A trecut în liniște prin Senat, iar zilele acestea a ajuns să fie supusă votului în Comisia pentru Industrii si servicii din Camera Deputatilor, o propunere de modificare a Legii Minelor 85/2003, care conține niște prevederi, în opinia mea, nu doar abuzive (în raport cu Constituția țării noastre și cu mai multe convenții și tratate internaționale ratificate de România), ci de-a dreptul scandaloase.

De exemplu, orice investitor privat care obţine o licenţă de exploatare are dreptul să exproprieze de bună voie proprietăţile vizate. Iar proiectele de minerit care primesc statut special pot proceda la distrugerea unor monumente istorice clasificate fără a mai fi nevoie de descărcare de sarcină arheologică.

Mai sunt și altele, dar vă las plăcerea să citiți raportul realizat de asociațiile MaiMultVerde şi Alburnus Maior în legătură cu propunerea legislativă iniţiată de senatorii Toni Greblă (PSD) şi Ion Ruşeţ (PDL).

Bine zice Doru Mitrana, noul președinte al MaiMultVerde:

Din clipa în care o instituţie de drept privat va fi în măsură să anuleze unilateral dreptul de proprietate al unui cetăţean român, drept real principal, conform Codului Civil, putem vorbi despre începutul sfârşitului democraţiei în România.

Andreea Marin Bănică a demarat de curând un amplu proiect numit Școala Mamelor, care-și propune să creeze o rețea de Centre Pilot de consiliere a mamelor aflate în situații dificile de viață.

Proiectul se adresează mamelor aflate în dificultate, fie ele femei cu o situație financiară bună, dar care au căzut victime depresiei post-natale, fie mame aflate într-o sărăcie extremă, victime ale violenței domestice care sunt în pragul abandonului copiilor sau tinere eleve și studente care devin mame timpuriu.

Proiectul funcționează deja în 3 centre pilot în București, Ploiești și Cluj, unde tinerele mame pot beneficia gratuit de consiliere din partea celor mai buni experți în sănătate, carieră, comunicare și legislația în domeniu.

E un proiect admirabil pentru care Andreea și echipa ei merită felicitări. Bravo!

Dar în afara luptei pentru libertate şi a diversiunilor puterii, care par să aibă un caracter universal, sunt atât de multe lucrurile care diferă între Europa de Est a anilor ’90 şi Egiptul acestor ani.

Acum nişte ani am văzut la TIFF Clădirea iacubiană, iar apoi am citit cartea cu acelaşi titlu, după care fusese realizat scenariul. Am descoperit un scriitor înzestrat cu un meşteşug exemplar: portretul captivant pe care Alaa al-Aswany (foto) îl face Egiptului contemporan m-a ajutat să înţeleg multe dintre contradicţiile şi faţetele acestei culturi. Toate motivele pentru care egiptenii se revoltă acum mi s-au limpezit după ce am citit romanul lui al-Aswany, care lucrează de zeci de ani în Cairo ca dentist şi ca scriitor şi este unul dintre întemeietorii mişcării de opoziţie din Egipt.

Ca în multe alte ţări arabe sau ca în Iran, regimul autoritar al lui Mubarak a făcut să înflorească o mişcare islamistă radicală cu membri pe cât de tineri, pe atât de fundamentalişti. În Clădirea iacubiană, al-Aswany descrie cu multă căldură şi înţelegere procesul prin care sufletul lui Taha, un tânăr inteligent şi educat, dar sărac, este smintit de persecuţiile regimului până când acesta se înrolează într-o mişcare islamistă paramilitară.

În povestea lui Taha am citit drama multor intelectuali egipteni contemporani, care se tem că ţara lor va ajunge să aibă de ales între două rele. Lucru pentru care Mubarak este cu atât mai vinovat. Atunci când spune “Dacă plec, va fi haos”, nu trebuie uitat că el este cel care a dat chip haosului şi i-a hrănit atâţia zeci de ani ura.

La o întâlnire de acum mai mulţi ani dintre Alaa al-Aswany şi cititorii săi, povestită de NY Times, în sală se aflau şi doi tineri cu bărbi “militante”, care au vrut să ştie ce părere are scriitorul despre faptul că romanul Versetele satanice, care este o insultă la adresa Islamului, s-a bucurat de o aşa de mare atenţie în Occident. După ce răspunde punctual şi cu tact provocării, al-Aswany se lansează într-o expunere despre diferenţele dintre pluralismul şi toleranţa Islamului tradiţional egiptean şi al altor mari civilizaţii metropolitane şi intoleranţa seacă a Islamului “din deşert”, ca cel din Arabia Saudită.

Scriitorul îşi ilustrează argumentul cu o poveste despre Profetul Mahomed. Într-o zi, nepoţii săi i s-au căţărat în spate în timp ce acesta se prosterna pentru rugăciune. Atât de mare era bunătatea Profetului, încât acesta şi-a prelungit rugăciunea pentru a nu le strica joaca. În alte ocazii, s-a întâmplat să-şi scurteze rugăciunea la auzul plânsetului unui copil. “Cum poate cineva să folosească numele Profetului pentru a ucide?”, întreabă retoric al-Aswany.

Apoi îi priveşte pe cei doi tineri bărboşi în ochi şi continuă: “Frăţia Musulmană spune: «Islamul este soluţia». Iar atunci când nu eşti de acord cu ei îţi spun «Eşti împotriva Islamului». E foarte periculos. Foarte periculos. În politică, trebuie să vii cu soluţii politice. Ce înseamnă, de fapt, că «Islamul este soluţia»?”.

După ce întâlnirea ia sfârşit, scriitorul îi spune lui Pankaj Mishra, autorul reportajului:

“I-ai văzut pe tinerii aceia confuzi? Asta este marea problemă astăzi în Egipt. Ai dictatura şi apoi ai Frăţia Musulmană. Gândirea oamenilor este limitată de aceste două opţiuni. Tinerii de pe vremea mea nu erau aşa de confuzi. Generaţia mea era mai de stânga şi ştiam mai bine ce ne dorim. Tinerii aceştia nu ştiu, de fapt, ce vor. Trebuie să le explic totul.”

M-am tot gândit zilele acestea la scriitorul meu egiptean preferat, care îşi vede visul cu ochii – căderea dictatorului. Mă tem pentru viaţa lui şi mă tem pentru speranţa lui că Egiptul va şti să aleagă o a treia cale între dictatura militară şi dictatura religioasă. Şi îi înţeleg şi mai bine ura pentru un şef de stat care şi-a împins poporul în faţa unei alegeri atât de odioase.

We can abide by a rule that says we don’t torture.

Barack Obama a hotărât ieri închiderea închisorii Guantanamo, a tuturor închisorilor secrete ale CIA din lume şi a interzis folosirea metodelor “dure” de anchetă, permise de administraţia Bush.

Pe la 18 ani, proful meu de filosofie, Gabriel Săndoiu, îmi spunea:

Civilizaţie, Dragoşu tată, înseamnă să nu alergi cu bâta să-i dai în cap ăluia care ţi-a făcut rău, ci să-l poţi da pe mâna unei justiţii imparţiale care să-l judece şi să-l condamne dacă e cazul. Să-i dai tu cu bâta în cap poate să însemne uneori că-ţi faci dreptate, dar asta n-are nicio legătură cu civilizaţia. Înseamnă să te întorci fix de unde ne-am străduit să evoluăm: în epoca de piatră.

Guantanamo şi metodele de anchetă încurajate de administraţia Bush (condamnate chiar şi de candidatul republican John McCain) au însemnat întoarcerea într-o epocă care ştergea pe jos cu exact aceleaşi valori pe care Statele Unite au pretins că le apără luptând împotriva teroriştilor.

Dincolo de asta, aşa cum spune şi Bogdan Olteanu, gestul lui Obama conţine o lecţie pentru aleşii din întreaga lume: că politica încă mai poate însemna să faci ceea ce ai spus că vei face, din chiar prima zi a noului mandat.