Duminică mi-am pierdut portofelul în timp ce alergam ca să ajung la timp la un spectacol. Nu mi-am dat seama că l-am pierdut decât atunci când am primit un telefon de la o colegă. Ce se întâmplase? Un domn, Emil Ciuraru, îl găsise pe Batiștei și, deși se grăbea, și-a pierdut vremea să caute pe Google numele inscripționat pe cardurile bancare. A dat de MaiMultVerde, a săpat puțin după telefonul unei colege și a sunat. Să vă mai spun că portofelul nu era gol?

Luni mi-am început săptămâna savurând pe blogul Oliviei Steer azimele “MaiMultVerde” făcute cu mâna ei în semn de mulțumire pentru cuvântul de bun venit pe care i l-am adresat la mine pe blog săptămâna trecută. Nu este prima dată când introduc un nume în care cred în blogosfera românească și nu este nici prima dată când mi se mulțumește. Dar oamenii scriu în general un e-mail sau așteaptă să ne întâlnim (sau, ca Andi Moisescu, un domn de modă veche camuflat în blugi și tricou, dau un telefon). Gestul Oliviei, atât de simplu și de personal, este unul dintre cele mai frumoase “mulțumesc”-uri pe care le-am primit vreodată.

Marți a fost rândul unei prăvălii să mă uimească. De ceva vreme nu mai reușeam să-mi deschid stiloul MontBlanc pentru a-i înlocui cartușul de cerneală. Am amânat o vreme să fac ceva și, până la urmă, am rugat o prietenă să meargă cu el la magazinul de pe Magheru (care, aflu acum, tocmai s-a mutat pe Calea Victoriei). Domnul Gabriel Pascu, managerul magazinului, a rugat-o pe prietena mea să i-l lase câteva zile. Când a revenit, i-a oferit un stilou nou-nouț și a rugat-o doar atât:

“Vă rog să nu-l mai strîngeți foarte tare când îl închideți.”

“Nu eu îl folosesc”, i-a explicat ea.

“Atunci rugați-l pe cel care scrie cu el să nu-l mai strângă foarte tare când îl închide.”

“Atât?”, a întrebat prietena mea. “Nu vreți un certificat de garanție? Un bon de casă?” (dacă i le-ar fi cerut, ar fi fost destul de dificil, pentru că e un stilou primit în dar)

“Nu, nu e nevoie. Aveți doar grijă de el pe viitor.”, a încheiat domnul Pascu.

Am fost absolut uluit când prietena mea mi-a depus noul stilou pe birou.

“Dar stai un pic, parcă…”, am îndrăznit eu. “Așa e, e altul, e unul nou.”, m-a lămurit ea.

Și mi-a povestit toată tărășenia.

Efectul tulburător pe care aceste întâmplări l-au produs asupra mea mi-au adus aminte de o știre fictivă relatată pe coperta Codului de bune maniere al Aureliei Marinescu:

În metrou, un tânăr i-a oferit locul unei doamne în etate. De emoție, doamna a leșinat. Când s-a trezit din leșin, doamna i-a mulțumit tânărului. De emoție, tânărul a leșinat.

La ora la care citiți rândurile astea, probabil că-l aveți deja pe Andi Moisescu în blogroll, în Reader și în bara de bookmarkuri, dar țineam să-i spun “Bun venit!” în blogosferă chiar și cu riscul de a vă da o știre deja răsuflată.

Andi Moisescu e unul dintre acei oameni deștepți pe care-i vedeam la televizor în adolescența mea și pe care-mi doream să ajung să-i cunosc într-o bună zi. N-o să vă dau celelalte nume, o să vă spun doar că, atunci când mi s-a îndeplinit această dorință, toți s-au dovedit dezmăgitori și am ajuns să regret că nu am lăsat ecranul de sticlă să păstreze distanța între noi. Andi e singurul pe care îl admir și respect și mai mult de când l-am cunoscut în carne, creier și oase.

Recent și-a făcut blog și jumătatea mai frumoasă și mai sănătoasă a lui Andi, Olivia Steer, dovada vie că poți să mănânci 100% etic și sănătos chiar și într-o țară în care standardul alimentar se târăște cu câteva decenii în urma cercetărilor din nutriție.

Dacă aș fi un CNA al blogosferei, aș zice așa:

Pentru o minte sănătoasă într-un corp sănătos, consumați zilnic blogurile lui Andi Moisescu și al Oliviei Steer.

:: foto: Viva!

Invitaţia la trepanaţie (sau la vivisecţie, asta rămâne de văzut) le aparţine fetelor şi băieţilor de la Next, dar rezultatul acesteia, pe care îl găsiţi în fiecare zi, începând cu vinerea trecută, pe www.liviumihaiu.ro, îi aparţine integral lui Liviu.

Îmi pare rău că, nefiind în ţară, n-am semnalat mai devreme evenimentul, pentru că mi se pare chiar ceva important. Nu cred că Liviu e doar încă un om de presă pe care offline-ul nu putea să-l mai încapă şi care a venit în blogosferă ca să-i dăm pământ şi apă. Liviu e dintre acele animale mediatice cu o capacitate de reinventare şi regenerare cel puţin egală cu cea a ecosistemului pentru care se bate de atâta vreme.

Nu ştiu exact în ce se va transforma după acest ultim triplu salt în necunoscut, dar ştiu că nu-şi va pierde verbul ascuţit şi nici dispoziţia patologică anti-sistem. Puteţi să fiţi sau să nu fiţi de acord cu ideile lui, dar nu puteţi să nu fiţi de acord că spectacolul merită urmărit!

Lectură deşteaptă şi vizionare plăcută!

A, şi să nu uit. A fost bine, dom’ Mihaiu?

Într-una din serile trecute, în timp ce introduceam în laptop unul dintre pasajele care m-au marcat din cartea lui Noica, au venit lângă mine cei doi băieţi ai mei, Andrei de 12 ani şi Mihai de 11. M-au intrebat: “Scrii la blog?” Am zis “Da, într-un fel. Scriu nu un text al meu, ci un paragraf care mi-a plăcut foarte mult, dintr-o carte pe care o citesc, şi pe care vreau să-l pun pe blog.”. “Cum adică?” m-a întrebat unul dintre ei. Şi, ca să lămurim lucrurile, le-am arătat primul fragment pe care îl introdusesem, de la pagina 25. El zicea aşa:

“Alături de noi, în lume, sunt lucruri multe, însufleţite şi neînsufleţite. Ele nu văd şi nu înţeleg. Dar dacă într’o zi ar înţelege, cu siguranţă ar râde puţin de noi. Iar dincolo de lume stă un zeu vesel, care înţelege cu adevărat lucrurile şi râde cu adevărat.”

Iar apoi le-am explicat interpretarea mea. Dintre mai multe înţelesuri posibile, l-am ales pentru ei pe acela în care Noica ne îndeamnă să nu ne mai luăm aşa în serios, să nu mai fim aşa încruntaţi şi încrâncenaţi, ca şi cum greutatea lumii ar sta tot timpul pe umerii fiecăruia dintre noi. “Să fim aşa, mai veseli, ca voi” şi m-am uitat la ei zâmbind. Să ne trăim viaţa un pic mai relaxat, ca să ne putem bucura de ea.

Cel mic a zis: “Super tare!”. Cel mare s-a uitat la mine cu o lumină în privire şi a exclamat: “Îl vreau status pe mess!” Nu ştiu cum mi-ar descrie ei faţa, dar mie mi-e foarte greu, pentru că îmi căzuse complet.

Când a scris despre el în Esquire, Cristi Lupşa l-a numit “Domnul Echilibru”. E o descriere potrivită făcută unui om de-o seninătate cuceritoare. Dar Cosmin Alexandru e mult mai mult decât calmul prietenos cu care-i întâmpină pe toţi cei care-l cunosc. E un om cu o inteligenţă sclipitoare şi o putere extraordinară de a-şi transforma visurile în realitate. Iar pentru mine este şi un model exemplar de construcţie personală, o dovadă că, aşa cum spune el, there is always a way to be better.

De curând Cosmin şi-a făcut blog şi mi-a mărturisit că se simte ca atunci când a trecut de la telefonul fix şi scrisori la e-mail. Sunt convins că blogosfera câştigă astfel nu doar un personaj tonic, ci şi o minte care are ceva de spus.

În însemnarea din care am citat mai înainte, Cosmin vorbeşte, pornind de la un text al lui Noica, despre bucuriile simple. Ştiu sigur că, cel puţin pentru mine, blogul lui va fi una dintre ele.

:: de aici

Blogging-ul are multe in comun cu ecologia: amandoua au inceput prin a fi o moda si au continuat prin a deveni un mod. De viata.

zice Daciana Sârbu pe noul ei blog. Noi doi ne-am cunoscut acum vreo cinci ani, la prima acţiune de curăţenie organizată în Deltă, şi m-am bucurat să văd, de-a lungul timpului, că Daciana a luat tot mai în serios problema mediului până când şi-a făcut din ecologie propria agendă politică de europarlamentar. Bine ai venit în blogosferă, Daciana, la cât mai multe însemnări şi la cât maimultverde!

Cu această ocazie, vreau să le mulţumesc lui Emi şi lui Brainient, care mă găzduiesc, colegilor, care mă suportă, şi vouă, care mă citiţi. Să trăiţi!

Mă bucură şi faptul că sunt influent fără să fiu şi important, conform aceluiaşi top, pentru că asta mi-am dorit întotdeauna.

Am mai aflat cu aceeaşi ocazie că leapşa Ce-ai face dacă nu ţi-ar fi frică s-a clasat pe locul 4 în topul celor mai virale însemnări din 2009. De-acu aşa să ştiţi:

De nimica nu mi-e frică
Numai de maşina mică
Că vine şi mă ridică…
Of, of!

Sa fim seriosi, cei care isi pierd increderea in tine pentru ca tu le spui ce ai facut cu un produs (si se vede ca vorbesti sincer), oricum nu iti acordau credibilitate dinainte de a incepe.

Bobby Voicu scrie despre cum afectează credibilitatea bloggerilor implicarea acestora în campanii publicitare şi, mai ales, în testarea de produse. Good read!

O observaţie de bun simţ:

Ce nu observa insa nimeni este ca in general bloggerilor li s-au oferit produse bune, produse care sa iasa bine intr-o recenzie. Nimeni nu vine cu o masina cu 3 roti si cu carton pe ea sa ne-o ofere, de exemplu. Produsele sunt in general bune, tocmai pentru a evita ca o companie sa fie pusa intr-o lumina proasta.