În primul rând vreau să salut intrarea în dezbatere a unor lideri de opinie care sunt scutiți, prin natura firii sau a meseriei lor, de orice fel de vehemență, fie ea verde sau aurită. Nici eu nu voi progresul cu orice preț, după cum nici nu cred că oprirea oricărei dezvoltări industriale este o soluție pentru problemele cu care se confruntă planeta.

Sunt câteva subiecte asupra cărora nu sunt de acord cu Cabral, ceea ce nu înseamnă, neapărat, că eu am dreptate și că el greșește, ci că fiecare vedem lucrurile diferit.

Cabral, ca mulți alții, este de părere că decizia în legătură cu proiectul minier ar trebui să le rămână localnicilor de la Roșia Montană. Ei ar fi cei mai în măsură să aleagă dacă proiectul aduce mai multe beneficii decât riscuri și, ca atare, dacă merită sau nu făcut. I beg to differ.

Carpații sunt o resursă vitală a României, nu doar economică, ci, mai ales, turistică (pot cita aici nu doar poziționarea brandului turistic, ci și interesul manifestat de zeci de ani de lideri de opinie de calibru internațional, cum este Prințul Charles, în legătură cu ei). Distrugerea unui munte nu poate fi o decizie locală. Dacă am gândi așa, am crea premisele ca toți munții noștri să devină teatrul unor exploatări iraționale cu consecințe tragice pentru întreaga comunitate (economiștii numesc acest gen de “localizare” a deciziei în legătură cu resursele strategice pentru comunitate “the tragedy of the commons”). Povestea se întâmplă deja de zeci de ani cu defrișările iresponsabile, lăsate, prin grija ochiului închis al autorităților, “la libera decizie” a localnicilor.

Dar sunt gata să admit, fie și numai de dragul argumentului, că garanțiile oferite de RM Gold Corporation sunt valabile și că ei vor renatura integral masivul afectat de exploatarea minieră. Rămâne problema iazului de cianură. Da, știu, el va fi “cel mai sigur” din lume și, în condiții normale, nu prezintă niciun pericol pentru ecosistem. Dar ce se întâmplă în condiții mai puțin normale? Trăim vremuri în care cataclismele se înmulțesc pe zi ce trece, apar fenomene meteo pe care nu le cunoșteam acum 100 de ani. Reactorul de la Fukushima era și el unul “dintre cele mai sigure din lume”. După cutremur, descrierea asta a trebuit amendată.

Nici nu trebuie să-mi imaginez ce se va întâmpla dacă un astfel de cataclism va duce la deversarea iazului cu cianură. Trebuie doar să-mi amintesc secvențele de groază care au urmat accidentului cu cianură de la Baia Mare din 2000 (foto) și să le înmulțesc de sute și mii de ori. Un accident de genul acela produs la Roșia Montană ar afecta întreg bazinul hidrografic românesc al Dunării și ar transforma Delta într-un Cernobîl al peștilor și al păsărilor. Turismul României nu și-ar mai reveni zeci de ani de zile după o asemenea lovitură.

Cu toată înțelegerea pentru dificultățile economice cu care se confruntă, mi-e foarte greu să las o decizie cu consecințe atât de dramatice pentru întreaga Românie la alegerea localnicilor de la Roșia Montană.

RM Gold Corporation mai vrea apoi să credem că toate temerile astea nu-și au rostul, pentru că apa din iaz este perfect inofensivă. Vă spun drept, eu pe asta o cred cel mai greu. Pentru că nu pot găsi răspunsul la următoarea întrebare: dacă cianura din iaz este perfect inofensivă, de ce mai este nevoie să construim “unul dintre cele mai sigure” iazuri din lume pentru a preveni deversarea ei?

(va urma)

Adevărul istoric e că Nixon a vizitat Bucureştiul cu zece ani înainte ca metroul să fie construit, dar bancul are haz pentru că spune ceva despre noi şi despre felul nostru de a argumenta.

Ne place să fim Gică-contra. Confruntaţi cu o idee nouă, cei mai mulţi reacţionăm prompt – “N-o să meargă.” Apoi depunem un efort considerabil ca să demonstrăm de ce nu poate să meargă, în niciun caz ca să descoperim cum ar putea să meargă.

Când, în ciuda criticilor noastre, ideea se dovedeşte viabilă, declarăm recurs în anulare: “Poate să meargă, dar, ascultaţi-mă pe mine, nu merge cum trebuie!”. În slujba acestui “cum trebuie” suntem în stare să angajăm o retorică pe cât de ingenioasă, pe atât de irelevantă. Ca în bancul cu pricina: o fi capitalismul american mai eficient decât socialismul de Dâmboviţa, dar să nu uităm cine-i linşa pe negri acum o sută de ani şi ceva.

Ceva similar s-a întâmplat cu ecologia în România. Organizaţiile de protecţia mediului şi oamenii pasionaţi de natură există şi activează de mai bine de un deceniu. Programul Dunăre-Carpaţi al WWF, Societatea Ornitologică Română, Terra Mileniul III, Mare Nostrum n-au apărut de ieri, de azi. Dar abia în ultimii ani câteva organizaţii au transformat ecologia în subiect de presă: au implicat vedete, au făcut spectacol şi au vorbit pe înţelesul jurnaliştilor, inclusiv al celor mondeni.

Într-un cuvânt, au tabloidizat ecologia. Nu mă feresc de cuvânt, pentru că exact despre asta a fost vorba. Într-o ţară în care aproape nimeni nu mai citeşte cărţi, nu poţi spera să faci educaţia maselor în librării şi bibliotecii. Dar, ca în orice proces de tabloidizare, au existat excese.

Unele vedete au îmbrăcat haina grijii pentru mediu doar atât cât a stat aprins beculeţul roşu al camerei de filmat, unele gesturi au fost prea teatrale, unele mesaje au fost aproape denaturate prin simplificare. Nu vreau să fac apologia acestor excese, dar nici n-am să-mi pierd vremea arătându-le cu degetul. Iată de ce: pentru că, în ciuda tuturor acestor neajunsuri, campania care şi-a propus să facă din ecologie o preocupare naţională şi-a atins ţinta: astăzi, doar 8% dintre români se mai declară “eco-indiferenţi”, conform ultimului Barometru publicat de Terra Mileniul III.

Las acum deoparte campania publică şi mă întorc la cei pe care eu îi consider ecologiştii adevăraţi, adică cei pe care media nu i-a băgat niciodată cu adevărat în seamă. În toată această vreme, organizaţiile de mediu au dezvoltat proiecte de conservare, de monitorizare sau de reconstrucţie ecologică, voluntarii au plantat sute de mii de puieţi şi au strâns zeci de tone de gunoaie, oamenii simpli au început să meargă cu bicicleta, să folosească becuri economice, să colecteze selectiv gunoaiele şi să nu mai ia pungi de plastic de la supermarket. Cu alte cuvinte, lumea şi-a văzut de treabă.

Dacă veţi deschide bine ochii (şi veţi închide pentru o clipă televizoarele) îi veţi vedea pe aceşti oameni printre voi. Nu poartă neapărat tricouri branduite, dar se disting printr-un număr de gesturi responsabile, multe dintre ele mici, rutiniere şi greu de observat la prima vedere. Imaginaţi-vă, însă, efectul acestor gesturi când ele vor fi multiplicate de milioane de ori şi aduceţi-vă aminte că secretul oricărei schimbări de mentalitate este răbdarea: nu degeaba spun chinezii că drumul de o mie de Li începe cu primul pas.

Ecologiştii despre care vorbesc sunt cei care, după vorba lui Gandhi, încearcă în fiecare zi să fie schimbarea pe care vor s-o vadă în jur. Pentru ei, ecologia a devenit demult o idee “care merge”. Era firesc ca în jurul lor să apară şi cei care ţin să le arate cu tot dinadinsul că, şi dacă merge, ea nu merge totuşi “cum trebuie”.

Argumentul începe cu o concesie de genul “Sigur că nu e rău să te preocupe starea mediului” şi continuă pe o linie, cel puţin pentru mine, halucinantă, “dar treaba asta cu ecologia e mai mult o modă” sau “nu asta e cea mai gravă problemă acum în România” sau “şi pe vremea comunismului ne obligau să fim ecologişti, când ne scoteau la muncă patriotică” sau “am văzut eu cât de eco sunt vedetele astea”, ca şi cum vreuna dintre aceste circumstanţe ar schimba cu ceva adevărul enunţului de la care s-a pornit: nu e rău să te preocupe starea mediului.

Cel mai bizar argument împotriva ecologiştilor l-am găsit la Andrei Pleşu, care, într-o conferinţă ţinută la Şcoala de Vară de la Sighet de acum doi ani, făcea următorul comentariu:

“adevărul e că e mult mai simpatic să te ocupi de ecologie, decât să înveţi la latină sau să te chinui cu materiile curente ale liceului.”

Nici până azi n-am înţeles ce treabă are latina cu ecologia, dar vreau totuşi să spun ceva în apărarea ecologiştilor corigenţi la latină, ca şi a ecologiştilor olimpici la aceeaşi materie: să nu uităm că nu noi i-am linşat pe negri.

:: Tabu, aprilie 2008

La ambele dezbateri, Adriana Ţicău a cerut să ia cuvântul între primii vorbitori pentru că se grăbea să ajungă în altă parte. Aşa de tare se grăbea, încât la niciuna dintre dezbateri nu a mai rămas ca să audă ce părere au şi ecologiştii din sală despre planurile DG TRANS. De fapt, atât la Bruxelles, cât şi la Tulcea, Adriana Ţicău a venit cu aceeaşi prezentare şi cu acelaşi discurs, ca să ne intre bine-n cap, chiar şi de două ori dacă e nevoie, ce lucru bun ne aşteaptă.

Întâmplarea face să cunosc proiectul TEN-T, care include şi conectarea Dunării cu Mainul, cu Meuse şi cu Rhinul şi îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie pe aceste fluvii. Acum 4 ani am fost tot la Bruxelles ca să avertizez, în numele Asociaţiei “Salvaţi Delta” că Delta Dunării nu trebuie să devină o autostradă acvatică.

Aşa că mi-a picat foarte prost suficienţa cu care Adriana Ţicău ne-a dăscălit, fără să ne mai lase să ne spunem şi noi opinia, în legătură cu beneficiile (incontestabile) ale acestui proiect, omiţând să mai facă referire şi la impactul catastrofal pe care acest proiect îl va avea asupra biodiversităţii celor patru fluvii.

Azi dimineaţă am văzut şi pe blogul Elenei Băsescu obiectivul ca Dunărea să devină un canal navigabil european. Cuvintele nu puteau fi alese mai prost. De mai bine de 6 ani Comisia Internaţională pentru Protecţia Dunării şi WWF avertizează că Dunărea este un fluviu viu şi nu trebuie tratat doar ca un simplu canal navigabil.

Pare că viitorii europarlamentari nu se vor mai poticni în aceste nuanţe: fluviu, canal, navigaţia să meargă, asta-i important… Nicăieri între cele 8 măsuri propuse de Elena Băsescu nu apare necesitatea reducerii impactului ecologic al lucrărilor care se vor efectua în bazinul Dunării.

Dacă aş fi în locul Elenei Băsescu, mi-aş da repede rendez-vous cu cineva de la WWF România şi m-aş pune la curent în legătură cu impactul pe care “îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie pe Dunăre” îl are asupra ecosistemelor din bazinul Dunării, asupra speciilor de peşti (şi mai ales de sturioni) şi asupra capacităţii acestui râu de a preveni indundaţiile, de a-i hrăni şi de a le da o ocupaţie oamenilor care locuiesc pe malurile lui.

Apoi aş face un drum până la Cernavodă şi aş privi bine, bine de tot canalul Dunăre-Marea Neagră. Acela este un canal navigabil. Dunărea e cel mai lung şi unul dintre cele mai bătrâne fluvii ale Europei. Nu este doar un canal navigabil.

:: marţea trecută, între Capidava şi Cernavodă