Codrin Prisecaru a a avut ideea să tragă perdeaua ultimilor 20 de ani care au trecut peste Bucureşti. Am privit montajul de imagini mai întâi cu nostalgie, am tras de cursor înainte şi înapoi, o vreme nehotărât. Până la urmă, vă spun drept, m-am cam bucurat. Îmi place Bucureştiul colorat şi viu în care trăiesc. Totul e să ne aducem aminte din când în când de unde venim.
Ieri pe la prânz m-am decis: îmi place gerul. Pentru că menţine zăpada în stare solidă, aşa că e mai puţină mizerie, mai puţină mocirlă, mai puţin maroniu. De ani de zile, nu m-am mai bucurat când ningea pentru că ştiam porcăria care avea să urmeze pe străzi, prin curţi şi pe trotuare. Dar aşa, criogenat, Bucureştiul e suportabil, ba chiar are şarm. Îmi aduce aminte de iernile copilăriei, pe care le reţin mai mult albe.
Cred că v-am mai spus asta, îmi lipsesc pacea interioară, echilibrul şi înţelepciunea ca să mă pot bucura de zăpadă în Bucureşti. Conduceam azi pe o stradă centrală din Bucureşti, derapam pe zăpada groasă de câteva zeci de centimetri şi prietenul cu care eram îmi spune: “Parcă suntem la ţară”. Avea perfectă dreptate. Suntem încă la ţară.
Amalia Enache a realizat pentru “România, te iubesc” un material despre Dorin Ştefan, cel pe care Augustin Ioan îl numeşte, pe bună dreptate, “o fiinţă avangardistă prin construcţie”. Merită văzut:
“Ne-am dorit un talcioc unde se gasesc lucruri frumoase si iubite, lucruri bune dar de care trebuie sa ne despartim. Asa ca ne-am facut talciocul nostru, la Verde Cafe, pe 25 octombrie, intr-o duminica, de Sf. Dumitru.
Negutatorii vor plati o taxa de 10 lei, suma care se va dona in scopuri nobile: catelusilor de la Fundatia Doggy- Dog (comuna Rosu) dar si Copacului de Hartie.
În seara asta, de la 23.30, lăsaţi monitoarele şi porniţi televizoarele!
(iar dacă n-aveţi ce porni, luaţi-vă tiunăr TiVi).
Lăsaţi crima şi nebunu, schimbaţi pe TVR1.
Serios acum, oameni buni, începe “Bună ca viaţa”. Cu Laura Belecciu, Cristian Mungiu, Bucureşti, biciclişti, gazon, guerrilla gardening şi Casa Poporului.
Am pornit astăzi, alături de Andi Moisescu, în căutarea noilor monumente de for public care urâţesc Bucureştiul. Iniţial urma să parcurgem un traseu care acoperea mai multe sectoare, dar ne-am oprit, în cele din urmă, în sectorul 4 pentru că ne-am dat seama că fiecare sector merită o poveste a lui.
După distrugerile de dinainte de ‘90, Bucureştiul se confruntă cu un nou flagel: entuziasmul edilitar al primarilor generali sau de sectoare nu mai conteneşte să producă “opere” de cel mai îndoielnic gust, pe care fiecare le amplasează unde-i tună sau unde se nimereşte.
Oraşul începe să semene cu o mare sufragerie de bloc comunist, în vitrina căreia găsim bibiluri, macrameuri, gadget-uri defecte şi ambalaje lucitoare.
Am pornit de la Bellu, unde am admirat complexul statuar din gazon şi plastic, acest mini-Jurassic al Bercenilor. Am coborât la Tineretului ca să admirăm trăsura din gazon cu doar patru cai frumoşi (măcar dacă erau şese), apoi am păstrat un moment de stupefacţie la Budapesta, unde “ceasul integrării”, mutat de la Piaţa Universităţii, domină intersecţia. Periplul s-a sfârşit la “coada de balaur” de la fosta Piaţă Sf. Vineri, unde o desfăşurare hidoasă de gresie, inox şi marmură încearcă să compună un memorial indecent al legendarei biserici Sf. Vineri.
Urmărind în detaliu acest mic fragment al unui traseu turistic care s-ar putea face la scara întregii Capitale, am identificat, cred eu, problema acestor edili neinspiraţi: urâţenia pe care ctitoriile lor o răspândesc vine dintr-o sinceră şi naivă pornire către frumos. Toate aceste orori care înkitschoşează Bucureştiul sunt acea formă periculoasă a frumuşelului sau, dacă vreţi, a mai mult ca frumosului.
Frumuşelul este o mare pacoste. Greşeşti dacă crezi că ar fi o treaptă în drumul spre frumos. În staţia Frumuşel, cine ajunge este tras pe linie moartă. Şi stă acolo la căldicel, consumă ceai de muşeţel şi se ţine de degeţel cu alţii ca el.
(Irina Nicolau,Talmeş-balmeş de etnologie şi multe altele)
Emisiunea se difuzează duminica viitoare la 13:15 pe ProTV.
Am fost vineri seară la cea mai tare adunare de biciclişti din Bucureşti – Ciclopromenada nocturnă, ediţia a treia. Au fost neaşteptat de mulţi biciclişti, ceva neînţelegeri cu poliţia, în cele din urmă aplanate, şi multă mişcare.
Cel mai mult mi-a plăcut însă aerul bun de comunitate pe care adunarea mobilă l-a degajat. Cu vorbele celui mai destoinic organizator, George Hari Popescu:
Să mergi cu bicicleta cu alţi 300-400 de biciclişti alături. Să stai de vorbă, să rîzi, să schimbi date de contacte din mers. Să faci planuri din şa, să-ţi regăseşti foşti colegi de liceu şi de facultate prin mulţime. Să te fascineze luminile bicicletelor, supleţea cadrelor din metal care se strecoară printre ceilalţi. Să guşti din normalitate, din înţelegere, din compromis şi toleranţă.
E prea mult pentru o simplă plimbare cu bicicleta la? Poate, dar au fost foarte mulţi oameni la Ciclopromenada nocturnă 3, lucru care m-a cam speriat iniţial. Poliţia voia să ne escorteze cînd Bogdan a discutat cu ei, apoi au spus că au încredere în noi. Pe drum însă am fost opriţi de o patrulă care ne-a însoţit. Pe drum, s-a văzut cum poliţiştii s-au destins, ne-au înţeles, ne-au ajutat, atitudine la care nu mă aşteptam, ca român vajnic ce sunt.
Au fost vreo 22 de kilometri, mai puţini decît estimam eu (n-am măsurat înainte), parcurşi în aproape 3 ore. Am oprit în locurile stabilite, dar şi în Piaţa Victoriei. La Casa Presei, mi-a plăcut îndemnul lui Ionuţ de la Mai Mult Verde, rostit de pe treptele fostei statui a lui Lenin:
Se cheamă “La pedale” şi pune la dispoziţia publicului 150 de biciclete verzi, în parcurile Kiseleff şi Bazilescu. E o treabă excelentă pentru care cei de la Green Revolution şi primarul sectorului 1 merită felicitări.