Vertigo
Posted by dragos bucurenci on February 13, 2010
Trebuie să fi avut vreo 10-12 ani când am încercat, împreună cu vărul meu, Călin, să escaladez turnul de apă care domină comuna Lereşti din vârful unei râpe abrupte, căreia localnicii îi zic “hulă”. Vizibil de oriunde din sat, turnul oferea, la rândul lui, o privelişte unică asupra şoselei şerpuitoare, flancată de gospodării şi ramificată la răstimpuri ca urma fosilă a unui os de peşte gigant. O scară verticală, cu o protecţie rudimentară, urca până în vârful turnului, la o înălţime de 20-30 de metri. Numai gândul la perspectiva panoramică pe care aş fi putut-o descoperi pe metereze îmi tăia respiraţia.
Călin a urcat primul, cu o uşurinţă care mi-a dat încredere. Când l-am urmat, nici n-am simţit primii paşi. Apoi, pe măsură ce urcam, am început să conştientizez înălţimea. După vreo zece metri, am simţit cum scara se bălăngăne periculos cu mine. Mi se părea că fiecare mişcare face să trepideze toată construcţia. Privisem în jos şi mă imaginasem deja în cădere. M-am oprit să-mi trag sufletul. Senzaţia de pericol s-a mai domolit.
Apoi, când am încercat să urc din nou, totul a reînceput, ca o sirenă de alarmă care te asurzeşte şi nu te mai lasă să gândeşti. Am ridicat piciorul, dar piciorul nu mă mai asculta. Am simţit cum mâinile tremură nervos pe marginea scării. Apoi, în haosul din cap a apărut un singur gând luminos: “Dacă cobori acum, totul o să fie bine.” Cu fiecare pas făcut în jos, mă simţeam mai în siguranţă. L-am aşteptat pe Călin la baza turnului, încă terifiat de experienţa prin care trecusem şi hotărât să n-o mai repet prea curând.
