Am început anul cu o ediţie “Bună ca viaţa” dedicată râsului. Am râs împreună cu Teo, Vio şi Costel, făcătorii de stand-up. Am stat de vorbă cu Hanno Hoefer, care a imortalizat pe peliculă hazul de necaz care se făcea în anii ‘80, apoi am făcut un salt până în zilele noastre şi i-am luat la întrebări pe Eugen Erhan şi pe Tudor Muscalu, părinţii lui Fredo şi Pid’jin, cei doi porumbei diabolici care vor să distrugă lumea.
Între reportaje, am stat la o şuetă cu George Ivaşcu, directorul Teatrului Metropolis şi, după ştiinţa mea, singurul actor care se poate lăuda cu o teză de doctorat în logica absurdului.
Soru-mea a descoperit la ţară o jucărie a copilăriei mele, robotul MG1 (staţi blânzi, nicio aluzie politică). Vrea să-l doneze arhivei comunismului de la Muzeul Ţăranului Român. Cam cât de bătrân credeţi că mă face chestia asta să mă simt?
“4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, singurul film românesc care a luat Palme d’Or-ul, vorbeşte despre coşmarul comunist la scară cotidiană. Fără puşcării şi fără securişti, la fel de impresionant ca un episod din “Memorialul durerii”, dar mai puţin crâncen, mai lesne digerabil azi pentru cei care nu ştiu sau nu mai vor să ştie.
Cu prima parte a “Amintirilor din Epoca de Aur”, Cristian Mungiu pare să fi făcut un pariu cu sine însuşi: să arate că se poate face şi comedie, povestind despre aceiaşi ani în care se petrece şi acţiunea din “4, 3, 2″. E o comedie uşoară, uneori subtilă, cel mai adesea efervescentă.
Mie a doua parte a “Amintirilor” (Dragoste în timpul liber) mi-a plăcut cel mai mult. E drept că sunt la a doua vizionare şi cu siguranţă am privit seria cu alţi ochi decât astă-vară, la Cluj. Dar mi se pare că această a doua parte a găsit cel mai bine linia de mijloc dintre cele două extreme: “4, 3, 2″ şi prima parte a “Amintirilor”. În scenariile scrise de Mungiu pentru “Dragoste în timpul liber”, povestea comunismului se compune din emoţii fireşti, iar lumea aceea pare mai apropiată decât ne-am obişnuit s-o vedem.
“4, 3, 2″ mi-a pus un nod în gât. Prima parte a “Amintirilor” m-a făcut să râd, de câteva ori chiar în hohote. “Dragoste în timpul liber” mi-a lăsat un zâmbet amar, ceva între certitudinea că şi în acel Infern exista viaţă, viaţă adevărată, cu toate suişurile şi coborâşurile ei, şi răsuflarea uşurată că i-am scăpat acelei lumi printre degete.
“Amintiri din Epoca de Aur” este un film scris de Cristian Mungiu şi regizat de Ioana Uricaru, Hanno Hoefer, Răzvan Mărculescu, Contantin Popescu şi Cristian Mungiu.
Ca să încurajăm bucureştenii să profite de libertatea recent câştigată de a sta pe iarbă, am vrut să dăm un exemplu şi l-am invitat pe regizorul Cristian Mungiu să facem picnic pe peluza Casei Poporului.
Am sărit gardul şi ne-am întins la vorbă pe iarbă, înfulecând brânză şi roşii cumpărate de la ţăranii din Piaţa Matache. Am vorbit despre gardul care separă Casa Poporului de popor, despre lipsa spaţiilor publice în România comunistă şi despre felul în care cetăţenii de azi îşi reiau încet-încet în posesie oraşele.
Toată tărăşenia se va difuza luni, 12 octombrie, de la 23.30 pe TVR1 în cadrul emisiunii “Bună ca viaţa”, sponsorizată de Grupul CEZ*.
Dacă aţi văzut filmul Amintiri din Epoca de Aur, băgaţi un ochi şi la conferinţa asta de la MŢR: Amintindu-ne comunismul. Perspective teoretice asupra memoriei comunismului.
Discuţiile, zic organizatorii, nu vor ocoli subiecte precum nostalgia şi condamnarea comunismului, nume de străzi şi bibelouri, comunismul la muzeu şi în cărţile şcolare, memorie generaţională, memorie vizuală, memorie colectivă sau istorie orală.
Mâine, joi, 1 octombrie, conferinţa se va deschide cu avanpremiera filmului documentar Bucharest Past Present (43 min.) regizat de antropologul Alyssa Grossman (University of Manchester, UK). Filmat în grădina Cişmigiu, documentarul este o meditaţie asupra prezenţei memoriei în România post-socialistă.
Am început acum ceva vreme, împreună cu sora mea, Simina, să săpăm în trecutul recent al familiei. Nişte documente făcute publice de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România ne-au făcut din nou curioşi în legătură cu un episod foarte puţin cunoscut din viaţa bunicului nostru patern.
În septembrie 1948 a fost arestat pentru implicarea într-o mişcare de rezistenţă militară. A cunoscut bătăile crunte din beciurile Securităţii craiovene, dar a negat totul şi ancheta nu l-a putut lega de celelalte grupuri de partizani. În august 1950 a fost condamnat la doi ani de puşcărie pentru “uneltire contra ordinii sociale”, din care a ispăşit aproape trei. A fost la Jilava, Aiud, Văcăreşti, Poarta Albă. Nu toţi camarazii lui au primit sentinţe la fel de “blânde”. Alţii au ieşit abia după 15 ani, iar alţii n-au mai ieşit niciodată.
Aşa arăta lumea pe care am pornit s-o cercetez împreună cu Simina. În adolescenţă, am citit amândoi foarte multă memorialistică de detenţie, dar miza e acum acum una personală, iar emoţia e mult mai puternică. Pe măsură ce Simina descoperă noi documente, fie că sunt amintiri ale celor care au supravieţuit, fie că sunt documente oficiale ale organelor de represiune, ne dăm tot mai bine seama că nu vom înţelege niciodată cu adevărat lumea acelor ani.
În economia de piaţă, rolul statului este acela de laissez-faire, de a lăsa lucrurile să se întâmple. La noi, not aparatul de stat a fost construit să nu lase nimic să ne întâmple independent. Şi din păcate, chiar şi astăzi, după 20 de ani de la căderea comunismului, aparatul este încă, în mare parte, în picioare. Ce-i drept, a intrat şi în cultura noastră termenul de laissez-faire dar are cu totul alt înţeles: la noi înseamnă ceva de genul: las-o aşa! sau lasă-mă să te las. Cred că pe undeva s-a strecurat o confuzie cu je m’en fiche. [...]
La MaiMultVerde vedem cel mai clar aceste diferenţe atunci când propunem spre finanţare un proiect unei companii, “purtătoarea” culturii occidentale, respectiv unui organism de stat. Diferenţa este cea dintre cuvintele acum şi cândva. Dintre da şi mda.
Un exemplu: dacă în relaţia cu o companie ai cam o lună între prima propunere şi semnarea contractului, în relaţia cu un fond public – fie el al statului român fie al UE – procesul durează în jur de şase luni. Dacă o companie semnează contractul pe o sumă, poţi fi convins că aia e suma pe care o vei primi, dovedind că ai livrat ce ai promis. Singura dată când am solicitat bani de la un fond public am cerut 40.000 EURO, ni sau aprobat 20.000 şi la final am primit mai puţin de 10.000. La un asemenea grad de impredictibilitate e foarte greu sa faci ceva cu acea instituţie fără să îţi falimentezi propria iniţiativă.
Alex Gâlmeanu a descoperit 28 de imagini stereografice realizate de un american la Bucureşti în 1964. Împreună, compun un fotoreportaj vibrant al vieţii cotidiene din acel an. Este anul în care Brejnev îl înlocuieşte pe Hruşciov la conducerea URSS. În România, în aprilie, Biroul Politic şi apoi CC al PMR adoptă în aprilie Declaraţia cu privire la poziţia PMR în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, în esenţă declaraţia de independenţă a PMR faţă de Moscova. În iulie acelaşi an, este emis decretul de amnistiere cu nr 411 care eliberează ultimii deţinuţi politici din puşcării.
Neştiutorilor, România le pare o ţară de bani gata. Dar adevărul e că România contemporană s-a născut săracă, iar acum se chinuie prea tare să-şi uite trecutul.
Una dintre amintirile mele de la grădiniţă e legată de o coadă la alimentara. Nu mai ţin minte ce e se dădea, dar mi-aduc aminte că bunicul m-a trezit cu noaptea în cap, că am mâncat foarte pe fugă şi că am stat vreo oră la coada care se târa de-a lungul unui bloc, pentru a se încolăci apoi în magazin ca un şarpe cenuşiu şi flămând.
Motivul pentru care trebuia să particip şi eu la acest ritual matinal, deşi nu aveam nici măcar şapte ani, era că, în felul acesta, puteam cumpăra mai mult decât ar fi putut să obţină bunicul singur. După ce ne-am luat raţia, ne-am întâlnit cu un vecin, tot pensionar, care l-a întrebat pe bunicul dacă nu mă împrumută pentru încă o tură de coadă. Bunicul s-a scuzat că trebuie să-l refuze („întârzie la grădiniţă”), dar toată conversaţia avea un aer firesc, ca şi cum ar fi fost vorba de împrumutul unei umbrele pe o ploaie torenţială.
Treceam joi pe Ştirbey Vodă şi m-am oprit să mă reculeg în faţa ei. Am fost mereu fascinat de demolări. De uşurinţa cu care trecem peste. Acum vreo zece ani, bunica şi fratele bunicului au pus la pământ în câteva zile casa părintească din Lereşti, o casă argeşeană, cu pridvor înalt, care a fost la viaţa ei mutată pe butuci dintr-un loc în altul, dar pe care cei doi nu s-au putut înţelege s-o mute în noul mileniu. Au pus-o jos şi au construit peste. Am făcut atunci 2 role de film cu Zenitul. Le mai am şi acum într-un album pe care mama a refuzat să se uite. Încă un motiv pentru care mergem aşa de rar la ţară.
