Acum trei ani, atât PNL, cât şi PSD s-au implicat puternic în promovarea Legii împotriva mineritului cu cianuri. Între timp, subiectul a devenit tot mai puţin prioritar pe agenda ambelor partide, până când a fost aproape uitat.

Raportul de forţe s-a modificat dramatic după această toamnă, odată cu alegerea lui Crin Antonescu în fruntea PNL. La sfârşitul lui ianuarie, soţia acestuia, europarlamentarul Adina Vălean organiza la Bruxelles un eveniment de lobby în favoarea proiectului minier, iar Crin Antonescu declara că nu există o poziţie oficială a PNL în legătură cu acesta, marcând în felul acesta despărţirea de oponenţii proiectului.

Iată, însă, că acum o poziţionare diametral opusă se prefigurează în PSD. Soţia noului preşedinte al partidului, Daciana Sârbu, este unul dintre vechii oponenţii ai proiectului şi un puternic susţinător al Legii Anti-Cianură. Europarlamentarul este, de altfel, unul dintre puţinii politicieni români care a dovedit de-a lungul timpului, nu doar prin declaraţii, ci şi prin fapte, un interes autentic pentru mediu. Îi includ în aceeaşi categorie, ca să nu fiu acuzat de simpatii de partid, şi pe Korodi Attilla, Sulfina Barbu, Silvian Ionescu, Csibi Magor.

Aşadar, cel puţin în Opoziţie, lucrurile par să se fi echilibrat în ce priveşte proiectul de la Roşia Montană. E o veste bună, m-a întristat susţinerea cvasi-unanimă de care începuse să se bucure proiectul pe scena politică.

Se ştie, desigur, poziţia PD-L în această privinţă, dar câţiva dintre noi încă mai sperăm că poate va mişca şi acolo cineva în front. Colegul meu, Doru, a imaginat în ediţia GQ de februarie un scenariu de tip Avatar în legătură cu asta. Şi, într-adevăr, e uluitor cât de multe similitudini există între scenariul filmului şi povestea proiectului minier. Să fie prima doamnă din PD-L soluţia miraculoasă? Va striga ea, în cor cu activiştii Green Peace, “trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi?” Se va-mbrăca ea oare în zale lucii de la Prada şi va sui pe Toruk Makto pentru a chema triburile de ecologişti la luptă împotriva exploatatorilor nemiloşi? Cine ştie…

De la alegerile de ieri, mi-a mai revenit optimismul şi îmi spun că totul e posibil.

Am să fac acum o excepţie, pentru că îi priveşte pe mai mulţi candidaţi şi pentru că, oricum, miza primei confruntări a trecut.

M-a deprimat entuziasmul cu care vineri seară atât dl Băsescu, cât şi dl Geoană, dar şi dl Antonescu s-au repezit să răspundă la întrebarea legată de cea mai frumoasă faptă pe care au făcut-o vreodată. Nu răspunsurile propriu-zise m-au indispus, ci însuşi faptul că au ales să răspundă.

Încă visez la un candidat care ar fi avut decenţa să evite întrebarea şi să vorbească despre cea mai frumoasă faptă pe care altcineva a făcut-o pentru el. Am terminat zilele acestea Scrisorile lui Gabriel Liiceanu şi mi-am adus aminte de o vorbă arabă care spune că trebuie să uiţi imediat binele pe care l-ai făcut şi niciodată binele care ţi s-a făcut.

În răspunsurile la această întrebare-capcană am citit suficienţa morală a tuturor celor dintre care avem, faute de mieux, de ales.