Pentru că sâmbăta e ziua în care am voie să mănânc câte deserturi vreau, mi-a dat prin cap următoarea năstrușnicie: ce-ar fi să pun un pliculeț de zahăr brun în cappuccino? N-am mai pus zahăr în cafea de ani de zile, dar adevărata cafea rămâne pentru mine espresso-ul ristretto, în care și un cristal de zahăr e o blasfemie. Cappuccino-ul mi se pare un hibrid, ceva între cafea și desert, așa că, desert fiind, n-are cum să-i strice puțin zahăr, mi-am zis…

Cu cana de capuccino într-o mână și o farfurie cu biscuitul meu preferat în cealaltă, îmi luam la revedere de la un prieten, când Zeul Cafelei și-a încruntat amenințător sprâncenele cafenii:

“Doar n-ai de gând să bei porcăria aia?”

mi-o fi spus Nemuritorul, dar eu n-am avut urechi de auzit, căci priveam în altă parte.

Înfuriat de apatia mea, Copilul Mândru al Coloniilor și-a întins brațul maroniu până la mine, iar degetul său de zaț a atins cu o mișcare hotărâtă cana de cappuccino.

“Futu-i! Băgă-mi-aș!”, am strigat îngrozit. (“O, Zei!” ar fi fost mai potrivit…)

Jumătate de litru de lichid cafeniu băltea acum pe noul meu MacBook-ul Air, cu care formăm un cuplu abia de trei luni.

Să-mi moară Mac-ul? Poţi sfărma
Şi pe-un voinic ce cuteza
Să-nalţe dreapta lui de fier
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier PC-urile dacă piere
Un Mac așa?

Dar mâne va mai fi pământ?
Mai fi-vor toate câte sunt?
Când n-ai de-acum să mai priveşti
Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
De dragul cui să mai trăieşti,
Tu, soare sfânt?

În vreme ce sufletul meu se jelea neconsolat, am apucat Mac-ul cu o mână și am lăsat lichidul criminal să se scurgă. Din fericire, nu apucasem să-l deschid. Închisă în el, abia mai respira Speranța, fata lui Nyx.

“O cârpă! O cârpă! Un Regat pentru o cârpă!”, am cerșit cu glas stins.

Ramona, cea mai frumoasă lucrătoare de la Starbucks, era deja în drum spre mine, gata să-mi sară în ajutor. Bruneta amazoană a venit înarmată până-n dinți cu marele mop, temuta cârpă și nemiloasele șervețele. Mi-am șters tovarășul argintiu până când, în lumina blândă a becurilor economice, și-a recăpătat strălucirea.

“Poate nu-i mort, ci numai doarme”, mi-am spus, cu capul aplecat ca pentru rugăciune…

Când l-am deschis și l-am găsit nevătămat, am mulțumit Zeului Cafelei și mi-am blestemat apucăturile de copil pofticios. Ramona a insistat să-mi ofere un nou cappuccino din partea casei, deși eram într-o stare de beatitudine în care aș fi făcut cinste cu cappuccino întregului Starbucks.

“Nu-i pui zahăr?”, mi-a șoptit îmbietor pe urmă, asemenea strămoașei ei din Grădina Edenului.

“Niciodată!”, am răspuns hotărât, lepădându-mă pe veci de Satana zahărului în cafea. “Niciodată.”

Mădălina Chiţu de la Gândul mi-a trimis câteva întrebări legate de ceaiul verde. Unul dintre răspunsuri suna aşa:

4. Ce beneficii v-a adus consumul de ceai verde?

În primul rând beneficiul gustului. Ceaiul verde este o băutură foarte rafinată, care oferă nenumărate provocări papilelor gustative. Apoi, este un foarte bun înlocuitor al cafelei. Îmi ţine atenţia trează, fără să mă agite, îmi permite să lucrez la ore târzii, dar mă şi lasă să dorm la urmă fără probleme. Mai este şi un excelent prilej de conversaţie – vorbele curg mai firesc de la o ceaşcă de ceai la alta. Beneficiile cele mai importante, cele pentru sănătate, sigur că nu se văd acum. Dar, dacă peste nişte zeci de ani, un doctor o să mă felicite pentru felul în care nu-mi arăt vârsta, am să îndrept, cu siguranţă, un mare gând de mulţumire ceaiului verde şi minunaţilor săi antioxidanţi – bioflavonoizii.

Azi, Gândul titrează, într-un non sequitur de invidiat, “De ce a renunţat Dragoş Bucurenci la cafea în favoarea ceaiului verde”, iar Mădălina Chiţu scrie negru pe alb că eu am “precizat” că am “renunţat la cafea în favoarea acestui ceai”.

Dacă n-aş fi un la fel de pasionat băutor de ceai verde ca şi de cafea, aş fi renunţat de mult la ambele băuturi şi aş fi apelat cu mare încredere la jurnalismul de calitate din presa românească. Este, vă asigur, cea mai sigură şi mai naturală metodă de creştere a tensiunii.

De data asta nu mai sunt singur, ci fac echipă cu Laura Belecciu, pe care vă invit s-o descoperiţi în fiecare luni seară, de la 23.30, pe TVR1 şi în reluare sâmbăta de la ora 11.30.

Emisiunea este sponsorizată de Grupul CEZ*. Grupul CEZ construieşte în România – în zona Dobrogei, judeţul Constanţa – cel mai mare parc eolian pe uscat din Europa, cu o capacitate instalată de 600 MW, reprezentând aproximativ dublul capacităţii de extindere a celui mai mare parc eolian existent acum în Europa şi aproape triplu faţă de cel mai mare parc eolian operaţional în prezent în Europa. Costurile totale ale acestui proiect vor atinge 1,1 miliarde Euro.

Prima ediţie e despre traiul la oraş şi despre cum putem recuceri spaţiul urban. Aşa că i-am făcut Laurei o invitaţie: am poftit-o să bem o cafea la 8 dimineaţa pe Smârdan. Dar nu oricum, ci cât mai comod: în capot şi papuci de casă. Ce-a ieşit, vedeţi în pozele de mai sus şi în emisiunea de luni viitoare.

Şi ne-a mai trăznit o idee, cu un domn care a făcut mai mult bine pentru imaginea României decât orice ministru, dar despre asta vă povestesc mâine, după ce filmăm.

*Grupul CEZ operează în România din anul 2005 când a achiziţionat pachetul majoritar de acţiuni ale companiei Electrica Oltenia. În 2008, CEZ a facut paşi importanţi, câştigând licitaţia pentru modernizarea centralei existente a Complexului Electrocentrale Galaţi şi construcţia unei noi unităţi CCGT în acelaşi loc şi participaţia de 9,15% din compania joint-venture pentru construcţia reactoarelor 3 şi 4 de la Cernavodă.

Foto: Constantin Opriş