Luna aceasta una dintre organizaţiile dragi mie, Policy Center for Roma and Minorities, a sărbătorit un an de la înfiinţarea Centrului de Educaţie Alternativă din Ferentari. Centrul este o încercare de a combate excluziunea socială acolo unde ea se manifestă cel mai violent şi care oferă alternative copiilor care s-au născut într-un mediu social defavorizat, cultivându-le talentele şi pasiunile.

În ultimul an peste 100 de copii au trecut pragul Centrului şi au luat parte la cursuri de actorie, fotografie, muzică, artă, au făcut antrenamente de fotbal şi baschet, au luat lecţii de street dance, tehnici de bază de filmare, educaţie socială şi financiară. Prin joc le-au fost stimulate stima de sine, perseverenţa, disciplina, spiritul de echipă şi a fost cultivată adoptarea unui sistem de valori propriu.

Mulţi dintre aceşti copii sunt victimele abuzurilor fizice și emoționale şi provin din familii dezavantajate, astfel că provocarea acestui centru depăşeşte preocuparea obişnuită pentru o educaţie mai bună. Dacă vrei să sprijini acestă iniţiativă te poţi alătura echipei Policy Center for Roma and Minorities în calitate de voluntar.

Luni voi merge la Buzău pentru o dezbatere cu liceeni și cu elevi pe tema rasismului, a discriminării şi a stereotipurilor sociale negative.

Evenimentul va avea loc luni, 6 iunie la Aula Bibliotecii Judeţene ‘Vasile Voiculescu’ din Buzău, la ora 11:00. Înscrierile se pot face prin sms la 0740048508 (număr cu tarif normal) sau prin trimiţând un email la caravana@policycenter.eu, care să conţină numele complet, vârsta şi oraşul în vrei să participi.

Evenimentul face parte din Caravana Naţională ‘Provocare la Nediscriminare’ organizat de Policy Center for Roma and Minorities, în parteneriat cu ARDOR, PATRIR şi Cărturești. Între 27 mai – 8 iunie caravana se va opri în București, Buzău, Iași, Cluj-Napoca și Timișoara.

Seria de evenimente face parte din cadrul campaniei REACT, implementată în România și Italia de Policy Center for Roma and Minorities și susţinută de Comisia Europeană. REACT este o campanie pilot de conştientizare care se concentrează pe implicarea activă a cetăţenilor romi şi a majorității în viața civică, aceasta fiind dezvoltată de trei ONG-uri din România, Italia, Bulgaria şi Albania sub coordonarea European Roma Grassroots Organisation.

Pentru mai multe informaţii despre caravană o poţi contacta pe Raluca Banciu la tel 0740048508 sau e-mail: raluca.banciu@policycenter.eu.

Turismul, această pleaşcă aterizată din senin pe capul Thailandei, a găsit o rezolvare şi pentru această problemă. Turiştii europeni şi americani sunt sensibili la populaţii exotice, aşa că thailandezii au învăţat să-şi stăpânească dispreţul şi să organizeze plimbări de una şi chiar mai multe zile “la triburi”. Cu timpul, au dezvoltat chiar şi un discurs rudimentar despre “remote hilltribes” şi “unspoiled traditions”, de-ţi vine-a crede că ai de-a face cu antropologi adevăraţi, nu cu agenţi de turism. Oamenii triburilor au învăţat şi ei, la rândul lor, să producă mici obiecte de artizanat şi să aştepte turiştii cu taraba întinsă şi cu copilul alături, gata de poză.

Cultural vorbind, turismul acesta a produs un dezastru echivalent cu ce a făcut la noi “Cântarea României”. Ziua pe care am petrecut-o plimbându-ne de la un trib la altul mi-a lăsat un puternic gust de “Tezaur Flocloric” şi adevărul e că Mărioara Murărescu mai lipsea pentru a completa exotismul artificios al peisajului.

Pe de altă parte, nu poţi să nu observi că valurile de turişti asigură realmente supravieţuirea acestor oameni care, altfel, ar fi nevoiţi să se întoarcă la furat şi la cerşit, în mereu reînnoitul dispreţ al majorităţii. Şi nu poţi să nu te gândeşti la şatrele noastre de ţigani pe care încă nu s-a gândit nimeni să le exploateze ca pe nişte focare de turism exotic.

Pentru că a stârnit o groază de reacţii (ca să folosesc un eufemism), îmi face plăcere să reiau aici “Ipocritica românească” realizată de Andreea Oagana la Apropo TV despre ţigani şi despre manele.

Am revăzut emisiunea şi susţin în continuare fiecare cuvinţel pe care l-am spus despre aceste subiecte şi despre ipocrizia unui popor care nu vrea să accepte că ţiganii nu sunt altceva decât oglinda românilor.

Fac doar două precizări:

(1) nu cred că e în neregulă să nu-ţi placă manelele; cred doar că e o problemă să faci din asta o declaraţie belicoasă de tipul mişcării anti-manele (la fel cum cred că e în ordine să vrei să nu arăţi ca o Piţi, dar cred şi că e o problemă dacă aici se opreşte abecedarul tău stilistic)

(2) am locuit 5 ani pe linia de demarcaţie dintre Rahova şi Ferentari, aşa că sfaturile primite după emisiune (şi în numeroase alte ocazii) de a merge să locuiesc lângă ţigani sunt uşor lipsite de sens. Am locuit alături de ţigani şi asta nu m-a înrăit faţă de ei, dimpotrivă. Ce m-a îngrozit au fost sărăcia lucie, mizeria cruntă şi heroina ieftină din aceste cartiere, nu ţiganii. Ei mi s-au părut victimele, nu autorii unei scandaloase stări de fapt.

De asemenea, îmi face o şi mai mare plăcere să încarc mai jos o producţie a celor de la Serviciul Român de Comedie, Imnul Expulzaţilor din Franţa. Am râs cu lacrimi când a apărut, dar nu l-am pus pe blog de teamă să nu-i contrariez pe cei (ştiu, puţini) care cred cam aceleaşi lucruri ca şi mine despre problema ţigănească. Imnul reia toate stereotipurile false pe care românii le colportează despre ţigani, dar o face cu un umor nebun şi eu am să fiu întotdeauna de părere că anecdota primează.

După apariţia de la Apropo TV sper să nu mai fie dubii în legătură cu opiniile mele despre acest subiect, iar eu să pot râde în hohote la nişte versuri monumentale ca acestea:

De mult nu am mai auzit un eurocrat vorbind în termeni atât de categorici. Viviane Reding, Vicepreşedinte pentru Justiţie, Drepturi Fundamentale şi Cetăţenie al Comisiei Europene, a ţinut marţi la Bruxelles un discurs în care condamnă atât expulzarea romilor de către Franţa, cât şi felul în care guvernul francez a încercat să mascheze aceste acţiuni cu iz de epurare etnică:

Ne confruntăm cu o situaţie la care am crezut că Europa nu va mai fi nevoită să asiste după sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

(…) Nu pot decât să-mi exprim adâncul regret că asigurările politice oferite de doi miniştri francezi, mandataţi în mod oficial de guvern să discute această chestiune cu Comisia Europeană, sunt acum contrazise în mod evident de o circulară administrativă emisă de acelaşi guvern.

Rolul Comisiei Europene de garant al Tratatului devine extrem de dificil dacă nu mai putem avea încredere în asigurările oferite de doi miniştri într-o întâlnire formală cu doi comisari şi 50 de înalţi demnitari.

Iar aceasta, doamnelor şi domnilor, nu este o ofensă minoră într-un caz de o importanţă atât de gravă. După 11 ani de lucru în cadrul Comisiei, merg mai departe şi spun: aceasta este o ruşine.

Vreau să fiu foarte clară: discriminarea pe criterii de origine etnică sau rasială nu are ce să caute în Europa. (…)

Personal, sunt convinsă că nu va exista altă opţiune pentru Comisie decât aceea de a adopta proceduri de infringement împotriva Franţei. (…)

Răbdarea mea are limite. Destul înseamnă destul. Niciun stat membru nu trebuie să se aştepte la tratament preferenţial atunci când valori şi legi europene fundamentale sunt în pericol. Astăzi procedăm astfel în cazul Franţei, dar la fel trebuie procedat în cazul oricărui alt stat membru, mare sau mic, care s-ar găsi într-o situaţie similară. Puteţi conta pe mine pentru asta.

:: via Twitter (@Petreanu)

Când am plecat din sala de cinema, m-a încercat un sentiment liniştitor, dar mi-a fost şi ruşine: mi-a făcut bine când genericul s-a aşezat între mine şi povestea din film, pentru că am ştiut că voi reuşi, încet, încet, s-o dau uitării. Şi mi-a fost ruşine pentru aceleaşi motive. Pentru că în vreme ce eu mi-am văzut de viaţa mea, sistemul penitenciar din România, acest malaxor absurd care te strâmbă pentru a te îndrepta şi care te corupe pentru a te educa, a continuat, la rândul său, să existe şi să frângă destinele unor tineri asemenea lui Silviu, personajul principal din film.

Dar filmul nu s-a oprit odată cu genericul lui. La câteva zile după vizionare, am aflat vestea arestării lui Chilibar Papan, puşcăriaşul analfabet căruia Florin Şerban i-a dat un rol secundar în film şi împreună cu care s-a fotografiat pe covorul roşu la Berlin.

M-a cuprins tristeţea când am văzut felul în care colegii din presă au tratat subiectul. Cu un fel de satisfacţie gratuită că, iată, “ţiganul nu se dezminte”, iar “hoţul, orice i-ai face, tot hoţ rămâne”. Am aflat apoi, dintr-un articol semnat chiar de regizorul filmului, că tristeţea asta se numeşte altfel. Vă recomand să căutaţi pe Gândul.info articolul lui, intitulat “Scârbă”, ca să aflaţi toată povestea lui Papan, unde s-a născut, cum a crescut şi cam ce şanse i-a oferit statul român ca să nu ajungă la puşcărie.

N-am să reiau aici decât episodul cel mai recent, cel de după intersecţia cu filmul lui Florin Şerban:

«Peste câteva luni se elibera şi se întorcea de unde a plecat; pe aceleaşi străzi, cu aceiaşi prieteni, cu o familie pe care trebuia să o întreţină. Am mers la un restaurant. A vrut pizza. “Vreau să mai lucrăm împreună, Papan. Vreau să scriu un film pentru tine.” (…)

Apoi lunile au trecut. Papan nu putea să se angajeze nicăieri. Avea cazier. Nu a avut buletin niciodată. Avea doar o hârtie eliberată de Penitenciar care îi servea drept act de identitate. (…) Papan căra apă pentru o florărie galeată după găleată, dădea zăpăda la o parte de pe maşinile parcate sau din faţa caselor bogaţilor.

Apoi a mers la Berlin. A primit nişte bani şi în prima zi şi-a cumpărat dulciuri de 30 de euro. Şi două zile a mâncat doar ciocolată şi a băut doar Pepsi. “Ăsta a fost visul meu de mic, să mănânc ciocolată toata ziua.”

S-a întors în Bucureşti şi când a văzut că nu mai e zăpadă a înjurat: “… mă-sii. Eu ce mai muncesc acuma?”.

Lucrurile s-au schimbat… Promisiuni şi mai multe, interviuri peste interviuri, iar promisiuni. În timpul ăsta Papan trăia, se îmbrăca frumos pentru interviu, apoi se întorcea la copil şi la nevastă şi căra apă, descărca lemne… În sfârşit, o slujbă. “Peste 5 zile te angajezi.” Sună telefonul. “Cum comentaţi faptul că Papan a fost arestat azi-noapte? A spart un apartament în ianuarie, înainte să meargă la Berlin.”»

Povestea vieţii lui Chilibar Papan ar trebui studiată la orele de educaţie civică, dacă se mai face aşa ceva în şcoală, ca studiu de caz la lecţia despre şansele egale pe care se presupune că statul democratic le oferă cetăţenilor săi. Adevărul e că noi nu i-am dat nicio şansă lui Papan, nici când s-a născut, nici după ce a devenit vremelnic star de cinema. Şi asemenea lui sunt zeci şi sute de mii de cetăţeni de mâna a doua ai României, pe care sărăcia obscenă în care trăiesc îi face să recurgă la furt şi la tâlhărie pentru a trăi. Nu ştiu dacă există o genă a infracţionalităţii, aşa cum par să creadă o parte dintre conaţionalii mei, dar ştiu sigur că mizeria şi umilinţa pot transforma un om cinstit într-un infractor. Şi că sistemul penitenciar din România nu face decât să desăvârşească acest proces odios.

Chilibar Papan şi-a primit sentinţa încă de când s-a născut, iar primul judecător care l-a trimis după gratii n-a făcut decât să confirme această condamnare prealabilă. Sunt curios dacă cel de-al doilea judecător care-i va hotărî soarta va înţelege că, în cazul lui, rolul educativ şi preventiv al privării de libertate e doar o glumă proastă. Că singura noastră şansă pentru ca ca el să devină în sfârşit un om cinstit este, paradoxal, să-l lăsăm în libertate, nu să-l închidem. Încă mai sper că filmul vieţii lui Chilibar Papan are să bată filmul făcut de Florin Şerban. Încă mai sper la un happy-end în care se va face, cu adevărat, dreptate.

:: Elle, iunie 2010

Neagu Djuvara: Nu, vreau să spun altceva. Şi aici sunt neconsecvent cu mine însumi, pentru că am făcut şi eu războiul în Răsărit, iar mintea mea era lucrată de propagandă. Credeam şi eu că facem o cruciadă împotriva bolşevismului şi nu am avut conştiinţa că, trecând Nistrul, comitem o greşeală politică. Ar fi trebuit să facem ce-au făcut finlandezii, care nu şi-au depăşit graniţele. Au refuzat, “sunt vecin cu rusul de 1000 de ani şi voi mai rămâne 1000 de ani vecin cu el”. Românul a făcut însă o prostie. Antonescu a greşit din punct de vedere militar, iar din punct de vedere al simţului politic a fost lamentabil. Penultima lui întâlnire cu Hitler s-a petrecut în februarie 1944, iar l-a întoarcere i-a spus Victoriei Goga, prietena soţiei sale, “poţi să-mi pupi mâna, Hitler ne-a promis restituirea Transilvaniei”. Cum îşi putea închipui acest om, de care depindea soarta a milioane de români, că în martie 1944 Hitler mai avea vreun cuvânt de spus la masa verde? O orbire politică criminală, aş spune. Antonescu credea că el e trimis de Dumnezeu să guverneze România. A fost însă o calamitate.

Dacă tot am atins acest subiect, permiteţi-mi o întrebare sensibilă. Credeţi că armata română a comis crime de război în teritoriile ocupate după trecerea Nistrului?

Bineînţeles. Sunt fapte consemnate. Au fost într-adevăr câţiva evrei care au tratat prost armata română în momentul în care s-a retras din Basarabia. Un an mai târziu însă, la ofensiva din 1941, Antonescu decide că în 48 de ore trebuie expulzaţi 175.000 de oameni. Bătrâni, femei, copii au fost trimişi peste Nistru fără nicio pregătire. Neamţul, cât a fost de crud, îi caza în barăci şi le servea supă seara. Noi i-am trimis în deşert.

Pentru a-i salva, consideră foarte mulţi astăzi.

Lasă-mă-n pace. E ceva absolut impardonabil. În cele cinci luni în care am luptat pentru cucerirea Odessei, regimentul meu a beneficiat de serviciile a 3000 de oameni. Ştiţi câţi oameni valizi mai erau la final? 92. Dacă ai dezvălui asta unui american, ar spune că nu se poate. Uite că în armata română s-a putut! Se pare ca nemţii au vrut doar încercuirea oraşului, dar ambiţia lui Antonescu a impus cucerirea. Noi de fapt nici n-am ocupat oraşul decât în momentul în care ruşii s-au decis să-l părăsească. Şi după ce am pierdut 17.000 de soldaţi, doar pentru a intra în momentul în care sovieticii au plecat, ce face Statul Major român? Se instalează în clădirea în care fusese Statul Major sovietic, fără să cerceteze dacă nu cumva e minată. După câteva zile, a explodat clădirea. Atunci, Antonescu, într-un acces de furie, a decretat ca pentru fiecare ofiţer superior să se împuşte un anumit număr de evrei. Aşa ceva nu se poate înscrie decât în categoria crimelor împotriva umanităţii. Antonescu ne pare un erou pentru că îl comparăm cu toate secăturile politice pe care le-am avut de atunci. (subl. mea)

:: citiţi interviul integral

Dacă, prin absurd, începând de azi toţi ţiganii analfabeţi ar merge la şcoală, abia peste vreo două decenii am începe să vedem primele rezultate. Iar acelea ar fi doar primele generaţii – mai mult ca sigur că ar fi nevoie de vreo două, trei, ca familia respectivă să aibă un nivel de educaţie egal cu al nostru, al “celorlalţi”.

Ce vreau să spun e că înjurătura de mamă mi se pare facilă şi complet inutilă în cazul rromilor. Da, sunt diferiţi. Da, rata infracţionalităţii e ridicată în rândurile lor. Da, le plac manelele, nunţile între blocuri şi înmormântările cu fanfară, se dau în vânt după dinţi de aur şi după fuste colorate.

Şi da, nu se va schimba nimic semnificativ anul acesta şi nici anul viitor.

Dar dacă înţelegem ce vrem şi acceptăm obiectivul de a-i ajuta să iasă din izolarea asta, poate vom începe să facem nişte paşi măsurabili în vreo 10 ani.

Nu uitaţi: în urmă cu 50 de ani, negrilor încă le era interzis să meargă la aceleaşi şcoli cu albii, prin unele state din sudul Statelor Unite. Din acest punct de vedere, noi stăm mai bine ca americanii – doar că suntem cu jumătate de secol în urmă.

Subcriu la punctul lui Vlad de vedere. Cred că exprimă echilibrat şi cu claritate o realitate care celor mai mulţi continuă să le scape. Rromii sunt o problemă a societăţii, adică a noastră, a tuturor. Nici ignorarea, nici persiflarea nu vor sfârşi prin a o rezolva.

În perioada 8 octombrie – 19 noiembrie 2009, în cadrul campaniei anti-discriminare S.P.E.R., se desfăşoară concursul de fotografie online “Romi deasupra prejudecăţilor“, o competiţie pe tema anti-discriminării romilor.

Înscrie o fotografie pe site-ul www.sper.org.ro, împreună cu un text de susţinere care să justifice încadrarea în tema “Romi deasupra prejudecăţilor“. Publicul larg este invitat să voteze online fotografia preferată, până la data de 15 noiembrie 2009.

Cele mai populare fotografii vor intra în a doua fază a concursului, urmând sa fie jurizate de fotografii profesionişti Alex Gâlmeanu, Nicolae Burcă (Gin), Nicu Ilfoveanu şi de către organizatori. Premiul cel mare e o cameră foto Canon EOS 450D “tunată” cu motive romani.