere de motive” şi ne-am cutremurat de râs  la parodiile lui Topârceanu după Homer (“Chinurile lui Ulise”) şi după Arghezi (“Blesteme”). Am hohotit ca nişte nebuni la portretizările pe care Pleşu le face recitatorilor lui Eminescu, ne-am tăvălit pe jos de râs (atât cât permite habitaclul maşinii) la critica rubricii meteo şi a prezentatorilor acesteia şi era să pierdem controlul autovehiculului la savuroasa povestire a păţaniilor autorului în Japonia.

Când am ajuns la destinaţie, interiorul maşinii mele fusese martorul unei emisii sonore demne de Ferma Animalelor: am hăhăit, am behăit, am guiţat, ne-am înecat şi am hohotit şi mai tare. La sfârşit, respiram sacadat, ca după un sprint, ne dureau fălcile, iar ridurile de expresie din jurul gurii şi al ochilor îşi pierduseră elasticitatea şi păreau că nu-şi vor mai reveni niciodată la normal.

Topârceanu e unul dintre poeţii mei preferaţi, în adolescenţă îl învăţam pe de rost din pură plăcere şi mai ştiu şi azi câteva versuri. Articolele lui Pleşu le ştiam mai dinainte de-a le fi adunat în volum şi le-am citit şi apoi cu aceeaşi plăcere. De ascultat, l-am ascultat citind sau recitând de zeci de ori, e unul dintre companionii mei preferaţi de drum lung. Şi totuşi, râd ca un dement la fiecare nouă audiţie, de parcă l-aş asculta pentru prima dată.

Dacă ar fi după mine, l-aş lăsa pe Andrei Pleşu o noapte întreagă într-un studio de înregistrări cu o bibliotecă de literatură românească şi aş pune pe piaţă tot ce-ar înregistra.

Pentru cei care îl cunosc mai puţin în această postură, audiobook-urile au fost publicate de editura Humanitas (din ce ştiu eu, mai există o lectură a Crailor de Curte Veche şi a unor articole mai puţin cunoscute din Caragiale).

Mărturisesc, în final, o idiosincrasie privată: nu mai suport să văd intelectuali aplaudînd frenetic politicieni. Sînt de acord să-i ajute, să lucreze pentru ei, să-i flancheze. Dar nu vreau să-i văd aplaudînd în turmă. O să ziceţi că aşa e jocul („în doi, în trei, în cîte cîţi vrei“), dacă te hotărăşti să intri în el. Poate. Dar există riscul, pentru jucători, să-şi piardă libertatea interioară.

:: Andrei Pleşu în “Dezbaterea prezidenţiabililor” (Dilema Veche)

Adevărul istoric e că Nixon a vizitat Bucureştiul cu zece ani înainte ca metroul să fie construit, dar bancul are haz pentru că spune ceva despre noi şi despre felul nostru de a argumenta.

Ne place să fim Gică-contra. Confruntaţi cu o idee nouă, cei mai mulţi reacţionăm prompt – “N-o să meargă.” Apoi depunem un efort considerabil ca să demonstrăm de ce nu poate să meargă, în niciun caz ca să descoperim cum ar putea să meargă.

Când, în ciuda criticilor noastre, ideea se dovedeşte viabilă, declarăm recurs în anulare: “Poate să meargă, dar, ascultaţi-mă pe mine, nu merge cum trebuie!”. În slujba acestui “cum trebuie” suntem în stare să angajăm o retorică pe cât de ingenioasă, pe atât de irelevantă. Ca în bancul cu pricina: o fi capitalismul american mai eficient decât socialismul de Dâmboviţa, dar să nu uităm cine-i linşa pe negri acum o sută de ani şi ceva.

Ceva similar s-a întâmplat cu ecologia în România. Organizaţiile de protecţia mediului şi oamenii pasionaţi de natură există şi activează de mai bine de un deceniu. Programul Dunăre-Carpaţi al WWF, Societatea Ornitologică Română, Terra Mileniul III, Mare Nostrum n-au apărut de ieri, de azi. Dar abia în ultimii ani câteva organizaţii au transformat ecologia în subiect de presă: au implicat vedete, au făcut spectacol şi au vorbit pe înţelesul jurnaliştilor, inclusiv al celor mondeni.

Într-un cuvânt, au tabloidizat ecologia. Nu mă feresc de cuvânt, pentru că exact despre asta a fost vorba. Într-o ţară în care aproape nimeni nu mai citeşte cărţi, nu poţi spera să faci educaţia maselor în librării şi bibliotecii. Dar, ca în orice proces de tabloidizare, au existat excese.

Unele vedete au îmbrăcat haina grijii pentru mediu doar atât cât a stat aprins beculeţul roşu al camerei de filmat, unele gesturi au fost prea teatrale, unele mesaje au fost aproape denaturate prin simplificare. Nu vreau să fac apologia acestor excese, dar nici n-am să-mi pierd vremea arătându-le cu degetul. Iată de ce: pentru că, în ciuda tuturor acestor neajunsuri, campania care şi-a propus să facă din ecologie o preocupare naţională şi-a atins ţinta: astăzi, doar 8% dintre români se mai declară “eco-indiferenţi”, conform ultimului Barometru publicat de Terra Mileniul III.

Las acum deoparte campania publică şi mă întorc la cei pe care eu îi consider ecologiştii adevăraţi, adică cei pe care media nu i-a băgat niciodată cu adevărat în seamă. În toată această vreme, organizaţiile de mediu au dezvoltat proiecte de conservare, de monitorizare sau de reconstrucţie ecologică, voluntarii au plantat sute de mii de puieţi şi au strâns zeci de tone de gunoaie, oamenii simpli au început să meargă cu bicicleta, să folosească becuri economice, să colecteze selectiv gunoaiele şi să nu mai ia pungi de plastic de la supermarket. Cu alte cuvinte, lumea şi-a văzut de treabă.

Dacă veţi deschide bine ochii (şi veţi închide pentru o clipă televizoarele) îi veţi vedea pe aceşti oameni printre voi. Nu poartă neapărat tricouri branduite, dar se disting printr-un număr de gesturi responsabile, multe dintre ele mici, rutiniere şi greu de observat la prima vedere. Imaginaţi-vă, însă, efectul acestor gesturi când ele vor fi multiplicate de milioane de ori şi aduceţi-vă aminte că secretul oricărei schimbări de mentalitate este răbdarea: nu degeaba spun chinezii că drumul de o mie de Li începe cu primul pas.

Ecologiştii despre care vorbesc sunt cei care, după vorba lui Gandhi, încearcă în fiecare zi să fie schimbarea pe care vor s-o vadă în jur. Pentru ei, ecologia a devenit demult o idee “care merge”. Era firesc ca în jurul lor să apară şi cei care ţin să le arate cu tot dinadinsul că, şi dacă merge, ea nu merge totuşi “cum trebuie”.

Argumentul începe cu o concesie de genul “Sigur că nu e rău să te preocupe starea mediului” şi continuă pe o linie, cel puţin pentru mine, halucinantă, “dar treaba asta cu ecologia e mai mult o modă” sau “nu asta e cea mai gravă problemă acum în România” sau “şi pe vremea comunismului ne obligau să fim ecologişti, când ne scoteau la muncă patriotică” sau “am văzut eu cât de eco sunt vedetele astea”, ca şi cum vreuna dintre aceste circumstanţe ar schimba cu ceva adevărul enunţului de la care s-a pornit: nu e rău să te preocupe starea mediului.

Cel mai bizar argument împotriva ecologiştilor l-am găsit la Andrei Pleşu, care, într-o conferinţă ţinută la Şcoala de Vară de la Sighet de acum doi ani, făcea următorul comentariu:

“adevărul e că e mult mai simpatic să te ocupi de ecologie, decât să înveţi la latină sau să te chinui cu materiile curente ale liceului.”

Nici până azi n-am înţeles ce treabă are latina cu ecologia, dar vreau totuşi să spun ceva în apărarea ecologiştilor corigenţi la latină, ca şi a ecologiştilor olimpici la aceeaşi materie: să nu uităm că nu noi i-am linşat pe negri.

:: Tabu, aprilie 2008

După Andrei Pleşu, Eugen Ciurtin continuă seria de conferinţe a Institutului Român de Istorie a Religiilor. Vi-l recomand cu căldură (regret că, fiind la Cluj, nu voi putea participa eu însumi). Eugen este un foarte sârguincios şi inteligent istoric al religiilor, unul dintre intelectualii de toată isprava cu care România se va mândri, cum a făcut-o de fiecare dată, deşănţat de târziu.