M-am bucurat când am aflat că David Schwartz e prezent în Festivalul de la Sibiu cu două spectacole (Faceți loc! și Capete înfierbântate), dar și mai tare m-am bucurat când m-a sunat Ruxandra Predescu (eram pe drumul dinspre Cluj) și mi-a spus:

Hai, că dacă te grăbești, ne mai prinzi la masă. E și doamna Mandache cu noi.

Pe Rodica Mandache o invitase la masă cu bloggerii Cristina Bazavan. La sfârșitul mesei, actrița a pus deoparte niște somon:

“Pentru pisică.”

“Ați adus-o de la București?”

“Nu, e una de-aici din Sibiu.”

“Și nu vă e teamă să jucați cu ea, așa, la prima întâlnire?”

“Nuuu, mie-mi plac pisicile”.

În “Faceți loc!”, personajul Rodicăi Mandache se luptă pentru locul din fața blocului unde pisica ei, Pupu, își face nevoile, iar un colocatar își parchează mașina. Declarația de război ia forma unui panou improvizat pe care scrie: AICI PUPU FACE PIPI.

Nu știu ce-au vorbit Rodica Mandache cu mâța din Sibiu, dar întrei ei a fost așa o chimie în timpul spectacolului, încât felina s-a întins la un moment dat pe jos și puțin a lipsit ca să nu toarcă.

Luni, 30 mai, ora 16:00 are loc deschiderea Centrului de Artă Comunitară Vârsta4, inițiat de artiștii tangaProject, împreună cu rezidenții Căminului ‘Amalia și Sef Rabin dr. Moses Rosen’.

Din august 2009 pana în prezent, rezidenții căminului și echipa tangaProject au elaborat împreună o serie de activiăți care au în centru practici de artă comunitară: ateliere de povești personale bazate pe experiențe de viață ale rezidenților, ateliere de desen și colaj, proiecții de film, spectacole de teatru comunitar și blogul administrat de un rezident al căminului.

Centrul de Artă Comunitară Vârsta4 își propune  permanentizarea activităților de artă comunitară la căminul Rosen și stabilirea unei strategii pe termen lung, crearea unui program de rezidențe artistice la căminul Rosen și a unui program de cooptare și antrenare a voluntarilor,  înființarea unei biblioteci a Centrului și stabilirea unei strategii de multiplicare a programului Vârsta4 în alte cămine de vârstnici. Cu ocazia lansării Centrului, va fi prezentat în premieră filmul ‘Trebuie să cladim un orizont’, care documentează activitățile programului Vârsta4 în perioada 2010-2011.

Dacă vrei să participi la eveniment sau să susții inițiativa poți lua legătura cu David Schwartz la  0724353559 sau pe email la davey_schwartz[at]yahoo[punct]com.

Timp de trei luni, 10 rezidenţi ai căminului de persoane vârstnice Rosen au lucrat împreună cu artiştii TangaProject în cadrul unui atelier de istorii personalizate ale obiectelor rezidenţilor.  Textele scrise în urma atelierului au fost apoi dezvoltate în echipe de doi rezidenţi şi un artist facilitator. Spectacolul Vârsta Obiectelor este rezultatul acestui proces.

Intrarea este liberă, iar “actorii” se vor bucura cu siguranță să vă primească.

Miza atelierului a fost descoperirea acelor obiecte care au o relevanţă afectivă şi socio-politică majoră. Care devin arhiva unei lumi mobile, transmise prin poveste. Obiecte narative, legate de etape-cheie din existenţa posesorilor lor.

Vârsta Obiectelor face parte din proiectul Vârsta4, proiect de artă comunitară desfășurat de TangaProject împreună cu rezidenții căminului de persoane vârstnice “Amalia și Șef Rabin Dr. Moses Rosen” începând cu 2009. Obiectivul major al proiectului este schimbarea percepției asupra bătrâneții în societatea românească.

La realizarea proiectului au contribuit Iudith Ardeleanu, Marius Armașu, Medi Dinu, Margareta Eschenazy, Paul Dunca, Lidia Fonea, Bertha Liebovich, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Virginia Mihăescu, Katia Pascariu, David Schwartz, Sorin Steinberg, Pompiliu Sterian, Eva Szemler Lendvay, Adrian Cristea, Vlad Petri.

Spectacolul va avea loc mâine, joi, 5 mai, ora 15:00 la sediul căminului din Str. Jimbolia nr. 105, Bucureștii Noi.

filmul lui Răzvan Rădulescu şi al Melissei de Raaf. Este un film care redă cu o precizie dureroasă efectele procesului prin care părinţii controlează destinul copiilor, lipsindu-i şi de libertate şi de demnitate. În timpul proiecţiei, m-am gândit obsesiv la poemul lui Philip Larkin, This be the verse, cel care începe cu “They fuck you up, your Mum and Dad”.

Oricât de buni şi iubitori ar fi fost părinţii tăi, nu se poate să nu regăseşti fragmente din discursul mamei din film în amintirile personale. Este, cred, motivul pentru care fimul creează între spectatori un fel de complicitate.

Povestea este excelent scrisă, regizată şi jucată. În ciuda mijloacelor voit austere, filmul te ţine fără mare efort. Poate şi pentru că e multă decenţă în felul în care Rădulescu şi de Raaf tratează subiectul: fără accente ţipătoare, fără incendiu final. Atât mama din film, cât şi regia celor doi mi-au adus aminte de un eseu al lui Octavian Paler, Violenţa calmului.

Şi, daca tot nu v-am convins, mergeţi măcar ca să o vedeţi pe Ozana Oancea, o actriţă pe care poate n-aţi mai văzut-o pe marele ecran, dar pe care cu siguranţă o s-o reţineţi pentru felul emoţionant şi complet în care joacă.

Capete înfierbântate

spectacolul realizat de David Schwartz despre Piaţa Universităţii şi despre mineriade. S-a jucat ieri ultima reprezentaţie din stagiune la Centrul Naţional al Dansului. Sper din suflet să-l reia în toamnă. Teatre ca Act sau Green Hours s-ar putea mândri cu un asemenea spectacol în repertoriu.

Un singur actor care nu se ridică de pe scaun. Aţi zice că e o reţetă sortită eşecului. Dar Alexandru Potocean e un actor atât de versatil, încât aproape ai senzaţia că în faţa ta apar, pe rând, Vlase de la Zob, Cristi Paţurcă, Doru Marieş, Marian Munteanu, Miron Cozma, Ion Iliescu şi Mircea Dobrovicescu. Textul Michaelei Michailov, vizualurile lui Cinty Ionescu şi muzica lui Cătălin Rulea completează acest maraton care mie mi s-a părut că a durat doar 45 de minute. Ca să constat că, de fapt, spectacolul mă ţinuse captivat preţ de un ceas şi jumătate.

Cred că lui David i-a reuşit una dintre cele mai digerabile poveşti prin care oamenii care habar n-au ce s-a întâmplat în Bucureşti acum 20 de ani pot lua contact cu acele evenimente.

Constatare la faţa locului

expoziţia realizată de Simina Bădică pentru IICCMER şi Fundaţia Konrad Adenauer în pasajul de la Piaţa Universităţii despre mineriada din 1990.

Dacă aveţi 20 de minute la dispoziţie, opriţi-vă şi citiţi cele câteva texte selectate din dosarul penal instrumentat de generalul-magistrat Dan Voinea şi priviţi apoi fotografiile care redau, atât cât se mai poate reda, aerul acelor zile.

Am citit mult despre Piaţa Universităţii şi despre mineriade şi tot am fost şocat de ceea ce am regăsit în pasaj. Este incredibil câte victime a făcut mineriada în rândul unor oameni care nu avuseseră nicio legătură cu Piaţa Universităţii (inclusiv în rândul unor oameni care ieşiseră în stradă la îndemnul lui Ion Iliescu) şi este odioasă implicarea concertată a tuturor instituţiilor de apărare ale statului (poliţie, jandarmerie, armată, procuratură, justiţie, serviciul de informaţii) împotriva propriilor cetăţeni.

În caz că nu ştiaţi, în 13-15 iunie 1990 toate aceste instituţii, împreună cu minerii, au produs cel mai mare număr de victime omeneşti înregistrate vreodată pe timp de pace în istoria României. Începutul democraţiei în România este pătat de sângele unor oameni care au devenit fără voia lor actori într-o înscenare atroce, condusă de Ion Iliescu şi de guvernul Petre Roman.

Expoziţia din pasaj e un fragment de memorie într-o societate amnezică care nu vrea să se confrunte nici astăzi cu traumele care i-au marcat copilăria.

Acum 20 de ani, Bucureştiul a fost scena unor violenţe de neimaginat organizate de statul român împotriva propriilor cetăţeni. Mii de mineri veniţi în capitală din Valea Jiului au bătut, arestat, violat şi jefuit sute de studenţi, profesori, oponenţi politici ai regimului, romi, simpli trecători. Autorităţile au recunoscut existenţa a şase morţi. O bună parte din cei arestaţi au fost eliberaţi abia peste câteva luni, fără despăgubiri sau reparaţii fizice ori morale.

Teroarea declanşată în Bucureşti în zilele de 13-15 iunie nu are nici astăzi, după 20 de ani, o versiune oficială, iar responsabilii nu au fost încă identificaţi. Memoria acelor zile este compusă din imagini, cuvinte şi conturul unor morţi pentru care nimeni n-a fost găsit vinovat. Această expoziţie nu vă propune o naraţiune coerentă, ci doar un inventar al memoriei traumatice legate de mineriade.

Expoziţia este un puzzle din care lipsesc multe fragmente. Martorii pe care i-a convocat sunt mulţi, dar şi mai mulţi sunt martorii tăcuţi, cei care nu vor spune niciodată ce a însemnat pentru ei iunie 1990. Lipsesc mărturiile soldaţilor care au fost obligaţi să împuşte civili care stăteau cu spatele, lipsesc mărturiile „minerilor“ curaţi şi tunşi regulamentar, lipsesc imaginile detenţiei din unităţile militare de la Măgurele şi Băneasa (unde sute de bucureşteni au fost anchetaţi, umiliţi şi bătuţi), lipsesc imaginile descinderilor în casele romilor din Ferentari, Rahova, Pantelimon însoţite de jaf, violuri, arestări şi bătăi. Lipsesc mărturiile celor peste 600 de romi arestaţi, maltraţi şi transformaţi în ţapi ispăşitori ai violenţelor acelor zile, dar lipsesc mai ales, imposibilele mărturii ale celor mai tăcuţi martori: morţii.

Vernisajul expoziţiei are loc astăzi, 12 iunie 2010, la ora 19.00, în pasajul Universităţii, cu participarea organizatorilor. Vernisajul va fi urmat de vizionarea proiectului de cercetare si performare a istoriei recente, Capete Înfierbântate, de la ora 20.00 la Facultatea de Arhitectură.

Totuşi, am să fac o excepţie, pentru că începătorii trebuie îndreptaţi cu duhul blândeţii.

Aşadar, Simona Tache vrea să ştie ce am făcut în premieră (sau după o pauză îndelungată) în ultimele şapte zile. Păi ar fi aşa:

• am pozat (cu canotieră şi velociped) pentru o fotografie de epocă realizată de Eugen Ciocan, Maître Photographe de la Belle Epoque
• am mers patru zile consecutive la sală
• mi-am făcut un card BRD ePayment powered by GeCAD
• am călătorit la business class fără să plătesc şi fără să cer asta
• am văzut un spectacol de teatru montat de David Schwartz (“România, te pup!”, excelent, nu-l rataţi!)
• am decis, după un an şi ceva, să-i mai dau o şansă iPhone-ului (despre asta voi povesti pe larg altă dată)

Dan Voiculescu e curios să afle care sunt, după părerea mea, cele mai bune condeie din online-ul românesc. Îmi displac topurile, aşa că ceea ce urmează nu este un top. Sunt primele nume care-mi vin în minte, cu siguranţă am omis pe cineva important.

Din blogosferă, îi citesc cu cea mai mare plăcere şi sufăr ca un câine când treburile mă ţin departe de Google Reader şi de textele lor, pe următorii:

• Cabral, de departe cel mai savuros, spumos şi efortless
• Petreanu, simţ enorm, văz monstruos şi verb pe măsură
• Tolo, singurul jurnalist sportiv care mă face să regret că nu mă pricep la fotbal
• Cosmin Alexandru, newcomer, un om care are ce spune şi care s-a adaptat foarte uşor şi firesc la online
• Mihai, din trio-ul TreiBădică (o să strigaţi “Nepotism!”, o să vă corectez, “Cumnătism!”, pentru “nepotism” trebuie să mai treacă nişte ani şi să înceapă şi Vlăduţ să scrie)

Ceea ce mă subjugă la toţi aceşti cinci este că reuşesc să transmită de foare multe ori emoţii, iar asta este, cred eu, o virtute esenţială a condeierilor.

Nu i-am trecut în listă pe oameni pe care îi citesc şi îi admir în offline, dar care, în textele scrise exclusiv pentru blog, rămân prea adesea nemuritori şi reci (ştiu bine, de altfel, că reproşul îmi poate fi contrapus în oglindă).

În fine, a treia leapşă: tot Simona Tache vrea să-i spun dacă sunt vampir, că prea sunt mort după ţoale. Evident că nu avem voie să răspundem la toate curiozităţile muritorilor, aşa că o să sar peste întrebare, dar nu mă pot abţine să nu pun şi eu una:

• Ce e mai bine? Să fii mort după ţoale sau să umbli cu ţoale de mort? Răspunsul la post restant. Gratis, mamă soacră!

Experimentul poate fi urmărit live azi între 10 şi 19 pe blogurile Trensformers, Veioza Arte, Miron Ghiu, Aglomerări Spontane şi MAT V.2.0.