Poate pentru că judecata publică tinde mai mereu să-i culpabilizeze pe noii îndrăgostiţi, ceva în mine tinde să le ia partea şi să vadă partea bună a lucrurilor: în loc să îngroş rândurile celor care bocesc la ruinele unei vechi pasiuni, prefer să mă bucur de dimineaţa care le zâmbeşte noilor îndrăgostiţi.

Nu mă refer la indifelitatea de ocazie, care apare în mai toate relaţiile de cursă lungă şi care, trăită scurt şi la obiect, nu înseamnă, de fapt, mare lucru nici pentru cel înşelat, nici pentru cel care înşeală. Nici la viconţii de Valmont ori la marchizele de Merteuil – îi înţeleg şi pe ei, dar coregrafia lor repetitivă îmi inspiră doar compasiune, nu şi simpatie. Pentru înşelătorii compulsivi şi pentru seducătoarele de profesie, partenerii vechi sau noi nu sunt altceva decât simplă recuzită în nişte scenarii de viaţă care, asemenea telenovelelor cu mii de episoade, devin tot mai proaste pe zi ce trece.

Poveştile care mă emoţionează sunt eternele variaţiuni din viaţa reală pe tema confictului dintre loialitate şi iubire, ilustrat poate cel mai bine în cultura europeană de povestea lui Tristan şi a Isoldei. Drama prinţesei irlandeze este cu atât mai mare cu cât, cel puţin în versiunea wagneriană, prima ei loialitate nu e nici măcar pentru Regele care-i va deveni soţ, ci pentru iubitul ei mort, ucis de Tristan însuşi.

O să ziceţi că aşa ceva se întâmplă doar în teatru, operă sau literatură, dar dacă nu ţineţi la patina de epocă şi aveţi un simţ al observaţiei mai ascuţit, veţi găsi oricând actualizări, mai mult sau mai puţin dramatice, ale acestei poveşti în vieţile prietenilor şi cunoscuţilor voştri.

Economic vorbind, dragostea e o investiţie cu tine însuţi. Şi, ca în orice investiţie, rata profitului e proporţională cu riscul. Cu cât iubeşti mai mult, cu cât te investeşti pe tine mai mult într-o relaţie, cu atât rişti o suferinţă mai mare. Oamenii care nu iubesc deloc nu-şi prea dau seama ce ar putea câştiga sau pierde din această afacere, oamenii care iubesc prudent primesc în schimb relaţii burgheze cu capitalizare înceată, dar sigură, iar oamenii care iubesc năvalnic trăiesc, asemenea brokerilor sau jucătorilor profesionişti de poker, mai mereu pe culmi: când ale fericirii, când ale disperării.

Iubirile interzise complică, însă, această ecuaţie, pentru că introduc un al doilea “beneficiar” al suferinţei. Încă dinainte de a-i deschide uşa noii relaţii ştii că n-o vei putea face decât peste cadavrul emoţional al celui sau celei care rămâne în urmă. Poate că tocmai de asta şi sunt aceste relaţii clandestine atât de intense – pentru că ne simţim în culpă şi facem totul ca noua noastră dragoste să fie măcar pe măsura suferinţei pe care ne învinovăţim că am provocat-o.

Pe termen scurt, orice suferinţă păleşte pe lângă beţia scânteietoare pe care o trăiesc noii îndrăgostiţi, iar cine nu s-a lăsat niciodată în voia unei iubiri interzise şi-a refuzat una dintre cele mai ameţitoare experienţe din câte există.
Nu ştiu gest mai erotic decât înlănţuirea furtivă a degetelor la spate sau pe sub masă şi nimic mai pasional ca declaraţiile mute, făcute doar cu buzele, cu mâinile sau cu privirea. Săruturile în clar-obscur, complicităţile spontane, ferestrele aburite, călătoriile frivole în necunoscut – sunt doar câteva dintre amintirile de neşters pe care aceste aventuri le lasă în urma lor şi pentru care îmi spun mereu că sunt daruri rare care merită trăite şi preţuite cum se cuvine.

Dar mai există şi un alt motiv pentru această slăbiciune pe care mi-o trezesc cuplurile clandestine. Tocmai pentru că multe dintre aceste iubiri sunt construite prin inflamarea artificală a unor sentimente şi atracţii, dar şi pe sublimarea unor resentimente din vechea relaţie, rareori ele ajung să dureze. Cel mai adesea, sunt fluturii de o zi ai inimilor noastre şi se ard cu atât mai intens cu cât ştim în adâncul nostru că nu au de fapt nicio şansă.

Iar mie, cel puţin, această fragilitate care le caracterizează mi le face cu atât mai dragi şi mă îndeamnă să le judec cu indulgenţa şi cu delicateţea pe care o merită.

:: The One, februarie 2011

Am citit zilele astea pe blogul lui Eugen o poezie pe care vreau să v-o dăruiesc şi vouă.

Dragostea de după dragoste

Derek Walcott

Va veni un timp
când, cu bucurie
îţi vei da bineţe ajungând
acasă, privindu-te în oglindă
şi fiecare va zâmbi la salutul celuilalt

***

şi vei spune, ia loc. Mănâncă.
Îl vei iubi din nou pe străinul care ai fost.
Dă-i vin. Dă-i pâine. Dă-i înapoi inimii
inima străinului care te-a iubit.

***

întreaga sa viaţă, pe care l-ai uitat
pentru altul, care te ştie pe de rost.
Adună scrisorile de pe raft,

***

fotografiile, notiţele scrise la disperare,
desprinde-ţi propria imagine de pe oglindă.
Ia loc. La festinul care e viaţa ta.

(traducere de Eugen Hriscu)

Mai mult chiar, există un pasaj în acest film pe care-l ştiu pe de rost şi pe care-l recit uneori, dacă beau cu un pahar de vin mai mult decât s-ar cuveni, încercând să imit, fără succes şi cu efecte comice spontane, accentul lui Johnny Depp:

De altfel, am trecut încă de la bun început Don Juan de Marco în rândul “plăcerilor vinovate” şi nu m-am aşteptat niciodată să întâlnesc foarte mulţi interlocutori care să-mi împărtăşească această slăbiciune.

Acestea fiind spuse, vă puteţi imagina cu câtă plăcere am lecturat următorul pasaj din jurnalul (Note, stări, zile) pe care Andrei Pleşu l-a publicat la editura Humanitas. Însemnarea e făcută pe 14 februarie 2000:

Un film frumos (nu sunt decât două-trei pe an!): Don Juan de Marco, de Jeremy Leven (cu Johnny Depp, Marlon Brando şi Faye Dunaway). Nu există – spune unul din personaje – decât patru întrebări importante: ce este sacrul, ce este spiritul, pentru ce merită să mori şi pentru ce merită să trăieşti. Toate au acelaşi răspuns: iubirea. Orice ar spune deştepţii, cinicii, intelectualii fini şi lucizi, bărbaţii adevăraţi şi filozofii analitici, cele patru întrebări şi răspunsul lor au simplitatea, imprecizia şi palpitul juvenil al adevărului.

Sunt atee, dar cunosc Biserica şi respect toate credinţele. Până la urmă, e o chestiune personală. Cred în bunătatea naturală a oamenilor şi cred cu tărie că niciun om nu vrea război.
Raisa Gorbaciova

Nu am deosebit niciodata iubirea de cuplu de aceea care se naste intre prieteni. Calitativ, mi se par foarte apropiate. Consider la fel de valoroase iubirile scurte, intilnirile puternice, de tipul blitz-krieg, in care oamenii se devoreaza, se consuma, produc o combustie foarte speciala si se despart; imi plac situatiile in care oamenii se despart cu loc de buna-ziua desi, daca iubirea este foarte mare, nu mai incape buna-ziua.

Sint apoi iubirile de cursa lunga, care dureaza o viata si care se intretin foarte greu. Imi amintesc de un cintec total idiot: „iubirea se cere pazita cu zel, cu sabii de otel si de ea si de el…“. Pe cit de idiot, pe atit de adevarat, pentru ca am intilnit relatii care aveau toate sansele sa dureze, dar s-au stricat din suficienta. Oamenii credeau ca pe ei nu-i poate desparti nimeni, ca sint altfel si ca pot duce pina la capat cursa, ceea ce s-a dovedit fals.

Exista felurite ispite, dracesti si nedracesti, care fac sa se desparta doi oameni ce se inteleg bine. Fiecare trebuie sa fie pregatit sa ierte, sa rabde, sa iubeasca. Pentru ca e greu sa iubesti cu tandretea nesfirsita din Romeo si Julieta. De aceea se spune citeodata ca bine a facut Shakespeare ca i-a omorit, ca sa nu mai arate cum se termina. Ei bine, eu am intilnit cupluri in care Romeo si Julieta nu au fost omoriti la tinerete, dar s-au iubit cu tandrete. Nu stiu insa cum si-au aparat iubirea. Sint sigura ca au trebuit sa lupte.

Pe mine m-a ajutat Dumnezeu sa nu-mi ia mintile si sa nu-mi placa altul cit imi place al meu. Spun – si el se va supara ca o divulg – ca el mi-a cerut mina la 20 de minute dupa ce ne-am cunoscut si tot dupa 20 de minute eu am spus „da“.

Apoi, am fost foarte ferita de ispite. Cit priveste gusturi, optiuni diferite, am cedat. Si am injurat. Am injurat si am spart farfurii. In primul deceniu de casnicie am spart trei servicii de masa de faianta galbena. Luam cite doua-trei farfurii, le spargeam si ma linisteam (sint pe jumatate grecoaica). Ma linisteam, stringeam cu farasul si reuseam sa merg mai departe.

(din interviul luat de Raluca Alexandrescu pentru Observatorul Cultural)