Am început anul cu o ediţie “Bună ca viaţa” dedicată râsului. Am râs împreună cu Teo, Vio şi Costel, făcătorii de stand-up. Am stat de vorbă cu Hanno Hoefer, care a imortalizat pe peliculă hazul de necaz care se făcea în anii ‘80, apoi am făcut un salt până în zilele noastre şi i-am luat la întrebări pe Eugen Erhan şi pe Tudor Muscalu, părinţii lui Fredo şi Pid’jin, cei doi porumbei diabolici care vor să distrugă lumea.
Între reportaje, am stat la o şuetă cu George Ivaşcu, directorul Teatrului Metropolis şi, după ştiinţa mea, singurul actor care se poate lăuda cu o teză de doctorat în logica absurdului.
Am început acum ceva vreme, împreună cu sora mea, Simina, să săpăm în trecutul recent al familiei. Nişte documente făcute publice de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România ne-au făcut din nou curioşi în legătură cu un episod foarte puţin cunoscut din viaţa bunicului nostru patern.
În septembrie 1948 a fost arestat pentru implicarea într-o mişcare de rezistenţă militară. A cunoscut bătăile crunte din beciurile Securităţii craiovene, dar a negat totul şi ancheta nu l-a putut lega de celelalte grupuri de partizani. În august 1950 a fost condamnat la doi ani de puşcărie pentru “uneltire contra ordinii sociale”, din care a ispăşit aproape trei. A fost la Jilava, Aiud, Văcăreşti, Poarta Albă. Nu toţi camarazii lui au primit sentinţe la fel de “blânde”. Alţii au ieşit abia după 15 ani, iar alţii n-au mai ieşit niciodată.
Aşa arăta lumea pe care am pornit s-o cercetez împreună cu Simina. În adolescenţă, am citit amândoi foarte multă memorialistică de detenţie, dar miza e acum acum una personală, iar emoţia e mult mai puternică. Pe măsură ce Simina descoperă noi documente, fie că sunt amintiri ale celor care au supravieţuit, fie că sunt documente oficiale ale organelor de represiune, ne dăm tot mai bine seama că nu vom înţelege niciodată cu adevărat lumea acelor ani.
Am venit două zile să mă odihnesc la Lereşti, satul bunicului meu din partea mamei. Avem aici o casă de vacanţă cu parfum de anii ‘80. Aspect, obiecte de baie, de bucătărie, mici detalii… Bunicul meu a încetat din viaţă în 1991 şi cam atunci au încetat şi îmbunătăţirile casei.
Cu excepţia bunică-mii, nimeni din familie nu vine foarte des aici, aşa că ne ocupăm de casă mai mult de gura ei, fără vreo tragere de inimă. Casa nu stă să se dărâme, dar refuză, încet, încet să mai funcţioneze.
“Ne învechim noi, oamenii, îmi zicea de dimineaţă tanti Felicia, darmite casele…”.
Mi s-a părut o comparaţie ciudată, întotdeauna am crezut că oamenii sunt mai puţin rezistenţi decât casele. Dar au şi casele vieţile lor.
Între ultimele lucruri care a cedat se numără boilerul. Descoperirea am făcut-o la sosire. N-am prea avut ce-i face, e o minune că a rezistat atâta timp, mi-l aduc aminte de când eram copil. Niciodată nu încălzea destulă apă cât să-ţi ajungă pentru un duş, dar pe vremea aia aveam şi “cazan”, un sistem de încălzire cu lemne. Cazanul a cedat acum vreo zece ani. Boilerul a mai avut zile.
Azi am mâncat la Pescarul, vechiul restaurant de vis-à-vis de Inter. E genul de loc căruia oamenii îi zic “comunist”, deşi bănuiesc că Pescarul avea un farmec mic burghez chiar şi pe vremea “comunismului”. Farmec pe care şi l-a păstrat, doar că acum şi-a adăugat savoarea unei întoarceri în timp, care te copleşeşte de îndată ce-i treci pragul.
Chelnerii şi decorul sunt desprinşi parcă dintr-un film de Mungiu despre anii ‘80, dar, dincolo de morgă şi de şervet, sunt amabili şi prietenoşi. Mai ţineţi minte chelnerul care te sfătuieşte complice ce să comanzi şi ce nu? Îl găsiţi la Pescarul. Unde mai pui că se mânâncă bine, că piureul e întotdeauna din cartofi şi că au un şniţel pe care eu nu-l mai găsesc nicăieri – cu brânză de vaci?
Dacă ar fi după mine, aş declara Pescarul muzeu şi n-aş da voie nimănui să umble la meniu, la decoraţiuni sau la vestimentaţia chelnerilor. Ar fi păcat să încerce cineva să-l modernizeze.
