Octavian Paler scria în jurnalul său mexican că,

“lângă o mare, în timp ce soarele domnește singur deasupra plajei, nu mai e nevoie de nicio retorică pentru a da un înțeles vieții. Trupul singur umple lacunele filosofiei. El găsește o mângâiere într-un adevăr care pe filosofi nu-i satisface: că există.”

Mi-am reprezentat întotdeauna paradisul ca pe o vacanță nesfârșită la malul mării, cu acces nelimitat la o bibliotecă. În ciuda avertismentelor medicilor dermatologi (pe care vă sfătuiesc, de altfel, să le luați cât se poate de în serios), nu-mi pot imagina un început bun de an sau o vacanță de vară departe de reflecția soarelui dogoritor în oglinda valurilor.

Oricât aș fi de ocupat (în ultima vreme m-am specializat în concedii petrecute vorbind la telefon sau scriind mailuri), peisajul marin reușește de fiecare dată să mă liniștească și să mă reconecteze cu mine însumi. Chiar și cea mai agitată mare îmi inspiră un calm atroce, pe fondul căruia marile întrebări, marile regrete și marile speranțe se detașează de zgomotul cotidian și mă cheamă la judecată.

La limanul câte unei mări, am dormit, am cântat și am petrecut cu prietenii, am făcut dragoste, am iubit, am plâns, am citit, dar cel mai adesea am stat de vorbă cu mine însumi. Am avut naivitatea să cred, cum spune în “Autoportret” același Paler, că “la mare nu există decât prezent”. E adevărat, urmele trecerii noastre nu rămân multă vreme pe nisip și nu se văd decât pentru câteva clipe în apă, dar astăzi mi se pare că abia această ștergere face ca trecerea noastră să pară nu doar ireversibilă, ci și neînsemnată. În prezentul continuu al mării nu e loc pentru trecutul nici unuia dintre noi.

La sfârșit de iunie, am petrecut câteva zile pe mica plajă din fața unei foste cherhanale grecești în compania unei cărți minunate, “Staring at the Sun”, a doctorului Irvin D. Yalom, profesor emeritus de psihiatrie la Stanford. La aproape optzeci de ani, gânditorul existențialist scrie despre o temă cu care s-a confruntat în decenii de terapie și de viață: teama de moarte.

Admit că nu sună ca o lectură ideală pentru vacanță, dar eu nu știu un loc mai potrivit decât nisipul de la marginea mereu alteia și veșnic aceleiași mări pentru a reflecta asupra singurei certitudini care ne unește pe toți:

“Orice s-ar spune, moartea chiar doare. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind uşor, abia auzită, undeva sub membrana conştientului.”

Puțini terapeuți sunt pregătiți să ia această anxietate, “mama tuturor religiilor”, cum o mai numește bătrânul doctor de suflete, drept ceea ce este. Sunt mulți cei care preferă să o trateze ca pe un simptom, ca pe o sublimare a altor porniri, temeri, fracturi ale inconștientului. Yalom insistă, însă, că, “ascunsă şi deghizată, curgând într-o varietate de simptome”, teama de moarte “este izvorul multora dintre grijile, tensiunile şi conflictele noastre”.

Pentru că nu poate recurge nici la ipoteza existenței unei ființe supranaturale, nici la ipoteza vieții veșnice, terapia existențialistă are puține instrumente la îndemână cu care poate combate teama de moarte. Dar tocmai aceste constrângeri fac acest eseu terapeutic mai seducător și mai captivant.

Când își plânge prietenul mort, rătăcind prin pustiu

(“Muri-voi oare și eu? Oare nu mă așteaptă aceeași soartă ca pe Enkidu? Spaima mi s-a cuibărit în inimă: mi-e frică de moarte…”),

Gilgamesh vorbește pentru noi toți. Iar cuvintele doctorului Yalom picură ca un balsam peste rănile tuturor celor care au tremurat măcar o dată la perspectiva întâlnirii imposibile cu cea cu care nu putem fi niciodată în același timp și în același loc: propria moarte.

Am să vă las să descoperiți singure răspunsurile convingătoare pe care bunul terapeut le oferă celei mai mari nelininiști care ne poate bântui vreodată și am să ilustrez unul dintre aceste răspunsuri, acela că fizicalitatea morții ne distruge, dar că ideea morții ne salvează, cu o amintire care mă face să prețuiesc și mai mult frumusețea crudă a fiecărui răsărit și a fiecărui apus la malul mării.

Puțină lume știe povestea titlului unei emisiuni despre viața echilibrată pe care am realizat-o acum câțiva ani pentru TVR. O prietenă la care țineam enorm și căreia îi datorez mult din ceea ce sunt astăzi, s-a stins acum mulți ani pe patul unui spital de oncologie. Într-una din ultimele ei zile, apropiații care o vegheau au întrebat-o dacă-și dorește ceva. Își dorea, îi era poftă să mânânce o prăjitură. La chioșcul spitalului nu erau decât savarine. I-au luat una și, în timp ce o mânca, au întrebat-o dacă e bună .

“E bună”, le-a răspuns ea, “e bună ca viața.”

:: The One, august 2011

“Buna ca viaţa”, ediţia despre bună cuviinţă, bune maniere, etichetă, mitocani, ţoape şi ţopârlani.

Cu Dobrovolschi, Adina Buzatu şi Maurice Munteanu.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

Ediţia “Bună ca viaţa” despre relaxare, odihnă, spa, chikung şi acupunctură. Cu Oreste Teodorescu.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

Ediţia “Bună ca viaţa” despre Bucureştiul literar cu scriitoarea Ioana Pârvulescu, călătoare în timp între Bucureştiul secolului XIX, Bucureştiul interbelic şi Bucureştiul contemporan, etnologul Şerban Anghelescu, care ne-a făcut introducerea în trei stabilimente celebre în lumea literară (Capşa interbelică, Uniunea Scriitorilor comunistă şi Muzeul Literaturii postcomunist) şi  criticul de artă Adrian-Silvan Ionescu, care se îmbracă şi astăzi cu ţilindru şi papion, colecţionează obiecte vechi şi chiar reconstituie lupte din istoria României alături de Asociaţia 6 Dorobanţi.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

Ediţia “Bună ca viaţa” despre naştere, în care am stat de vorbă cu Dana Nălbaru, mama unei fetiţe de trei ani şi autoarea unui DVD cu sfaturi pentru mămici, „Cum să am grijă de copilul meu”.

Ceilalţi invitaţi: Ramona Roşu, educator prenatal Lamaze şi însoţitor la naştere (doula), vorbeşte despre cursuri pentru viitoare mămici şi pregătirile pentru naştere. Fotograful Ana Blidaru, pe atunci viitoare mămică şi între timp mămică cu acte-n regulă, şi-a ales ca subiect de diplomă naşterea. Psihologul Mugur Ciumăgeanu vorbeşte despre prezenta depresia post-natală şi importantul rol al tatălui după naşterea copilului.

Am filmat această ediţie la Imaginarium, unul dintre cele mai simpatice şi inteligente magazine pentru copii pe care le-am vizitat.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

Am invitat-o pe Monica Anghel să ne vorbească despre o pasiune mai puţin cunoscută pe care şi-a descoperit-o acum un an: aikido. Iar dacă artele marţiale nu vă tentează, emisiunea vă recomandă cursurile de cultură generală oferite de Fundaţia Calea Victoriei, cele de pictură sau de hipism.

Pentru “Sfatul practic”, Laura a invitat-o pe Magda Mihăilă, o telespectatoare a emisiunii, să ia primele ei lecţii de înot, pentru că şi înotul poate fi învăţat indiferent de vârstă.

Pe Magda am “recrutat-o” de pe pagina mea de Facebook unde, când am întrebat “Cine nu ştie să înoate şi vrea să înveţe?” am primit un număr copleşitor de răspunsuri, semn că nu sunt puţini cei care cred că nu e niciodată prea târziu ca să înveţi ceva nou.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

Ne-au ghidat în această incursiune invitaţii emisiunii, oameni cu totul şi cu totul speciali:

• scriitoarea Ioana Pârvulescu, călătoare în timp între Bucureştiul secolului XIX, Bucureştiul interbelic şi Bucureştiul contemporan
• etnologul Şerban Anghelescu, care ne-a făcut introducerea în trei stabilimente celebre în lumea literară: Capşa interbelică, Uniunea Scriitorilor comunistă şi Muzeul Literaturii postcomunist
• criticul de artă Adrian-Silvan Ionescu, care a adus cu sine farmecul secolului al XIX-lea: domnia sa se îmbracă şi astăzi cu ţilindru şi papion, colecţionează obiecte vechi şi chiar reconstituie lupte din istoria României alături de Asociaţia 6 Dorobanţi.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

Între reportaje, am stat la o şuetă cu George Ivaşcu, directorul Teatrului Metropolis şi, după ştiinţa mea, singurul actor care se poate lăuda cu o teză de doctorat în logica absurdului.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

Trebuie să recunosc, n-am fost niciodată fanul dnei Anghel. Îmi place vocea dumneaei, apreciez că este una dintre, de fapt, puţinele voci din muzica uşoară românească, dar, dacă m-ai fi pus azi dimineaţă să-ţi citez titlul unei melodii interpretate de Monica Anghel, n-aş fi ştiut să-ţi răspund. În schimb, am auzit-o, în mai multe rânduri, vorbind şi mi-au plăcut de fiecare dată umorul ei tonic, autoironia şi felul în care punea problema. Mi s-a părut un om de mare bun simţ.

Dna Anghel ne-a primit în studioul de la Europa FM. De cum a intrat în încăpere, a instituit acelaşi firesc pe care i-l apreciasem în apariţiile televizate sau de la radio. N-avea nimic din aerul unei vedete invitate să dea un interviu: părea că venise, ca şi noi, la muncă. Pentru probele de sunet, am întrebat-o de cât timp face radio şi dacă e adevărat ce se spune, că e mai dificil decât televiziunea. “Pentru mine e mai uşor, mi-a răspuns fără să clipească, că nu mai trebuie să mă machiez şi, oricum, la radio nu contează cum arăţi.”

N-a avut nici cea mai mică reacţie de iritare (sau, dacă a avut-o, a mascat-o complet) atunci când a trebuit să reluăm începutul interviului din cauza unei mici defecţiuni sau atunci când, dintr-o documentare pripită, am omis să menţionez ultimul proiect în care este implicată ca actriţă de comedie ori când i-am atribuit nişte studii pe care, de fapt, nu intenţionează să le urmeze. A intervenit de fiecare dată şi a corectat informaţiile, dar şi-a reluat apoi ideea fără să clipească.

Pe tot parcursul interviului, am avut senzaţia că discut cu un om obişnuit, care se împarte între mai multe slujbe şi care încearcă să-şi facă timp şi pentru o pasiune mai puţin obişnuită: aikido. Foarte terre à terre mi s-a părut precizarea că este o pasiune ieftină, pe care oricine şi-o poate permite (abonamentul lunar este 80 RON, iar asta include trei şedinţe pe săptămână). Mi-a plăcut şi grija cu care şi-a numit toţi antrenorii, cu acel respect pe care oamenii simpli îl au faţă de performanţa muncită a cuiva într-un alt domeniu decât al lor.

Am mai cunoscut vedete care fac efortul lăudabil de a păstra contacul cu lumea în care trăieşte publicul lor. Dar ceea ce m-a impresionat la Monica Anghel a fost tocmai absenţa acestui efort: faptul că trăieşte cu adevărat în lumea despre care vorbeşte.

La final ne-a aşteptat să strângem toate echipamentele şi a coborât împreună cu noi. În ciuda protestelor lor, le-a ţinut uşa operatorilor, care duceau genţi voluminoase. Şi-a luat la revedere de la fiecare în parte şi ne-a întrebat dacă suntem cu maşina. Sunt convins că, dacă i-am fi spus că nu, s-ar fi oferit să ne lase undeva. S-a urcat într-un Renault Clio hatchback şi a pornit spre următoarea slujbă.

Am avut sentimentul plăcut că am câştigat o dimineaţă în compania unui om de calitate. Iar seara, povestindu-i unui prieten despre această întâlnire, mi-am dat seama că, de fapt, ştiu şi titlul unei melodii interpretate de Monica Anghel, doar că, până acum, nu-mi venise în minte: