Câţi ani are fiul tău? În ce fel încerci să-l creşti?
Fiul meu are 9 ani şi cred că esenţiale sunt până la urmă noţiunile de bază. Acela că a purta un nume e o datorie. Cred că asta este esenţial. Şi faptul că nu trebuie să vrea ceea ce vede la alţii. Un play station, un Wii, mai ştiu eu ce, toate noile tehnologii. „Da’ toată lumea are.” Tocmai asta este. Prin ce vrei tu să fii deosebit faţă de ceilalţi?
El are ceva ceilalţi copii nu pot avea.
El are ceva ce ceilalţi copii nu pot avea, dar înţelege mai greu că acel ceva sunt mai mult îndatoriri decât merite. Înţelege nişte lucruri, însă, ca orice copil, le şi uită destul de repede.
E foarte important în familiile noastre, şi nu ştiu dacă e bine sau rău, dar e un fapt şi o tradiţie ţinuta la masă. Ăsta este un lucru absolut esenţial. E unul din, cred, examenele fundamentale ale familiilor cu tradiţie. Modul în care te porţi la masă. Ei, e un chin… Şi, sigur, sunt familii, unde chiar li se pun cartea pe cap şi două la subţioară, chiar şi ca adulţi.
Se mai face asta în zilele noatre?
La mine în familie, nu, dar în alte familii, da. În alte familii, da. Şi admir totdeauna efectele acestei educaţii. Nu ştiu cum se face, nu cunosc totdeauna mijloacele, dar, de pildă, am fost la familia Sturdza care are o foarte frumoasă casă construită pe malul lacului Bicaz şi erau bunicii, fiii şi nepoţii.
Nepoţii fiind de vârsta lui Alecu: nouă ani, şapte, cinci, ceva de genul ăsta. Noi ne-am aşezat la masă foarte frumos, cu mâna pe masă şi aşa mai departe, copii mâncaseră deja. Şi copii s-au dus la spălat şi au venit să ne spună noapte bună. Foarte frumos s-au înşirat toţi trei şi au pupat pe obraz o dată pe fiecare: „Bonne nuit, bonne nuit, bonne nuit”. Şi frumos încolonaţi s-au dus la culcare.
Ei, lucrul ăsta foarte rar îl mai vezi la generaţia de azi. Poate că ar fi fost un lucru curent acum 30 de ani.
E un pic ca în “Sunetul muzicii” ce povesteşti tu.
Da, da, da.
Dar eu tot timpul mă tem că există şi un colonel von Trapp în povestirile astea.
Cred că da, cred că da. Cred că există o disciplină şi o rigoare. Fiecăruia i se pare la celălat, văzând-o, că este absurdă. Mie mi se pare absurd la unii dintre părinţii din familiile apropiate că îi pun în genunchi pe coji de nucă, chiar şi astăzi. Prietenilor mei li se pare absurd că îi spun copilului că nu are voie să se ridice de la masă până nu a terminat toată lumea. Sau, dacă vrea, că trebuie să ceară voie. Uneori depinde de context. Dacă toţi ceilalţi copii au plecat, nu o să-l chinui pe copilul meu singur. Dar nu are voie să se ridice fără să întrebe şi în niciun caz nu pleacă între feluri de la masă, no way. Şi asta orice s-ar întâmpla. Pot să se ridice toţi copii şi să plece. El trebuie să rămână la masă până la capăt, să se ţină drept şi la sfârşit să întrebe „Tată am terminat. Am voie să mă ridic de la masă?” „Da, Alecule, du-ţi şi farfuria”, uneori, sau „Da, Alecule” pur şi simplu.
Unii părinţi îmi spun: „Mihai exagerezi…” Am fost votat, de altfel, în vacanţă trecută ca cel mai sever părinte. Dar şi totodată cu cel mai bine crescut copil. Prietenii mei nu văd o legătură între astea. Cică eu sunt prea sever, dar copilul e bine crescut.
Diseară, de la 23.30, pe TVR1 la “Bună ca viaţa” vorbim despre educaţia continuă, adică despre ce mai învăţăm când suntem oameni mari şi credem că le ştim deja pe toate.
Am invitat-o pe Monica Anghel să ne vorbească despre o pasiune mai puţin cunoscută pe care şi-a descoperit-o acum un an: aikido. Iar dacă artele marţiale nu vă tentează, emisiunea vă recomandă cursurile de cultură generală oferite de Fundaţia Calea Victoriei, cele de pictură sau de hipism.
Pentru “Sfatul practic”, Laura a invitat-o pe Magda Mihăilă, o telespectatoare a emisiunii, să ia primele ei lecţii de înot, pentru că şi înotul poate fi învăţat indiferent de vârstă.
Pe Magda am “recrutat-o” de pe pagina mea de Facebook unde, când am întrebat “Cine nu ştie să înoate şi vrea să înveţe?” am primit un număr copleşitor de răspunsuri, semn că nu sunt puţini cei care cred că nu e niciodată prea târziu ca să înveţi ceva nou.
O prietenă m-a întrebat azi dimineaţă ce părere am despre asta. Reiau aici ce i-am spus şi ei.
Ca şi în cazul celebrei taxe auto, mă supără faptul că se foloseşte un pretext etic pentru a masca o necesitate economică. Atunci era vorba de o taxă protecţionistă (lucru recunoscut inclusiv de premierul Tăriceanu) fardată ecologist. Am susţinut-o pentru că, întâmplător, eram de acord şi cu adevăratul ei mobil – protejarea locurilor de muncă din industria auto locală.
Acum, însă, vorbim de o taxă menită să întărească bugetul de stat, şubrezit de criză, dar mascată sub pretextul protejării sănătăţii populaţiei. Că alimentele de tip fast-food sunt nocive e în afara oricărei discuţii. Dar problema este dacă această taxă va scădea cu adevărat consumul acestor alimente şi dacă acesta este cel mai bun moment pentru ca ea să fie adoptată.
Ministrul Sănătăţii a făcut analogia cu taxa pe viciu care există în cazul ţigărilor. Analogia e instructivă, pentru că nici în acest caz creşterea preţului nu a scăzut consumul, ci doar calitatea ţigărilor fumate. Mi-aduc aminte, acum mulţi ani, că, după un val de astfel de scumpiri, părinţii mei, fumători înrăiţi de L&M au trecut pe Winchester, iar directoarea şcolii unde învăţam a trecut de pe Kent lung pe Assos. Mă tem că acelaşi lucru se va întâmpla şi cu taxa pe fast-food: oamenii nu vor consuma mai puţine alimente nocive, ci vor consuma la fel de multe alimente, dar mai ieftine, adică şi mai nocive.
Momentul ales pentru această taxă mi se pare şi el nefericit. Opţiunea pentru fast-food este dictată pentru cei mai mulţi de sărăcie, iar a colecta taxe de la săraci în timpul unei crize mi se pare profund imoral.
M-apucă râsul când mă gândesc la ce mi-am dorit eu să devin când o să mă fac mare. Reiau doar câteva dintre opţiuni, ca să vă faceţi o idee despre cât de hotărât am fost în ce priveşte cariera: în plin regim comunism, prin ‘86-’87, deci pe la 5-6 ani, planul era să ajung secretar general, să mă plimb cu elicopterul şi să apar la televizor (există o infamă înregistrare video a acestei declaraţii, despre care mi se tot povesteşte, dar pe care eu n-am văzut-o niciodată şi de care nu-mi amintesc, să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!).
Venirea democraţiei mi-a spulberat proiectul politic, dar nu mi-a ucis speranţele de mai bine. Pe la 8 ani visam să devin diplomat. Eram varză la meditaţiile de franceză şi abia mă mişcam la cele de engleză, dar îmi făcea teribil cu ochiul sintagma “vizită oficială”. Mama Ralucăi, o bună prietenă, m-a deconseillat: “Ţie ţi se văd toate emoţiile pe faţă, orice, numai nu diplomat…”
Am vrut, apoi, să mă fac ce-am văzut în jur: învăţător şi apoi profesor. Dintre profesiile liberale, mă vedeam când jurnalist, când fotograf, când actor, când scriitor, dar cel mai adesea director. La sfârşitul gimnaziului, directoarea m-a pus să-i promit că dau la ATF. Nu i-am promis şi n-am dat.
Liceul a adus cu sine opţiunile “serioase”. După o rătăcire de-o vară, timp în care am vrut să mă fac preot, m-am resemnat să mă înscriu în tradiţia familiei (pe linie maternă) şi să inaugurez a treia generaţie de chimişti. Într-a zecea, chimia mi se părea deja neinteresantă şi mă vedeam fizician. Apoi i-am descoperit pe Thomas Kuhn şi pe Horia Patapievici şi mi-am spus că merit un destin chiar şi mai măreţ. Părinţii au fost consternaţi să afle că odrasla se hotărâse să devină filosof.
Tramvaiul cu care mergeam la căminul de copii de la periferia cartierului Bucureştii Noi era aproape gol. Ne ţineau companie câţiva navetişti îmbrăcaţi în haine cenuşii, câte un purtător de salopetă mirosind a băutură ori câte un cerşetor care moţăia, lăsându-se legănat de hurducăturile vagonului.
Coboram la capăt de linie. Aici, unde şina descrie un cerc perfect pentru a se reîntoarce în centrul civilizat, ne aşteptau străduţele desfundate, maidanul plin de praf sau înnoroiat de ploaie, casele derăpănate, instalaţiile industriale lăsate în paragină, şina de tren abandonată, cu buruieni înalte crescute printre traverse, şi haitele de câini ai nimănui, foarte periculoşi după lăsarea serii.
În acest peisaj dezolant, trebuie că eram o apariţie cel puţin insolită. Eu purtam un parpalac bej şi o şapcă în carouri, iar în mână duceam o servietă de piele neagră din anii ‘50. Poate că ţinuta vintage mi s-ar fi potrivit dacă n-aş fi avut decât 17 ani. Andreea, fata care mă însoţea, era studentă în anul I la Litere, purta ochelari, o haină trei sferturi, o geantă elegantă şi cizme din piele întoarsă. Motivul descinderii noastre în acest capăt de lume nu era, nici el, mai puţin neobişnuit.
Petrom a lansat pe 22 aprilie programul de responsabilitate socială „Tara lui Andrei punct ro”. Iniţiat în noiembrie 2007, alături de Ogilvy Group, într-o campanie împotriva risipirii resurselor, „Tara lui Andrei punct ro” debutează în 2009 prin concursul naţional „Şcoala lui Andrei”, destinat elevilor şi profesorilor de gimnaziu.
„Şcoala lui Andrei” vine în continuarea programului „Resurse pentru vitor” şi este cel mai amplu concurs naţional pe teme eco-civice pentru elevii din clasele I-VIII. Orice şcoală generală din ţară poate înscrie şi implementa un proiect de mediu la „Şcoala lui Andrei” în perioada 22 aprilie-1 iunie 2009. Proiectul vizează în acelaşi timp lansarea primului audit energetic naţional pentru şcolile generale din România.
Am fost educat într-o cultură prevenitoare în care “nu” era o formă de alint, recitată de trei ori înainte de a accepta ceva ce nu se cădea să refuzi. În copilărie, “nu” nu însemna niciodată chiar “nu”. Iar “nu, mulţumesc” nu însemna chiar nimic.
Când cineva spunea “nu”, preopinentul era dator să mai încerce de cel puţin două ori. Apoi, dacă cel rugat nu ceda, se chema că era prost crescut. Pentru că refuzul nu putea avea o formă definitivă. Nu exista un cuvânt care să însemne cu adevărat “nu”. Singura scăpare în faţa propunerilor din cale-afară de nepotrivite era temporizatorul “nu acum”, urmat obligatoriu de împăciuitorul “poate mai târziu”. Toată prosteala asta făcea parte din politeţe, adică din setul de reguli despre care se presupunea că ar trebui să-i ajute pe oameni să se înţeleagă mai bine unii cu alţii, chiar dacă nu reuşeau întotdeauna să se înţeleagă foarte bine unii pe alţii.
Fetiţa lângă care aşteptam liftul părea foarte bolnavă. Sub căciuliţa şi sub fularul nepotrivite pentru temperatura din spital, îi puteam vedea trăsăturile feţei. Erau deformate de boală, ca şi picioarele ei, umflate dizarmonic în pantalonii de trening.
Fetiţa plângea tăcut. Lângă ea, tatăl încerca s-o consoleze. “Gata, acum mergem acasă, de ce mai plângi?”. Fetiţa plângea în continuare. Mă simţeam stingher.
Lângă ea mai stătea, înţepată, cu privirea pironită în uşa liftului care nu mai venea, o doamnă într-o haină cu guler de blană. Părea să fie mama ei. Am vrut să mă întorc spre fetiţă, să-i prind privirea şi să-i spun ceva. Încă nu mă hotărâsem ce.
Impresii încă la cald: tineri dezgheţaţi, câţiva dintre “maturi” cam prăfuiţi, cam excedaţi, cam obosiţi, dialog pe bune, energia foarte sus, cam puţină viziune, dar destul entuziasm.
Mi-au plăcut: managerul Hilton, Friedrich Niemann, o prezenţă tonică şi cu mult umor, aplauzele în picioare stârnite de discursul ASR Principelui Radu, Marian Staş într-o mare formă, Florin Iaru, veşnic tânăr şi ferice.
Nu mi-a plăcut că la dezbatere am fost puţin acid cu câţiva oameni din sală. Dar îi dau dreptate şi Alexandrei: “Eu nu înţeleg de ce se aşteaptă lumea să fii altfel decât eşti tu de fapt?…”
No comment: “Vreau să-ţi pun doar o întrebare.” “Shoot!” “Tu ai scris RealK?” “Da.” “Mulţumesc”.
Mai multe pe blog-ul Oricum, la Tolontan, Corina Murafa şi aici pe blog în capitolul viitor, în care se arată cum a gustat băieţel Bădică celebritatea pe vremea când încă nici nu ştia bine pe ce lume se află.
