Cu Ozana Oancea, una dintre actrițele pe care le admir din noul val românesc

Aproape o mie de oameni au urmărit în decorul de burg medieval al Pieței Unirii din Cluj-Napoca, pe un ecran gigantic, “Mine vaganti”, povestea dulce-amăruie a doi frați dintr-o respectabilă familie italiană care se pregătesc, fără să știe unul de celălalt, să le spună părinților că sunt homosexuali. Comedia erorilor și de situații care decurge din această intrigă simplă e savuroasă, dar cu adevărat memorabilă a fost atmosfera din Piață: s-a râs enorm, cu hohote chiar, la scenele ingrate în care mentalitatea burgheză era pusă la grea încercare de cultura “out & proud”, dar și la replicile de un umor nebun care-i făceau pe părinții celor doi frați să pară de-o înapoiere imbecilizantă.

Privindu-i pe spectatori (mulți dintre ei clujeni) fredonând și dând din cap relaxați pe “Una notte a Napoli”, în versiunea celor de la Pink Martini, dar și pe hit-ul fetelor de la Baccara, “Sorry, I’m a lady”, în vreme ce pe ecran se produceau artistic trei dive păroase, mi-am adus aminte de articolele din presa clujeană de acum opt sau nouă ani, care comentau scandalizate vestimentația prea fistichie a directorului artistic al festivalului, sau de incidentul dintr-un club al cărui nume l-am uitat între timp, când un grup de organizatori, invitați și voluntari ai festivalului au fost poftiți afară pentru că mai multe cupluri de băieți și de fete se sărutaseră și dansaseră împreună.

Clujul datorează, probabil, TIFF-ului la fel de multe cât datorează și festivalul de film capitalei Ardealului. S-au maturizat împreună și fiecare a învățat câte ceva de la celălalt. Anul acesta, TIFF-ul a împlinit zece ediții. Ce a pierdut în exclusivism și intimitate, a câștigat în popularitate și strălucire. A depășit câteva importante festivaluri din regiune și se pregătește să se măsoare cu Sarajevo și cu Karlovy Vary.

După proiecție, ne-am strâns în jurul ultimei sticle de șampanie și al câtorva cireșe pietroase împreună cu Mihai Chirilov, cel care face încă de la prima ediție selecția filmelor, Corina Șuteu, directorul ICR New York, și criticii de film Codruța și Andrei Crețulescu. Ni s-au alăturat Jay Weissberg, cel care a semnat primele cronici la filmele lui Puiu și ale lui Mungiu în Variety, și Tudor Giurgiu, autorul și președintele TIFF-ului. A urmat o conversație delicioasă presărată cu opinii despre film, dar și cu nelipsitele bârfe de industrie, unele mai savuroase decât altele.

Astfel de întâlniri și de conversații fac tot șarmul acestui eveniment, care nu e doar un festival de film, e și un festival de lume bună. Îmi vine în minte un alt exemplu. Probabil că aș fi văzut ultima peliculă a lui Mitulescu și la București, dacă aș fi ratat-o la Cluj, dar o conversație ca cea despre seducție și seducători pe care am purtat-o, după ce am văzut “Loverboy”, cu Monica Bârlădeanu și cu Diana Dondoe n-ar fi fost posibilă în altă parte decât la TIFF.

Anul acesta, marele absent a fost Alex. Leo Șerban. Adevărul e, însă, că Leo a fost mai prezent ca oricând, nu doar pe buzele tuturor, pe ecranele cu fotografii din anii trecuți sau în conceptul bursei care-i poartă numele și pe care TIFF-ul, cu sprijinul lui Bobby Păunescu, o va oferi în fiecare an unui tânăr cineast român, dar mai ales în atmosfera efervescentă care însuflețește Clujul și care-l face incandescent zece zile pe an. Lui Tudor Giurgiu și lui Mihai Chirilov le-a reușit un festival pe gustul și pe sufletul lui Leo. Nu cred că există un requiem mai potrivit decât acesta.

Despre filmele pe care le-am văzut la TIFF anul acesta am scris deja pe blog și pe Twitter. O să reiau doar recomandarea ca, dacă vă întâlniți anul acesta cu producții nordice, să le dați cu încredere o șansă, iar, dintre filmele românești, să nu ratați “Principii de viață” și nici “Visul lui Adalbert”.

În anii fără soț, în țara mea se întâmplă trei minuni pe an: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, Festivalul Internațional de Film “Transilvania” și Festivalul Internațional de Muzică “George Enescu” (care împlinește anul acesta 20 de ediții). Fiecare ar putea fi câte o culoare pe drapelul unei Românii mai bune și mai culte. Cei care le fac nu sunt nici sfinți, nici eroi. Sunt oameni care știu ce ocean de muncă separă visele de realitate. La fiecare sfârșit de Sibiu, de TIFF, de Enescu îmi vine să mă duc și să le strâng mâna.

:: The One, iulie 2011

Diana Mureşan, o clujeancă îndrăgostită de alergat şi de ecologie, a susţinut voluntar Asociaţia MaiMultVerde la Maratonul Apuseni de pe Muntele Băişorii.

Diana a alergat cu tricoul şi steguleţul imprimate cu însemnele MaiMultVerde pentru a susţine cauza ecologiei, aerul curat şi viaţa sănătoasă din România.

:: mai multe detalii despre competiţie pe www.maratonapuseni.ro

:: înscrie-te la voluntariat de mediu alături de MaiMultVerde pe www.maimultverde.ro/voluntariat

Din păcate, cu doar două ore înaintea conferinței, primisem vestea plecării lui Alex. Leo Șerban, cu care urma să mă văd în iunie tot la Cluj. Am fost foarte tulburat în seara aceea (mi-am și uitat niște lucruri la Cluj, de care mi-am adus aminte abia peste două săptămâni; prima oră după primirea veștii mi se ștersese cu totul din memorie) și lucrul acesta se simte în ușorul tremur al vocii. Vă cer îngăduință atât pentru tonalitatea nesigură, cât și pentru bâlbele emotive și pentru un “care” care țipă neconsolat după un “despre”.

În starea în care eram, trăiam cu impresia că am ratat momentul. Am revăzut acum înregistrarea și mi s-a părut că, totuși, lipsite de intonația și de ritmul pe care-l meritau, vorbele au reușit să transmită ceea ce-mi doream din tot sufletul să le spun tinerilor adunați la Cluj în sala cinematografului Victoria.

Cu această introducere prevenitoare, nu-mi rămâne decât să sper că și între voi vor fi câțiva care se vor regăsi în aceste vorbe:

Ieri mi-am continuat expediția în teritoriul cinematografiei nordice, începută excelent în prima zi cu Oxigen (à propos, rulează astăzi de la 11 la Republica și de la 23 la Cineplex, nu-l ratați!).

Am văzut Aleea Regelui, o comedie islandeză de un umor straniu. A ieșit multă lume din sală. Eu m-am stricat de râs la câteva poante, dar înclin să cred că ceilalți spectatori care râdeau fumaseră ceva înainte. Sunetul zgomotului (Suedia-Franța) are un umor mai accesibil, dar e și mai ușurel ca film. Totuși, povestea celor opt percuționiști care cântă la orice altceva decât la tobe e delicioasă.

Vulcanul a fost cel mai greu film al zilei. E o peliculă daneză foarte bine făcută despre o mică dramă familială: îngrijirea unei femei care a suferit un accident vascular cerebral. Mi-a adus aminte de sensibilitatea cu care a turnat Muntean Marți după Crăciun. Filmul nu curge foarte alert, dar emoția și tensiunea sunt bine orchestrate și te captivează până la final.

Totuși, filmul care mi-a plăcut cel mai mult ieri n-a venit din țările nordice, ci din Israel. Potopul e despre maturizarea unui puști într-o familie disfuncțională, cu un tată aviator care se droghează și un frate cu deficiențe psihice, pe care azilul nu-l mai poate îngriji. Actorul care-l joacă pe puști (Yoav Rotman, în foto) e un actor nativ excelent, iar în rolul mamei lui joacă minunat Ronit Elkabetz, pe care am remarcat-o și anul trecut în The Band’s Visit. O poveste spusă cu talent și cu multă căldură.

Recomandări

Azi merg să văd în principal pelicule românești: Principii de viață (de Tică Popescu, cu Vlad Ivanov), Tatăl fantomă (de Lucian Georgescu), Loverboy (de Cătălin Mitulescu, cu Ada Condeescu și George Piștereanu).

Nu ratați Oxigen, dacă nu l-ați văzut deja (mă repet, știu).

Am avut ghinionul să încep vizionările cu un film foarte prost făcut, Demascarea (de Nicolae Mărgineanu). Deși subiectul este atât de puternic, încât ai zice că n-ai cum să-l ratezi, performanța cinematografică este jenantă. O succesiune de talking heads, filmate cu o mână de amator (personajul se înclină spre cameră, sharf-ul rămâne undeva în spate zeci de secunde) și două-trei voice-over-uri școlărești citite ca la televiziunea România de mâine. Finalul misticoid întregește acest rateu rușinos.

Am auzit că părerile sunt, totuși, împărțite. Sunt convins că cei mai mulți dintre cei care au fost impresionați de film știau prea puține despre fenomenul Pitești, cea mai macabră experiență a infernului represiv comunist. Pentru ei, povestea în sine, cu detaliile ei abonimabile, va fi fost suficientă pentru a-i ține în priză. Înclin să cred că pe asta a și mizat regizorul atunci când a ales această soluție extrem de comodă.

Dar ce film extraordinar putea fi făcut pornind de la această poveste cutremurătoare… Poate că, în viitor, un cineast mai îndrăzneț va uita încercarea lui Mărgineanu și va face filmul adevărat pe care martirii care au trecut prin infernul creat de Țurcanu (nu numai la Pitești, ci și în alte pușcării comuniste, inclusiv în coloniile de la Canal) îl merită.

Mi-am luat apoi revanșa cu Oxigen (regia: Hans Van Nuffel), un film belgian înscris în  competiția oficială. O poveste emoționantă, spusă cu o sensibilitate rară. Mi-a adus aminte de cartea lui Schmitt, Oskar și Tanti Roz, dar ce bine că au lipsit aproape cu totul accentele patetice. Iar finalul în coadă de rândunică (despre care mă temusem că va eșua într-o rezolvare facilă) a fost minunat.

De la Ursul (lui Dan Chișu) am plecat. Nu m-au prins nici actorii, nici dialogurile, nici gag-urile, deși povestea nu e rea deloc. Dar nu l-am văzut până la capăt, așa că nu mă pronunț.

Mi-a părut rău că am ratat Pina (lui Wim Wenders), a fost imposibil să mai găsesc bilete, și Viața peștilor (lui Matías Bize), care a rulat cu o seară înainte, când eram încă la București. Mi-a povestit Monica Bârlădeanu cum l-au urmărit, cu lacrimi în ochi, peste 1000 de oameni în Piața Unirii. M-am bucurat pentru Matías, un fost câștigător al Trofeului Transilvania pe care l-am cunoscut acum patru ani în Chile. Este un regizor neverosimil de tânăr pentru maturitatea cu care face filme.

Joi, 9 iunie particip la Cluj alături de Alina Sîmpetru şi de Ada Teslaru la seminarul “Cui îi e frică de învăţarea continuă“, eveniment organizat de TBWA. Miza evenimentului este găsirea unei căi de mijloc între nevoia de rating a mass-media şi rolul acesteia în formarea noastră continuă, atât formală cât şi informală. Seminarul va avea loc începând cu ora 10, la hotelul Belvedere din Cluj.

Seminarul face parte din primul proiect naţional de promovare a învăţării pe parcursul întregii vieţi, dezvoltat de către un parteneriat format din Asociaţia Observator pentru Dezvoltarea Invăţării Permanente, TBWA\Bucureşti, Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile şi Gnosos Consult. Contextul proiectului este actuala criză economică şi socială, în care competitivitatea pe piaţa muncii ar trebui să fie o prioritate pentru oricine. Din păcate, România înregistrează una dintre cele mai scăzute rate de participare la programe de formare din Europa, doar 14% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 18 – 24 de ani participând în ultimii 5 ani la programe de formare continuă.

Documentul complet al cercetării de piaţă precum şi campania mass-media realizată în 2010 în cadrul proiectului le poţi găsi pe www.invatapentrutine.ro.

Azi particip la Cluj la o dezbatere despre voluntariat și ecologie, organizată de TIFF cu ocazia Zilei Mediului. Ne vedem la ora 16:00 la TIFF Bistrot Café Point Kalusenburg (str. Universității nr. 1).

Luni voi merge la Buzău pentru o dezbatere cu liceeni și cu elevi pe tema rasismului, a discriminării şi a stereotipurilor sociale negative.

Evenimentul va avea loc luni, 6 iunie la Aula Bibliotecii Judeţene ‘Vasile Voiculescu’ din Buzău, la ora 11:00. Înscrierile se pot face prin sms la 0740048508 (număr cu tarif normal) sau prin trimiţând un email la caravana@policycenter.eu, care să conţină numele complet, vârsta şi oraşul în vrei să participi.

Evenimentul face parte din Caravana Naţională ‘Provocare la Nediscriminare’ organizat de Policy Center for Roma and Minorities, în parteneriat cu ARDOR, PATRIR şi Cărturești. Între 27 mai – 8 iunie caravana se va opri în București, Buzău, Iași, Cluj-Napoca și Timișoara.

Seria de evenimente face parte din cadrul campaniei REACT, implementată în România și Italia de Policy Center for Roma and Minorities și susţinută de Comisia Europeană. REACT este o campanie pilot de conştientizare care se concentrează pe implicarea activă a cetăţenilor romi şi a majorității în viața civică, aceasta fiind dezvoltată de trei ONG-uri din România, Italia, Bulgaria şi Albania sub coordonarea European Roma Grassroots Organisation.

Pentru mai multe informaţii despre caravană o poţi contacta pe Raluca Banciu la tel 0740048508 sau e-mail: raluca.banciu@policycenter.eu.

Era o figură moșu! Cu contradicțiile lui cu tot, că era când de-un liberalism ultra-radical, ultra-progresist, când dădea într-un naționalism din cel mai feroce, era incredibil cum trecea de la una la alta. Îi mai ziceam: “Nu se poate, nea Petrache, ideile astea se bat cap în cap. Nu se poate s-o susții azi pe asta și mâine și pe cealaltă”. Și el se uita la mine și dădea din umeri (și aici, sprâncenele profesorului Radu Preda se transformă în două semilune, umerii sacoului se boțesc în sus, iar vocea mucalită pițigăiază replica lui Țuțea):

“Da’ de ce, dragă, m-am însurat cu ele?”

L-am cunoscut pe profesorul Preda cu ocazia conferinței pe care am ținut-o la Cluj în cadrul unei serii inițiate de Clubul Rotary Samvs. Îl știam ca pe unul dintre teologii laici români cei mai proeminenți, dar recunosc că nu i-am frecventat cărțile și ca atare nu eram familiarizat nici cu ideile, nici cu personalitatea sa.

Mi-am dat apoi seama că îl știam pe Radu Preda de foarte multă vreme, dar nu făcusem legătura între universitarul matur din fața mea și tânărul care la 17 ani a fost coleg de garsonieră cu Petre Țuțea, pe care l-a îngrijit în ultimele luni de viață și căruia i-a editat opera. Astăzi profesorul Radu Preda este reprezentantul cel mai luminat al ecumenismului în cadrul Bisericii Ortodoxe din România și, cum aveam să aflu în seara cu pricina, un personaj de-o bonomie rară.

Subiectul conferinței mele a fost legat de întemeierea evoluționistă a generozității și a reciprocității, teorii pe care le-am cules din cărțile și din articolele lui Richard Leakey, Glyn Isaac, Tor Norretranders și Robert Cialdini. Când am rostit fraza:

“Noi suntem urmașii acestor maimuțe bipede care s-au adaptat noilor condiții de mediu de acum 12 milioane de ani din estul Africii.”

m-am temut că Radu Preda va avea cel puțin o grimasă. Profesorul nici n-a clipit. Și mai suprinzător a fost faptul că, în conversația care a urmat prezentării mele și pe care dumnealui a moderat-o, nu a adus deloc în discuție fundamentul evoluționist de la care pornisem, deși ar fi avut, probabil, multe de spus împotriva acestor teorii.

A ținut, în schimb, să corecteze cu blândețe o mică diatribă pe care o formulasem la adresa misiunii sociale a Bisericii Ortodoxe Române. Nu știam și m-am bucurat să aflu că aceasta investește anual 14 milioane de euro în programe sociale.

Cât despre chestiunea evoluționismului, mi-a mărturisit cu umor în timpul cinei că nu a ținut s-o comenteze pentru că ar fi deturnat inutil discuția dar că, desigur, se regăsește în ceea ce i-ar fi spus niște englezi lui Darwin atunci când le-a prezentat teoria sa despre originea omului: “Asta-i familia dumneavoastră!”

Am petrecut o seară memorabilă în compania lui Radu Preda, în care ne-a delectat cu amintiri minunate despre Petre Țuțea și Bartolomeu Anania. Am conversat apoi despre contradicțiile și provocările B.O.R., despre atât de puțina exploatata ei vocație socială, despre orgoliile din sânul ei (“și ierarhii au sentimente din astea creștinești”, glumește teologul), despre constrângerile ei politice și despre dialogul atât de necesar, dar atât de rar, dintre biserică și societatea civilă, din care ar trebui, de drept, să facă parte.

Am descoperit un intelectual religios care-și trăiește și își mărturisește credința cu o relaxare jovială, un om deosebit de cultivat care nu ține să facă paradă cu propria erudiție și nici să te convingă cu orice preț de adevărul convingerilor lui.

Buna lui dispoziție mi-a adus aminte de o vorbă pe care i-o atribui de multă vreme (sper că nu greșit) lui Petre Țuțea:

“Creștinismul este o religie a bucuriei. Eu, când văd un om tare vesel, îi spun – Măi, tu trebuie că ești creștin…”

Într-o conferință pe care am ținut-o la Zilele Biz în decembrie 2008, îmi exprimam speranța că responsabilitatea nu se va dovedi doar un accident între două crize economice și le spuneam profesioniștilor din companii și corporații aflați în sală că felul în care se vor comporta în perioada următoare avea să ne spună dacă responsabilitatea socială de la care s-au revendicat atâtea organizaţii este o valoare autentică sau dacă ea n-a fost decât un oportunism de piaţă.

Ei bine, criza economică se apropie de sfârșit și a venit momentul să ne întrebăm dacă ea ne-a adus și ceva bun, adică dacă ne-a lăsat cumva mai înțelepți sau poate mai buni decât ne-a găsit.

Marți, 31 iunie, de la ora 17:00, am să vorbesc la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj, sala ‘Mihai Șerban’, despre lecțiile etice ale crizei. Conferința este prima dintr-o serie de dezbateri intitulată Forum Napocensis 2011.

Următoarea conferință va fi pe 7 iunie, la Universitatea de Medicină și Farmacie ‘Iuliu Hațieganu’, și-l va avea ca vorbitor pe ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului.
Șirul de conferințe a fost inițiat de Clubului Rotary Samvus Cluj și se desfășoară sub egida comună a Academiei Române, a Universității ‘Babeș Bolyai Cluj-Napoca’, a Universității de Medicină și Farmacie ‘Iuliu Hațieganu’, a Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj, și a Universității Tehnice Cluj.

Ne vedem marți, la ora 17:00, la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj, sala ‘Mihai Șerban’.