Ați afirmat de curând că noi, românii, nu ne așezăm corect valorile. Înclin să vă dau dreptate. Ceea ce ați spus în continuarea acestei propoziții v-a confirmat verdictul. V-a mirat faptul că doar mareșalul Antonescu este făcut responsabil de holocaustul împotriva evreilor și romilor, nu și “șeful statului” de atunci, Regele Mihai. V-ați arătat indignat că “unora le dăm averi, iar pe alții îi considerăm criminali de război”.

O scurtă incursiune în istorie

Îngăduiți-mi să vă limpezesc această mirare. Între 1940 și 1944, timp în care guvernul României a deportat și a exterminat sute de mii de evrei și zeci de mii de “țigani împuțiți”, cum vă place dumneavostră să-i numiți pe unii dintre cetățenii României, mareșalul Ion Antonescu nu era doar prim-ministru. Titulatura sa completă era de “conducător al statului”, el guverna prin decrete-lege, care nu aveau nevoie nici de sancțiunea Regelui, nici de aprobarea Parlamentului. În timpul statului național-legionar și al dictaturii antonesciene care i-a urmat, Regele Mihai, care abia împlinise majoratul, a avut doar un rol simbolic.

Regina Elena, mama Regelui Mihai, care s-a întors în țară după abdicarea Regelui Carol, și a fost sfătuitorul cel mai apropiat al Regelui Mihai, și-a câștigat un binemeritat loc în rândul “drepților între popoare”, cel mai înalt titlu acordat de statul Israel, pentru rolul pe care l-a jucat în salvarea evreilor în timpul acelor ani rușinoși pentru poporul român. A intervenit în mai multe rânduri pe lângă Antonescu pentru abolirea legilor rasiale și pentru oprirea persecuțiilor. Numai în Transnistria, rugămințile ei au salvat viețile a mii de evrei.

Chiar credeți că prestigiosul Comitet ales de Parlamentul Norvegian ar fi acceptat nominalizarea Regelui Mihai la Premiul Nobel pentru Pace dacă ar fi existat chiar și o urmă de dubiu că ar fi avut vreo putere de decizie în legătură cu Holocaustul?

Ați spus apoi că Majestatea Sa a fost “slugă la ruși” și că abdicarea sa, obținută samavolnic, sub amenințare, a fost un “înalt act de trădare a interesului național”. Ați uitat să pomeniți de cele șase luni de grevă regală, când Majestatea Sa a refuzat să semneze decretele guvernului Petru Groza. În ianuarie 1946, Regele a încetat greva la presiuni deopotrivă sovietice, britanice și americane. De ce n-ați spus atunci că Majestatea Sa a fost și sluga britanicilor și a americanilor?

Domnule Președinte, nici eu, nici dumneavoastră n-am trăit acele timpuri. E foarte ușor să judeci astăzi, așezat confortabil în jilțul de la Cotroceni, comportamentul unui tânăr care-și vede țara înrobită și poporul exterminat în asentimentul tacit al celor mai mari puteri politice și militare ale lumii. Nu vă doresc să trăiți vreodată ce a trăit Regele Mihai atunci. Vă cer doar să aveți un dram de respect pentru un om care a trăit timpuri mai crâncene decât domnia voastră și care, într-o clipă de curaj nebunesc, a scurtat cu luni de zile soarta unei conflagrații mondiale, salvând viețile a mii de soldați, inclusiv români.

O și mai scurtă incursiune în psihologie

Am citit declarațiile dumneavoastră cu stupoare. Vă cunosc furia oarbă și verbul pripit, lipsit de menajamente. Am tot sperat, de când v-am votat, acum mulți ani, că trăsăturile acestea se vor domoli cu vârsta și cu funcția. N-a fost așa. Din păcate, atunci când deschideți gura, Domnule Președinte, prin cuvintele dumneavoastră vorbim și eu și concetățenii mei. Iar noi nu vrem să părem nici orbi, nici pripiți, nici lipsiți de menajamente.

N-aș fi înțeles motivul recentei dumneavoastră ieșiri dacă nu ați fi completat aceste nefericite declarații cu o diatribă la adresa Ambasadei Rusiei la București. Așa, lucrurile au început să se lege.

Îmi imaginez că v-a înfuriat faptul că, la a 65-a aniversare a Victoriei Aliaților în cel de-al Doilea Război Mondial, România nu a fost invitată să participe în calitate de țară învingătoare. Ați luat-o personal, deși nu trebuia. România a petrecut cea mai mare parte din război de partea Axei. Este foarte greu pentru Rusia, care a pierdut zeci de milioane de vieți în acest război, să accepte că România a fost de partea învingătorilor.

Totuși, într-un semn de recunoaștere parțială, președintele Medvedev l-a invitat la ceremonie pe Regele Mihai. Prezența Majestății Sale la Moscova confirmă că rolul României în înfrângerea Germaniei naziste după întoarcerea armelor nu a fost uitat. Dar asta nu poate să contrabalanseze alegerile făcute de România înainte de 23 august 1944, sub comanda mareșalului Antonescu. Din nou, ați luat și această invitație ca pe ceva personal. Și v-ați gândit să-i plătiți o poliță Regelui Mihai.

N-ați reușit, pentru că istoria nu va reține aceste declarații nici măcar într-o notă de subsol la biografia Regelui. Ne-ați făcut în schimb din nou de rușine pe mine și pe toți ceilalți români care, fără a fi monarhiști, respectăm demnitatea simplă a Regelui Mihai și rolul istoric pe care Majestatea Sa l-a jucat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Domnule Președinte, valorile se construiesc în timp. Viața Regelui Mihai este o lecție despre adevăratul patriotism din care tinerii ca mine au ce învăța. În două luni de zile părăsesc România pentru a urma studii în America. Dacă am să mă întorc, o voi face pentru exemplele de viață închinată valorilor autentice, cum este viața Majestății Sale. E păcat să aruncați cu noroi în puținele valori care încep să se așeze corect, cum bine ați spus, în mințile și în sufletele noastre.

Am avut ghinionul să încep vizionările cu un film foarte prost făcut, Demascarea (de Nicolae Mărgineanu). Deși subiectul este atât de puternic, încât ai zice că n-ai cum să-l ratezi, performanța cinematografică este jenantă. O succesiune de talking heads, filmate cu o mână de amator (personajul se înclină spre cameră, sharf-ul rămâne undeva în spate zeci de secunde) și două-trei voice-over-uri școlărești citite ca la televiziunea România de mâine. Finalul misticoid întregește acest rateu rușinos.

Am auzit că părerile sunt, totuși, împărțite. Sunt convins că cei mai mulți dintre cei care au fost impresionați de film știau prea puține despre fenomenul Pitești, cea mai macabră experiență a infernului represiv comunist. Pentru ei, povestea în sine, cu detaliile ei abonimabile, va fi fost suficientă pentru a-i ține în priză. Înclin să cred că pe asta a și mizat regizorul atunci când a ales această soluție extrem de comodă.

Dar ce film extraordinar putea fi făcut pornind de la această poveste cutremurătoare… Poate că, în viitor, un cineast mai îndrăzneț va uita încercarea lui Mărgineanu și va face filmul adevărat pe care martirii care au trecut prin infernul creat de Țurcanu (nu numai la Pitești, ci și în alte pușcării comuniste, inclusiv în coloniile de la Canal) îl merită.

Mi-am luat apoi revanșa cu Oxigen (regia: Hans Van Nuffel), un film belgian înscris în  competiția oficială. O poveste emoționantă, spusă cu o sensibilitate rară. Mi-a adus aminte de cartea lui Schmitt, Oskar și Tanti Roz, dar ce bine că au lipsit aproape cu totul accentele patetice. Iar finalul în coadă de rândunică (despre care mă temusem că va eșua într-o rezolvare facilă) a fost minunat.

De la Ursul (lui Dan Chișu) am plecat. Nu m-au prins nici actorii, nici dialogurile, nici gag-urile, deși povestea nu e rea deloc. Dar nu l-am văzut până la capăt, așa că nu mă pronunț.

Mi-a părut rău că am ratat Pina (lui Wim Wenders), a fost imposibil să mai găsesc bilete, și Viața peștilor (lui Matías Bize), care a rulat cu o seară înainte, când eram încă la București. Mi-a povestit Monica Bârlădeanu cum l-au urmărit, cu lacrimi în ochi, peste 1000 de oameni în Piața Unirii. M-am bucurat pentru Matías, un fost câștigător al Trofeului Transilvania pe care l-am cunoscut acum patru ani în Chile. Este un regizor neverosimil de tânăr pentru maturitatea cu care face filme.

Andrei Pleșu într-o fotografie-protest pe soclul gol al statuii

Atunci când a scris că,

“în România, socialismul poartă pecetea lui I. V. Stalin şi I. L. Caragiale, ctitorul Romaniei moderne”,

Bellu Zilber e posibil să nu fi avut în minte opera sculptorului Baraschi, care reprezintă, cât se poate de plastic, o idee similară. Capul s-a vrut a fi al dramaturgului, corpul, însă, e al lui Vladimir Ilici Lenin. Vorbești serios?

Baraschi a realizat monumentul lui Lenin în 1953, când s-a organizat un concurs oficial în acest sens. Convins că va câştiga, sculptorul s-a grăbit să toarne lucrarea în bronz. Când autorităţile au ales proiectul sculptorului Boris Caragea, Baraschi a renunţat la capul statuii şi l-a înlocuit cu cel al lui Caragiale. Nici aşa nu a avut mai mult succes – nenea Iancu nu era un personaj foarte gustat în epocă.

Hibridul a stat ani de zile în curtea sculptorului, până când a auzit de el Marin Preda, care a mutat statuia pe şest în curtea Editurii Cartea Românească. Abia după ’90 i s-a confecționat un soclu și a fost amplasată unde se află și astăzi, în fața casei unde Caragiale și-a petrecut ultimii ani în țară.

:: nici în tranziție statuia nu și-a găsit liniștea. Află ce s-a mai întâmplat cu ea și de ce am ales să-i spun povestea pe Bucharest by hand.

Rusia îşi pune din nou problema îngropării rămăşiţelor lui Lenin, păstrate din 1924 şi până astăzi sub formă de mumie în cadrul mausoleului din Piaţa Roşie.

Deşi au trecut 87 de ani de la moartea ideologului bolşevic, fostul preşedinte Mihail Gorbaciov consideră încă prematură îngroparea sa:

Cred că vom ajunge aici, dar consider că, pentru moment, nu trebuie să luam măsuri pentru a-l îngropa.

Dincolo de prostul gust absolut al mumificării lui Lenin, gestul politic în sine e pur şi simplu ridicol. E incredibil că un regim profund ateist a putut să aleagă o formă de legitimare simbolică cu rădăcini directe în hagiografia creştină. Venerarea moaştelor, un obicei pe cât de necreştinesc, pe atât de îndrăgit de bisericile răsăritene, porneşte de la mai multe legende legate de mumificarea naturală a cadavrelor sfinţilor, care ar fi fost descoperite peste zeci şi chiar sute de ani în stare aproape intactă.

Lipsit de o istorie la fel de lungă ca a creştinismului, care să-i permită întreţinerea unor astfel de naraţiuni fondatoare, comunismul sovietic şi-a îmbălsămat singur înainte-mergătorul, dovedind astfel superioritatea necrofiliei ştiinţifice, de partid şi de stat, asupra necrofiliei obscurantiste, religioase şi populare. Ei, bravos!

Citind opinia lui Mihail Gorbaciov, care crede că încă nu e prea târziu ca mumia lui Lenin fie îngropată sau incinerată, mi-am adus aminte despre cum caracteriza acum nişte ani Mircea Dinescu existenţa Mausoleului funerar din Piaţa Roşie: Rusia, spunea poetul, a uitat să tragă apa la closetul istoriei.

V-am promis trei recomandări de filme româneşti excepţionale şi vreau să mă ţin de cuvânt. Adevărul e că m-am codit cu a treia recomandare pentru că, la puţină vreme după vizionare, am aflat de controversa pe care a stârnit-o pelicula cu pricina. M-am tot gândit de atunci la ea şi încă nu sunt absolut stăpân pe concluzia mea, aşa că am decis să procedez aşa: am să vă spun mai întâi pentru ce calităţi cinematografice cred că ar trebui să vedeţi filmul, iar apoi am să vă spun opinia mea în legătură cu controversa creată şi am să vă rog să-mi spuneţi şi voi ce credeţi despre ea.

Am mers fără mari aşteptări la vizionarea “Portretului luptătorului la tinereţe”, filmul lui Constantin Popescu Jr. Pe de o parte, sunt destul de familiar cu subiectul rezistenţei anticomuniste din munţi şi cu viaţa cotidiană din anii ’50, aşa că nu mă aşteptam să fiu cu adevărat captivat de partea documentară a filmului. Pe de altă parte, văzusem recent Katyn, de Andrzej Wajda, care mi s-a părut un rateu cinematografic monumental, şi mă temeam că şi filmul lui Tică Popescu va păcătui prin patetism şi clişeu narativ. Ca să fiu sincer până la capăt, mă temeam că urmează să văd un episod artistic din “Memorialul” Luciei Hossu-Longin.

Când regizorul ne-a anunţat că filmul durează trei ore, am oftat prelung şi am fost convins că nu voi rămâne până la capăt, mai ales că mai am antecedente în acest sens.

Prima surpriză plăcută a fost să constat că, în afara celor câteva cartoane introductive, filmul lui Constantin Popescu nu este deloc patetic. Sigur, unele personaje au astfel de momente, care sunt, însă, fireşti, pentru că oamenii pe care-i portretizează au fost nişte oameni patetici, deopotrivă în sensurile bun şi prost ale termenului, dar filmul, per ansamblu, nu este patetic.

Ce mi s-a părut genial a fost decizia regizorului de a surprinde nu lupta propriu-zisă, ci aşteptarea “luptătorilor”. Despre grupările ca cea a lui Ion Gavrilă Ogoranu e aproape impropriu să spui că “au luptat”, pentru că lupta lor a fost, de fapt, această rezistenţă neverosimil de lungă în faţa unui inamic covârşitor.

Cele câteva grupuri răzleţe care au activat în Carpaţi în anii ’50 n-au avut mai mult decât o relevanţă simbolică împotriva regimului opresiv instalat după Război. Dar tocmai pentru această miză simbolică regimul a mobilizat împotriva lor forţe care ar fi putut nimici o mişcare de rezistenţă de mii de ori mai numeroasă şi mai bine organizată. “Victoria” fiecărui grup s-a măsurat în anii, incredibili de mulţi, pe care i-au petrecut hăituiţi, vânaţi, încercuiţi, înfometaţi, şi totuşi reuşind să rămână în viaţă.

“Portretul luptătorului” orchestrează cu multă sensibilitate şi cu un crescendo surprinzător această sagă a aşteptării. În plus, face un portret cinematografic foarte vibrant represiunii cotidiene din anii ’50, iar această virtute didactică merită apreciată. Cei care nu au apetenţă pentru cărţile şi documentarele de istorie recentă pot cunoaşte cu mai mare uşurinţă, prin intermediul unor filme artistice bine făcute, lumea de coşmar în care şi-au trăit bunicii lor tinereţea.

N-am avut niciun moment senzaţia de joc fals, toţi actorii tineri joacă admirabil, iar Constantin Diţă, actorul principal, este o revelaţie. Răzvan Vasilescu face un ticălos memorabil, iar Mihai Constantin un Bodnarenko savuros. De altfel, asta mi s-a părut o altă mare calitate a filmului: că reuşeşte să-şi păstreze umorul în ciuda scenelor inevitabile care-ţi îngheaţă zâmbetul pe buze.

În fine, o mare surpriză a fost şi să constat că nu ştiam, de fapt, mai nimic despre Ion Gavrilă Ogoranu, probabil singurul luptător din rezistenţă care a reuşit să supravieţuiască timp de 29 de ani în munţi şi care s-a stins din viaţă în 2006, la 15 ani după căderea regimului comunist. Fie şi numai pentru această poveste exemplară de viaţă, zic să mergeţi să vedeţi “Portretul luptătorului”.

De ce cred că pelicula lui Tică Popescu nu e doar un film bine făcut, ci şi un film necesar am să vă spun într-o însemnare viitoare. Tot acolo voi vorbi şi despre îndoielile pe care mi le-au trezit reacţiile mai multor voci civice în legătură cu această producţie.

:: celelalte două filme româneşti excepţionale care rulează în aceste zile la cinema şi despre care cred că pierdeţi enorm dacă nu le vedeţi sunt “Medalia de onoare” şi Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu.

Bulă vine la farmacie şi întreabă:
“Nu vă supăraţi, ce-aveţi pentru paranoia?”
“Toată stima, tovarăşe”, răspunde maşinal farmacista.

Această amintire hâtră din anii ’80 rezumă, cred eu, povestea spusă de filmul lui Andrei Ujică, o autopsie veselă a tumorii care a cuprins România sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu.

Miza filmului a fost să spună această poveste folosind doar înregistrări de arhivă, fără intervenţii contemporane, fără voce din off, ba chiar şi fără burtiere (acele minime explicaţii care conţin numele şi funcţia personajelor): să-l denunţe, carevasăzică, pe Nicolae Ceauşescu cu ajutorul producţiilor propagandistice menite să-l slăvească.

Andrei Ujică s-a achitat exemplar de această provocare. Transformarea personajului, de la liderul popular, ba chiar revoluţionar, la dictatorul dement din ultimele două decenii, este punctată într-un crescendo captivant. Spre final sunt scene de-un comic involuntar monumental. Privindu-le, ai senzaţia că asişti la crizele delirante ale unui pacient internat într-un azil psihiatric. Cuiva care nu a trăit deloc în acei ani cred că-i va veni foarte greu să creadă că filmările sunt 100% reale.

Pe de altă parte, ceea ce surprinde impecabil acest documentar este degradarea continuă a vieţii oamenilor obişnuiţi. Chiar dacă în a doua jumătate a filmului ei apar tot mai des în roluri bine orchestrate în care-i mulţumesc Genialului Cârmaci pentru felul în care-i conduce neabătut spre culmi nebănuite ale progresului, este imposibil să nu vezi blazarea, depresia şi sărăcia care le cuprinseseră vieţile.

Dacă filmările acestea mai puteau păcăli atunci pe cineva, ele sunt astăzi transparente pentru oricine. De fapt, filmul lui Ujică asta şi face: îl pune pe Rege să strige în gura mare că Regele era gol.

Dar mai e ceva, şi mai subtil: “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” vorbeşte, după cum îi spune şi numele, despre perspectiva dictatorului însuşi. Pentru că, dacă cineva s-a lăsat totuşi prostit de tot circul pus în slujba cultului personalităţii Bravului Conducător, acesta a fost chiar el. Adulat de popor, ferit de o realitate indigestă, minţit zi şi noapte de toţi cei din jur, Ceauşescu s-a condamnat singur la psihoză.

Scena finală m-a lăsat cu o întrebare greu de rostit, dar care într-o bună zi tot trebuia pusă: dacă înaintea simulacrului de proces care i s-a organizat, dictatorul ar fi fost supus unui examen psihiatric, ar mai fi putut fi oare inculpat?

“Autobiografia” e un film pe care nu-l veţi uita uşor.

:: acesta este al doilea dintre cele trei filme româneşti excepţionale care rulează în aceste zile la cinema şi despre care cred că pierdeţi enorm dacă nu le vedeţi. Primul film este “Medalia de onoare”.

Am regretat foarte mult că am ratat la TIFF proiecţia specială a “Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu” de Andrei Ujică.

În primul rând pentru că aşteptam de foarte multă vreme un documentar adevărat dedicat lui Nicolae Ceauşescu.

În al doilea rând pentru că “Videograme dintr-o revoluţie” al aceluiaşi Andrei Ujică (împreună cu Harun Farocki) mi s-a părut unul dintre cele mai bune şi mai nepărtinitoare filme despre Revoluţie.

În al treilea rând, pentru că o bună prietenă, Amalia Enache, a rămas la Cluj în acea duminică în care eu am plecat spre Bucureşti cu noaptea în cap şi a fost entuziasmată de ceea ce a văzut.

Ca să vă conving şi pe voi să mergeţi să-l vedeţi, am rugat-o să-mi scrie câteva rânduri:

Mi-a placut “Autobiografia” pentru ca e un documentar curat, fara brizbrizuri cinematografice, parca nepatimas, fara acuzatii si judecati implicite, plus ca apreciez efortul imens de-a recupera sunetul original de pe materialele acoperite de comentariile propagandiste.

Chiar iti lasa senzatia ca Ceausescu ti se prezinta de unul singur pana la declinul in dementa doar pentru ca ti-l arata desfasurandu-se “natural” in discursuri, vizite oficiale, momente istorice cheie sau in relatia lui cu familia.

Sunt minunat intercalate scenele asa-zis private cu cei doi soti, care se cereau sa fie filmati inotand, de exemplu. Sunt atat de caraghiosi si nu poti sa nu te gandesti ce imagine de pus in istorie incercau ei sa-si construiasca pas cu pas.

E ceva foarte special în legătură cu documentarul lui Ujică: nu există voice-over, nici comentarii din off. Regizorul a lăsat imaginile de arhivă să vorbească pentru sine, un experiment riscant care, însă, i-a reuşit, dacă e să dau crezare celor care au văzut deja rezultatul:

Anul acesta la Cannes “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” a făcut ca majoritatea filmelor de ficţiune să pară banale şi plictisitoare.

Richard Porton, “The Daily Beast”

Joi la 0ra 18.00 aveţi un bun motiv să fiţi la Sala Palatului. În locul unde Nicolae Ceauşescu a citit în noiembrie 1989, la cel din urmă congres al PCR, un discurs de 6 ore, întrerupt de ovaţii şi aplauze care au durat 100 de minute, are loc joi seară premiera “Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu”. Proiecţia este deschisă publicului, iar biletele pot fi achiziţionate cu 5 lei noi sau cu 5 lei vechi (din anii ’80), dacă mai deţineţi aşa ceva.

Eu am să fiu acolo pentru că, indiferent cât am trăit sau cât aţi trăit acele timpuri, eu cred că toţi avem o datorie să ne amintim, chiar şi când o facem în numele părinţilor şi bunicilor noştri.

Între reportaje, am stat la o şuetă cu George Ivaşcu, directorul Teatrului Metropolis şi, după ştiinţa mea, singurul actor care se poate lăuda cu o teză de doctorat în logica absurdului.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

"Lăsată liberă, jucăria se deplasează înainte."

Soru-mea a descoperit la ţară o jucărie a copilăriei mele, robotul MG1 (staţi blânzi, nicio aluzie politică). Vrea să-l doneze arhivei comunismului de la Muzeul Ţăranului Român. Cam cât de bătrân credeţi că mă face chestia asta să mă simt?

Diana Cavallioti şi Radu Iacoban

“4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, singurul film românesc care a luat Palme d’Or-ul, vorbeşte despre coşmarul comunist la scară cotidiană. Fără puşcării şi fără securişti, la fel de impresionant ca un episod din “Memorialul durerii”, dar mai puţin crâncen, mai lesne digerabil azi pentru cei care nu ştiu sau nu mai vor să ştie.

Cu prima parte a “Amintirilor din Epoca de Aur”, Cristian Mungiu pare să fi făcut un pariu cu sine însuşi: să arate că se poate face şi comedie, povestind despre aceiaşi ani în care se petrece şi acţiunea din “4, 3, 2″. E o comedie uşoară, uneori subtilă, cel mai adesea efervescentă.

Mie a doua parte a “Amintirilor” (Dragoste în timpul liber) mi-a plăcut cel mai mult. E drept că sunt la a doua vizionare şi cu siguranţă am privit seria cu alţi ochi decât astă-vară, la Cluj. Dar mi se pare că această a doua parte a găsit cel mai bine linia de mijloc dintre cele două extreme: “4, 3, 2″ şi prima parte a “Amintirilor”. În scenariile scrise de Mungiu pentru “Dragoste în timpul liber”, povestea comunismului se compune din emoţii fireşti, iar lumea aceea pare mai apropiată decât ne-am obişnuit s-o vedem.

“4, 3, 2″ mi-a pus un nod în gât. Prima parte a “Amintirilor” m-a făcut să râd, de câteva ori chiar în hohote. “Dragoste în timpul liber” mi-a lăsat un zâmbet amar, ceva între certitudinea că şi în acel Infern exista viaţă, viaţă adevărată, cu toate suişurile şi coborâşurile ei, şi răsuflarea uşurată că i-am scăpat acelei lumi printre degete.

“Amintiri din Epoca de Aur” este un film scris de Cristian Mungiu şi regizat de Ioana Uricaru, Hanno Hoefer, Răzvan Mărculescu, Contantin Popescu şi Cristian Mungiu.