Metoda e simplă și lipsită de riscuri. Se cumpără o clădire veche pe care actualii proprietari n-o mai pot întreține. Se lasă în paragină. Eventual se angajează niște băieți care distrug noaptea elementele de rezistență. Se pune un semn cu “Pericol de prăbușire”. Apoi se obține autorizația de demolare sub pretextul “pericolului iminent”. Pe locul liber se înalță o construcție nouă, din fier-beton și sticlă. “E un abuz!”, protestează câțiva vecini. “N-am făcut nimic ilegal!”, se apără în cor proprietarul, dezvoltatorul și constructorul. Și unii și alții au dreptate. E un abuz de drept, adică o interpretare permisă de litera legii, dar care contrazice spiritul ei. O șmecherie. Un tun. O românească. Sunt peste tot în jurul nostru, atât de comune încât ne-am obișnuit cu ele. Mai ciulim urechile doar atunci când “șmecherul” nu e un afacerist oarecare. Așa cum s-a întâmplat cu clădirile de pe strada Buzești și cu hala Matache.

Timp de douăzeci de ani, primarii Bucureștiului au lăsat această zonă istorică a Capitalei să se degradeze. Ea și-a păstrat pitorescul doar pentru cei cu adevărat îndrăgostiți de trecutul acestui oraș, cei care știm să citim în crăpăturile unei fațade poveștile unei Românii care a durat prea puțin. Pentru ceilalți a devenit doar un alt focar de infecție, un cartier rău famat, o rușine. I-a revenit ultimului primar, de profesie chirurg, sarcina de a îndepărta cangrena, operațiune pe care a făcut-o cu mână sigură, indiferent la țipetele sporadice ale pacientului, care nu părea încă să înțeleagă că buldozerele sunt acolo pentru binele lui.

În anii ’80 Ceaușescu și-a atras oprobiul opiniei internaționale pentru că a demolat un sfert din Bucureștiul istoric sub pretextul “sistematizării”. Cartiere întregi au fost rase atunci de pe fața pământului. Unii istorici estimează că distrugerile provocate de bombardamentele din timpul războiului și de cutremurul din 1977 reprezintă sub o cincime din demolările care au avut loc în anii ’80.

Odioase nu erau doar demolările în sine, ci și felul în care erau făcute. Oamenii stăteau cu valizele la ușă, așteptând ordinul de evacuare. După primirea lui, nu mai era mult timp pentru împachetat. Nu aveai unde să contești ordinul, iar executarea lui era obligatorie. Milițienii aveau grijă să înăbușe în fașă chiar și cel mai mic protest, iar pe curajoșii care ar fi îndrăznit să vocifereze îi așteptau beciurile Securității. În iulie 1989, după ce dispăruseră întreg cartierul Uranus și mare parte din cartierele Văcărești și Dudești, împreună cu Spitalul Brâncovenesc, Halele Unirii, Biserica Sf. Vineri și alte zeci de lăcașuri de cult vechi de sute de ani, New York Times scria că

“România stalinistă se închide tot mai mult în sine”.

Metafora e interesantă pentru că descrie comportamentul pacienților care suferă importante pierderi de memorie. Bucureștiul lui Ceaușescu intra astfel în noaptea neagră a maladiei Alzheimer. Uitase și cum îl cheamă, începuse să i se spună “Ceaușima”.

Ai fi zis că un popor care a trăit un asemenea coșmar își va proteja cu sfințenie patrimoniul scăpat de demența distrugătoare a dictatorului. Edilii de după ’90 par, în schimb, să fi prins mai degrabă gustul demolărilor, pe care le-au tolerat sau le-au condus cu ingenuitate în anii care au urmat. De ce să restaurezi când poți să faci ceva de la zero, cu beton, termopan și finisaje ieftine? În indiferența cvasi-generalizată a bucureștenilor, Capitala a continuat și continuă să-și piardă memoria istorică.

Nu sunt un purist al dezvoltării urbane. Nu cred că într-un oraș atât de eclectic și de distrus ca Bucureștiul îți poți permite luxul de a conserva în întregime stilul unei zone, fie că e vorba de aspectul fațadelor sau de înălțimea lor. Nu mă opun construcțiilor moderne acolo unde terenul sau clădirile fără valoare istorică o permit. Dar cred că Bucureștiul are nevoie ca de aer de o lege care să-i oblige pe proprietari să consolideze și să restaureze clădirile istorice sub sancțiunea preluării lor de către stat pentru a fi consolidate și restaurate pe cheltuiala acestuia. În lipsa unei astfel de legi, dintr-un București care încă le mai ia ochii străinilor se va alege praful.

:: The One, aprilie 2011

Am fost azi în jurul orei 11, alături de mai mulţi bucureşteni, ca să imortalizăm ultimele zile ale Pieţei Matache.

Ce se întâmplă zilele astea pe Buzeşti este o incredibilă continuare a demolărilor samavolnice din vremea lui Nicolae Ceauşescu. Aceeaşi inconştienţă, aceeaşi incultură, aceleaşi metode de răufăcător care se fereşte să acţioneze la lumina zilei, acelaşi pumn în gura celor care îndrăznesc să protesteze, acelaşi dispreţ faţă de lege.

Atunci când instituţiile chemate să vegheze la respectarea legilor trec cu nedisimulată voioşie la siluirea lor, nu se mai poate vorbi de guvernare democratică. Ce se întâmplă zilele astea pe Buzeşti nu e doar un scandal, politiceşte vorbind e un bordel.

Genocidul cultural început de Nicolae Ceauşescu în anii ’80 a fost continuat cu seninătate de toţi primarii bucureşteni. Fiţi, însă, pe pace. Încă vreo 10 ani şi lobotomia istorică a Bucureştiului va lua sfârşit. Nu va mai fi nimic care să ne aducă aminte de nimic, nici măcar de memorie.

Adevărul istoric e că Nixon a vizitat Bucureştiul cu zece ani înainte ca metroul să fie construit, dar bancul are haz pentru că spune ceva despre noi şi despre felul nostru de a argumenta.

Ne place să fim Gică-contra. Confruntaţi cu o idee nouă, cei mai mulţi reacţionăm prompt – “N-o să meargă.” Apoi depunem un efort considerabil ca să demonstrăm de ce nu poate să meargă, în niciun caz ca să descoperim cum ar putea să meargă.

Când, în ciuda criticilor noastre, ideea se dovedeşte viabilă, declarăm recurs în anulare: “Poate să meargă, dar, ascultaţi-mă pe mine, nu merge cum trebuie!”. În slujba acestui “cum trebuie” suntem în stare să angajăm o retorică pe cât de ingenioasă, pe atât de irelevantă. Ca în bancul cu pricina: o fi capitalismul american mai eficient decât socialismul de Dâmboviţa, dar să nu uităm cine-i linşa pe negri acum o sută de ani şi ceva.

Ceva similar s-a întâmplat cu ecologia în România. Organizaţiile de protecţia mediului şi oamenii pasionaţi de natură există şi activează de mai bine de un deceniu. Programul Dunăre-Carpaţi al WWF, Societatea Ornitologică Română, Terra Mileniul III, Mare Nostrum n-au apărut de ieri, de azi. Dar abia în ultimii ani câteva organizaţii au transformat ecologia în subiect de presă: au implicat vedete, au făcut spectacol şi au vorbit pe înţelesul jurnaliştilor, inclusiv al celor mondeni.

Într-un cuvânt, au tabloidizat ecologia. Nu mă feresc de cuvânt, pentru că exact despre asta a fost vorba. Într-o ţară în care aproape nimeni nu mai citeşte cărţi, nu poţi spera să faci educaţia maselor în librării şi bibliotecii. Dar, ca în orice proces de tabloidizare, au existat excese.

Unele vedete au îmbrăcat haina grijii pentru mediu doar atât cât a stat aprins beculeţul roşu al camerei de filmat, unele gesturi au fost prea teatrale, unele mesaje au fost aproape denaturate prin simplificare. Nu vreau să fac apologia acestor excese, dar nici n-am să-mi pierd vremea arătându-le cu degetul. Iată de ce: pentru că, în ciuda tuturor acestor neajunsuri, campania care şi-a propus să facă din ecologie o preocupare naţională şi-a atins ţinta: astăzi, doar 8% dintre români se mai declară “eco-indiferenţi”, conform ultimului Barometru publicat de Terra Mileniul III.

Las acum deoparte campania publică şi mă întorc la cei pe care eu îi consider ecologiştii adevăraţi, adică cei pe care media nu i-a băgat niciodată cu adevărat în seamă. În toată această vreme, organizaţiile de mediu au dezvoltat proiecte de conservare, de monitorizare sau de reconstrucţie ecologică, voluntarii au plantat sute de mii de puieţi şi au strâns zeci de tone de gunoaie, oamenii simpli au început să meargă cu bicicleta, să folosească becuri economice, să colecteze selectiv gunoaiele şi să nu mai ia pungi de plastic de la supermarket. Cu alte cuvinte, lumea şi-a văzut de treabă.

Dacă veţi deschide bine ochii (şi veţi închide pentru o clipă televizoarele) îi veţi vedea pe aceşti oameni printre voi. Nu poartă neapărat tricouri branduite, dar se disting printr-un număr de gesturi responsabile, multe dintre ele mici, rutiniere şi greu de observat la prima vedere. Imaginaţi-vă, însă, efectul acestor gesturi când ele vor fi multiplicate de milioane de ori şi aduceţi-vă aminte că secretul oricărei schimbări de mentalitate este răbdarea: nu degeaba spun chinezii că drumul de o mie de Li începe cu primul pas.

Ecologiştii despre care vorbesc sunt cei care, după vorba lui Gandhi, încearcă în fiecare zi să fie schimbarea pe care vor s-o vadă în jur. Pentru ei, ecologia a devenit demult o idee “care merge”. Era firesc ca în jurul lor să apară şi cei care ţin să le arate cu tot dinadinsul că, şi dacă merge, ea nu merge totuşi “cum trebuie”.

Argumentul începe cu o concesie de genul “Sigur că nu e rău să te preocupe starea mediului” şi continuă pe o linie, cel puţin pentru mine, halucinantă, “dar treaba asta cu ecologia e mai mult o modă” sau “nu asta e cea mai gravă problemă acum în România” sau “şi pe vremea comunismului ne obligau să fim ecologişti, când ne scoteau la muncă patriotică” sau “am văzut eu cât de eco sunt vedetele astea”, ca şi cum vreuna dintre aceste circumstanţe ar schimba cu ceva adevărul enunţului de la care s-a pornit: nu e rău să te preocupe starea mediului.

Cel mai bizar argument împotriva ecologiştilor l-am găsit la Andrei Pleşu, care, într-o conferinţă ţinută la Şcoala de Vară de la Sighet de acum doi ani, făcea următorul comentariu:

“adevărul e că e mult mai simpatic să te ocupi de ecologie, decât să înveţi la latină sau să te chinui cu materiile curente ale liceului.”

Nici până azi n-am înţeles ce treabă are latina cu ecologia, dar vreau totuşi să spun ceva în apărarea ecologiştilor corigenţi la latină, ca şi a ecologiştilor olimpici la aceeaşi materie: să nu uităm că nu noi i-am linşat pe negri.

:: Tabu, aprilie 2008

Citesc şi mă cutremur cum a cumpărat Monica Ridzi ştiri de 270.000 de euro cu ea şi cu Elena Băsescu pe canalele ProTV, ale Antenelor şi ale Realitatea TV.

Limba lui de lemn se plimbă-ncet prin vechea noastră limbă: