Metoda e simplă și lipsită de riscuri. Se cumpără o clădire veche pe care actualii proprietari n-o mai pot întreține. Se lasă în paragină. Eventual se angajează niște băieți care distrug noaptea elementele de rezistență. Se pune un semn cu “Pericol de prăbușire”. Apoi se obține autorizația de demolare sub pretextul “pericolului iminent”. Pe locul liber se înalță o construcție nouă, din fier-beton și sticlă. “E un abuz!”, protestează câțiva vecini. “N-am făcut nimic ilegal!”, se apără în cor proprietarul, dezvoltatorul și constructorul. Și unii și alții au dreptate. E un abuz de drept, adică o interpretare permisă de litera legii, dar care contrazice spiritul ei. O șmecherie. Un tun. O românească. Sunt peste tot în jurul nostru, atât de comune încât ne-am obișnuit cu ele. Mai ciulim urechile doar atunci când “șmecherul” nu e un afacerist oarecare. Așa cum s-a întâmplat cu clădirile de pe strada Buzești și cu hala Matache.

Timp de douăzeci de ani, primarii Bucureștiului au lăsat această zonă istorică a Capitalei să se degradeze. Ea și-a păstrat pitorescul doar pentru cei cu adevărat îndrăgostiți de trecutul acestui oraș, cei care știm să citim în crăpăturile unei fațade poveștile unei Românii care a durat prea puțin. Pentru ceilalți a devenit doar un alt focar de infecție, un cartier rău famat, o rușine. I-a revenit ultimului primar, de profesie chirurg, sarcina de a îndepărta cangrena, operațiune pe care a făcut-o cu mână sigură, indiferent la țipetele sporadice ale pacientului, care nu părea încă să înțeleagă că buldozerele sunt acolo pentru binele lui.

În anii ’80 Ceaușescu și-a atras oprobiul opiniei internaționale pentru că a demolat un sfert din Bucureștiul istoric sub pretextul “sistematizării”. Cartiere întregi au fost rase atunci de pe fața pământului. Unii istorici estimează că distrugerile provocate de bombardamentele din timpul războiului și de cutremurul din 1977 reprezintă sub o cincime din demolările care au avut loc în anii ’80.

Odioase nu erau doar demolările în sine, ci și felul în care erau făcute. Oamenii stăteau cu valizele la ușă, așteptând ordinul de evacuare. După primirea lui, nu mai era mult timp pentru împachetat. Nu aveai unde să contești ordinul, iar executarea lui era obligatorie. Milițienii aveau grijă să înăbușe în fașă chiar și cel mai mic protest, iar pe curajoșii care ar fi îndrăznit să vocifereze îi așteptau beciurile Securității. În iulie 1989, după ce dispăruseră întreg cartierul Uranus și mare parte din cartierele Văcărești și Dudești, împreună cu Spitalul Brâncovenesc, Halele Unirii, Biserica Sf. Vineri și alte zeci de lăcașuri de cult vechi de sute de ani, New York Times scria că

“România stalinistă se închide tot mai mult în sine”.

Metafora e interesantă pentru că descrie comportamentul pacienților care suferă importante pierderi de memorie. Bucureștiul lui Ceaușescu intra astfel în noaptea neagră a maladiei Alzheimer. Uitase și cum îl cheamă, începuse să i se spună “Ceaușima”.

Ai fi zis că un popor care a trăit un asemenea coșmar își va proteja cu sfințenie patrimoniul scăpat de demența distrugătoare a dictatorului. Edilii de după ’90 par, în schimb, să fi prins mai degrabă gustul demolărilor, pe care le-au tolerat sau le-au condus cu ingenuitate în anii care au urmat. De ce să restaurezi când poți să faci ceva de la zero, cu beton, termopan și finisaje ieftine? În indiferența cvasi-generalizată a bucureștenilor, Capitala a continuat și continuă să-și piardă memoria istorică.

Nu sunt un purist al dezvoltării urbane. Nu cred că într-un oraș atât de eclectic și de distrus ca Bucureștiul îți poți permite luxul de a conserva în întregime stilul unei zone, fie că e vorba de aspectul fațadelor sau de înălțimea lor. Nu mă opun construcțiilor moderne acolo unde terenul sau clădirile fără valoare istorică o permit. Dar cred că Bucureștiul are nevoie ca de aer de o lege care să-i oblige pe proprietari să consolideze și să restaureze clădirile istorice sub sancțiunea preluării lor de către stat pentru a fi consolidate și restaurate pe cheltuiala acestuia. În lipsa unei astfel de legi, dintr-un București care încă le mai ia ochii străinilor se va alege praful.

:: The One, aprilie 2011

Am fost azi în jurul orei 11, alături de mai mulţi bucureşteni, ca să imortalizăm ultimele zile ale Pieţei Matache.

Ce se întâmplă zilele astea pe Buzeşti este o incredibilă continuare a demolărilor samavolnice din vremea lui Nicolae Ceauşescu. Aceeaşi inconştienţă, aceeaşi incultură, aceleaşi metode de răufăcător care se fereşte să acţioneze la lumina zilei, acelaşi pumn în gura celor care îndrăznesc să protesteze, acelaşi dispreţ faţă de lege.

Atunci când instituţiile chemate să vegheze la respectarea legilor trec cu nedisimulată voioşie la siluirea lor, nu se mai poate vorbi de guvernare democratică. Ce se întâmplă zilele astea pe Buzeşti nu e doar un scandal, politiceşte vorbind e un bordel.

Genocidul cultural început de Nicolae Ceauşescu în anii ’80 a fost continuat cu seninătate de toţi primarii bucureşteni. Fiţi, însă, pe pace. Încă vreo 10 ani şi lobotomia istorică a Bucureştiului va lua sfârşit. Nu va mai fi nimic care să ne aducă aminte de nimic, nici măcar de memorie.

În locul puzderiei de crâşme şi crâşmuliţe unde se poate mânca astăzi în 2 Mai, turistul din anii ’80 avea la dispoziţie mai multe gospodării, dintre care îşi putea alege bucătăreasa preferată. Ai mei o preferaseră pe tanti Cuţa. Nu-mi mai aduc aminte cum gătea, pentru că nu aveam mai mult de 5-6 ani când se întâmpla asta, dar pesemne că se pricepea la bucătărie, din moment ce ai mei reveneau la ea în fiecare an. Era o femeie trecută bine de a doua tinereţe, mică de statură şi puţin adusă de spate. În curtea de la stradă creştea muşcate şi regina nopţii.

Tanti Cuţa suferea de patima beţiei, ceea ce, într-un sat turistic şi pescăresc în care viaţa palpită sezonier, nu era ceva tocmai ieşit din comun. Bucătăresei noastre îi dădea chiar un aer oarecum pitoresc, pentru că tanti Cuţa bea cu aceeaşi hotărâre şi pasiune cu care gătea.

Pe vremea aceea eu nu mă împăcam foarte bine cu peştele. Îi acceptam carnea ca pe un rău necesar, dar nu-mi făcea nicio plăcere. Un caz aparte îl reprezentau peştii mici, care se serveau întregi în farfurie. Aceştia îmi provocau pur şi simplu repulsie: priveliştea integrală a peştelui mort îmi tăia orice poftă de mâncare şi, în ciuda insistenţelor alor mei, îi refuzam categoric.

Într-o bună zi, ajungem flămânzi de la plajă în curte la tanti Cuţa şi primim o veste care acum mi se pare de-un umor nebun, dar care atunci mi s-a părut cel mai prost banc. Ne întâmpină nora ei, care se scuză şi ne povesteşe că soacră-sa a început să tragă la măsea de dimineaţă, iar acum nimeni nu se mai înţelege cu ea. De făcut mâncare, n-a făcut, dar de câteva ore prăjeşte fără încetare guvizi şi nu poate fi scoasă din această toană. Aşa că asta e tot ce ne poate oferi.

Ai mei s-au uitat oarecum triumfători la mine. În zilele trecute, refuzasem cu obstinaţie fie şi numai să le dau o şansă guvizilor. Pe de altă parte, n-am avut niciodată o relaţie bună cu foamea. Mi-am dat seama că nu-mi rămâneau prea multe opţiuni. Vă reamintesc – eram în anii ’80, nu aveam la ce alimentară să merg să-mi cumpăr măcar nişte chipsuri sau un croissant. Aşa că m-am aşezat cuminte la masă şi, cu nesfârşite precauţii, am început să scormonesc în carcasa primului guvide din viaţa mea.

Ceea ce am descoperit a fost neaşteptat: carnea guvidelui n-avea nicio legătură cu gustul fad, uleios şi uneori gras şi cleios cu care mă obişnuisem să asociez carnea de peşte. Avea consistenţa şi textura şniţelui de pui, dar gustul… gustul era de o mie de ori mai bun. Îmi lipsesc adjectivele pentru a vi-l descrie şi sunt convins că este o interpretare subiectivă. Fapt este că în zilele care au urmat, am mâncat guvizi de fiecare dată când s-a putut. Îi datorez astfel beţiei lui tanti Cuţa depăşirea unei prejudecăţi inutile despre un peşte nemaipomenit de gustos.

După Revoluţie, n-am mai fost decât de vreo două ori la mare şi nu-mi mai aduc aminte dacă am mâncat guvizi. Dar când am întrerupt această lungă pauză, pe la 17 ani, şi am ajuns pentru a doua oară în Vama Veche (prima dată mă duseseră în vizită tot ai mei, tot prin anii ’80, dar nu înţelesesem mare lucru), am comandat din nou guvizi. De atunci nu există vară în care să nu-mi ofer deliciul unui guvide ori al unui hanus (fratele lui mai mare, dar la fel de gustos).

Astăzi, când în orice meniu găsesc cu uşurinţă mâncărurile cu care sunt obişnuit şi care-mi plac, îmi înfrâng mult mai greu prejudecăţile alimentare. Mă gândesc apoi la tanti Cuţa, Dumnezeu s-o odihnească, şi conchid că beţia bucătarului naşte cultură culinară.

Între reportaje, am stat la o şuetă cu George Ivaşcu, directorul Teatrului Metropolis şi, după ştiinţa mea, singurul actor care se poate lăuda cu o teză de doctorat în logica absurdului.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

În septembrie 1948 a fost arestat pentru implicarea într-o mişcare de rezistenţă militară. A cunoscut bătăile crunte din beciurile Securităţii craiovene, dar a negat totul şi ancheta nu l-a putut lega de celelalte grupuri de partizani. În august 1950 a fost condamnat la doi ani de puşcărie pentru “uneltire contra ordinii sociale”, din care a ispăşit aproape trei. A fost la Jilava, Aiud, Văcăreşti, Poarta Albă. Nu toţi camarazii lui au primit sentinţe la fel de “blânde”. Alţii au ieşit abia după 15 ani, iar alţii n-au mai ieşit niciodată.

Aşa arăta lumea pe care am pornit s-o cercetez împreună cu Simina. În adolescenţă, am citit amândoi foarte multă memorialistică de detenţie, dar miza e acum acum una personală, iar emoţia e mult mai puternică. Pe măsură ce Simina descoperă noi documente, fie că sunt amintiri ale celor care au supravieţuit, fie că sunt documente oficiale ale organelor de represiune, ne dăm tot mai bine seama că nu vom înţelege niciodată cu adevărat lumea acelor ani.

Între descrierile greu de suportat ale torturii şi ale condiţiilor inumane de detenţie, răsar fragmente de viaţă cotidiană care-ţi taie respiraţia: în puţinele garnituri de tren pe care Armata Roşie nu le confiscase ca pradă de război, oameni înghesuiţi unii-n alţii călătoreau în beznă completă; în căminele studenţeşti se efectuau frecvent razii care se lăsau cu oase rupte şi cu arestări; ţăranii sătui de şicanele Securităţii se refugiau în munţi, ca în Evul Mediu, unde erau vânaţi şi împuşcaţi ca sălbăticiunile; în oraşe, beciurile Securităţii şi ale pentitenciarelor gemeau de “bandiţi” care-şi aşteptau ancheta, sentinţa sau glontele care să le curme calvarul.

În această lume au crescut părinţii părinţilor mei. După 4 ani de dictatură antonesciană şi de război pe mai multe fronturi, “eliberarea” le-a prins, de fapt, vieţile în menghina unui destin istoric şi mai sumbru. Chiar şi cei care nu aveau deloc de-a face cu mecanismele represiunii ştiau ce se întâmplă. Mizeriei vieţii cotidiene de după război, noul regim “popular” îi adăugase ingredientul indispensabil oricărei revoluţii: teroarea.

Oricât aş citi, mi-e foarte greu să-i înţeleg şi să-i judec. România anilor ’50 pare un teatru absurd în care lupta pentru supravieţuire se dă cu un duşman bestial şi iraţional. A face copii şi a-i creşte în acele condiţii mi se pare astăzi un curaj de-a dreptul nebun. Şi îmi dau seama cât de ciudat poate să sune pentru un părinte al acelor timpuri un reproş contemporan: “nu m-ai iubit destul” sau “n-ai ştiut să mi-o arăţi” sau “mereu a fost aşa cum ai vrut tu” sau “nu m-ai întrebat niciodată ce-mi place să fac”.

Nici cu generaţia părinţilor mei istoria nu a fost mai generoasă. În ultimele sale două decenii, statul poliţienesc instaurat de Gheorgiu-Dej şi perfecţionat de Ceauşescu şi-a rafinat metodele, dar şi-a păstrat neschimbată menirea: aceea de a obţine din partea fiecărui cetăţean supunerea necondiţionată în faţa regimului.

Faţă de părinţii lor, generaţia părinţilor mei nu a avut nici măcar beneficiul de a se fi născut în libertate. Cei mai mulţi dintre ei au fost educaţi să se supună, după ce părinţii lor au înţeles că, în faţa represiunii, nu exista altă opţiune. Ţinuţi într-o sărăcie cruntă şi umilitoare, urmăriţi de o reţea ubicuă de informatori şi de activişti, siliţi să facă azi un compromis, mâine altul, înfricoşaţi permanent cu spectrul unei Securităţi omnisciente şi omnipotente, cei mai mulţi şi-au acceptat soarta şi şi-au văzut de viaţă în această puşcărie enormă care devenise România. Dacă asta se poate numi viaţă.

Şi, din nou, mă întreb dacă noi, cei care am trăit foarte puţin în dictatură sau care nu mai avem deloc amintiri de atunci, putem astăzi înţelege cu adevărat drama acestei generaţii. Şi nu vorbesc doar de diferenţa de opţiuni alimentare, deşi e suficient să priveşti câteva imagini cu cozile şi magazinele din anii ’80 ca să te treacă fiori reci pe şira spinării. Mă gândesc cât de diferit se raportează cineva care trăieşte în sărăcie şi sub teroare la valori, comunicare, emoţii faţă de cineva care trăieşte în libertate.

Iar dacă nu putem înţelege, probabil că nici nu vom putea vreodată judeca felul în care am fost crescuţi. Sigur că există eroi în orice infern, dar cred că nici Dumnezeu nu judecă oamenii simpli cu măsura sfinţilor. Reproşuri vor exista întotdeauna, dar nu cred că avem dreptul să ridicăm piatra şi să spunem “noi ne-am fi descurcat mai bine”.

Malraux spunea că nimeni nu rezistă torturii neîntrerupte. Pe măsură ce citesc, am tot mai mult senzaţia că dictatura comunistă din România a fost o astfel de tortură. Iar noi suntem copiii celor care nu i-au rezistat.

:: Elle, martie 2009

Cu excepţia bunică-mii, nimeni din familie nu vine foarte des aici, aşa că ne ocupăm de casă mai mult de gura ei, fără vreo tragere de inimă. Casa nu stă să se dărâme, dar refuză, încet, încet să mai funcţioneze.

“Ne învechim noi, oamenii, îmi zicea de dimineaţă tanti Felicia, darmite casele…”.

Mi s-a părut o comparaţie ciudată, întotdeauna am crezut că oamenii sunt mai puţin rezistenţi decât casele. Dar au şi casele vieţile lor.

Între ultimele lucruri care a cedat se numără boilerul. Descoperirea am făcut-o la sosire. N-am prea avut ce-i face, e o minune că a rezistat atâta timp, mi-l aduc aminte de când eram copil. Niciodată nu încălzea destulă apă cât să-ţi ajungă pentru un duş, dar pe vremea aia aveam şi “cazan”, un sistem de încălzire cu lemne. Cazanul a cedat acum vreo zece ani. Boilerul a mai avut zile.

M-am spălat azi de dimineaţă cu apă încălzită pe soba de gătit din bucătărie. N-a fost, cum mă temeam, o corvoadă. A fost, mai degrabă, pitoresc. Pentru că toate automatismele pe care le fac cu repeziciune la mine acasă s-au descompus cu încetinitorul şi mi-au dat vreme să mă gândesc. La lucruri pe care înainte nu le observasem, cum ar fi că iarna oprim apa la Lereşti ca să nu îngheţe în instalaţie, dar că în ultimele 20 de ierni nimeni n-a oprit curgerea timpului.

Tot de dimineaţă am mâncat “ouă adevărate” (aşa le ziceam în copilărie ouălor de ţară, cele cu gălbenuşul roşu sângeriu) şi am citit pe mail următorul banc din anii ’80:

Ce a fost mai înainte: oul sau găina? Mai înainte au fost de toate.

M-am hotărât să cumpăr boiler.

Chelnerii şi decorul sunt desprinşi parcă dintr-un film de Mungiu despre anii ’80, dar, dincolo de morgă şi de şervet, sunt amabili şi prietenoşi. Mai ţineţi minte chelnerul care te sfătuieşte complice ce să comanzi şi ce nu? Îl găsiţi la Pescarul. Unde mai pui că se mânâncă bine, că piureul e întotdeauna din cartofi şi că au un şniţel pe care eu nu-l mai găsesc nicăieri – cu brânză de vaci?

Dacă ar fi după mine, aş declara Pescarul muzeu şi n-aş da voie nimănui să umble la meniu, la decoraţiuni sau la vestimentaţia chelnerilor. Ar fi păcat să încerce cineva să-l modernizeze.