Style guru

Posted by dragos bucurenci on January 20, 2010

Redactorul-şef al revistei Elle, Roxana Voloşeniuc, una dintre cele mai frumoase şi, după gustul meu, cele mai bine îmbrăcate femei din România, are acum şi un blog dedicat în principal chestiunilor de modă şi de stil. Nu e, probabil, singurul, dar vi-l recomand tocmai pentru că în vacarmul media pe care-l fac nenumăraţii stilişti, consultanţi vestimentari, designeri şi, horribile dictu, “creatori” locali, vocea Roxanei e, de cele mai multe ori, rezonabilă, echilibrată şi încurajator de bine acordată cu ce se întâmplă în lumea modei şi a adevăraţilor creatori de modă.

O ştiu de aproape doi ani, de când scriu pentru Elle, şi îmi aduce mereu aminte de o vorbă atribuită mamei lui Churchill, Jennie Jerome Churchill:

“You may be a princess or the richest woman in the world, but you cannot be more than a lady.

Apropos de revistă, tot luna asta Roxana a lansat şi site-ul Elle, pe care-l aşteptam (cam) de multişor. Să-l vizitaţi cu folos!

Triunghiul dramei

Posted by dragos bucurenci on January 13, 2010

Psihiatrul Eric Berne credea că cele mai multe dintre interacţiunile noastre sunt jocuri psihologice, adică nişte mini-scenete în care ne asumăm mereu aceleaşi roluri şi pe care le jucăm de nenumărate ori cu acelaşi rezultat.

Ca să înţelegeţi despre ce este vorba, cel mai simplu este să vă imaginaţi următorul dialog.

Ana: “Vai, dragă, ce bine arăţi, sunt aşa de invidioasă pe tine, eu nu reuşesc deloc să scap de kilogramele astea…”
Ioana: “Mulţumesc, dar să ştii că nu e nicio filosofie, trebuie doar să mănânci echilibrat şi să faci sport.”
A: “Da, ai dreptate, dar eu de sală nu reuşesc să mă ţin, iar cu mâncarea, ştii şi tu ce se găseşte prin oraş.”
I: “De ce nu-ţi iei un antrenor? Cât despre mâncare, e foarte simplu, poţi să-ţi iei la pachet.”
A: “Da, ştiu, dar n-am eu bani de antrenor şi nici timp să-mi fac pachet de dimineaţă, trebuie să ajung la fix, ştii cum face şefa dacă întârzii”
I: “Păi de ce nu mergi la un grup de tae bo sau de pilates, e tot cu antrenor, şi nu e deloc scump. Şi dimineaţa poţi să te trezeşti cu 15 minute mai devreme ca să ai destul timp.”
A: “Da, aş putea, dar eu nu sunt deloc o persoană matinală, ar fi un chin să dorm şi mai puţin, iar la grup nu-mi place, ştii că nu sunt în largul meu cu tot felul de necunoscute”.

Conversaţia asta poate continua la nesfârşit până când fiecare interlocutoare îşi va întări convingerea cu care a intrat de fapt în conversaţie: Ioana se va convinge că Ana nu merită să fie ajutată, iar Ana se va convinge că Ioana nu e deloc în stare să ajute pe cineva.

În termenii doctorului Berne, Ioana joacă “De ce nu?”, iar Ana joacă “Da, dar”, două dintre cele mai răspândite jocuri de pe planetă. Alte jocuri care vă sunt, cu siguranţă cunoscute sunt: “Care pe care”, “Prinde-mă dacă poţi”, “Nu mi se pare normal” (jucat în special la şedinţele cu părinţii) sau “Ţi-am spus eu”. Eric Berne a descris foarte plastic aceste jocuri într-o carte, Games People Play, care a fost multă vreme bestseller în Statele Unite. Sunt zeci de jocuri enumerate în această carte, iar psihologii au identificat în ultimele decenii nenumărate altele.

Între jocurile psihologice şi interacţiunile autentice sunt câteva diferenţe notabile: în jocuri purtăm măşti, pentru că jucăm roluri, iar rezultatul este mai întotdeauna predictibil. În plus, la sfârşitul unui joc, toţi jucătorii se simt prost.

Citeşte mai departe… »

Femeile domnului Leonard Cohen

Posted by dragos bucurenci on December 10, 2009

În cele trei ore cât a cântat pentru noi am simţit în aer miros de smirnă şi fâlfâit de îngeri. Acum un an, nu-mi reveneam din surpriza că se află atât de aproape de mine, că-l aud în direct şi nu de pe o înregistrare.

Jacques Brel şi Leonard Cohen sunt singurii cântăreţi pentru care am făcut acel gen de pasiune care frizează obsesia. Poate pentru că niciunul nu e doar cântăreţ, iar eu am iubit mereu poezia mai mult decât muzica. Am fost convins că m-am născut prea târziu pentru fiecare dintre ei. M-am obişnuit cu ideea că nu-i voi vedea şi nu-i voi asculta de aproape niciodată. Unul era mort, celălalt anahoret.

I was born like this, I had no choice, I was born with the gift of a golden voice. And 27 angels from the great Beyond they tied me up to this table in the Tower of Song.

Soarta n-a vrut însă ca lucrurile să rămână aşa. În pragul pensiei, Leonard Cohen a aflat că buna lui prietenă şi managerul lui de peste 17 ani îl lăsase fără pensie. Din economii de aproape zece milioane de dolari rămăsese cu vreo sută şi cincizeci de mii. Aceasta este spărtura de care vorbeşte domnul Cohen. Spărtura prin care intră lumina. Pentru că în urma acestei escrocherii nemaipomenite, toţi cei care-l iubim şi care ne-am născut aici am putut să ne bucurăm în sfârşit de vocea lui gravă şi de copleşitoarea lui prezenţă.

Citeşte mai departe… »

Manifest împotriva fondului de ten

Posted by dragos bucurenci on December 8, 2009

Draga mea, te rog să nu mi-o iei în nume de rău dacă am să-mi bag puţin nasul unde nu-mi fierbe oala, dar am un of care nu-mi dă pace: fondul de ten.

Vreau să încep prin a recunoaşte virtuţile acestui produs cosmetic care oferă de sute de ani confort şi camuflaj tenului creat după chipul şi asemănarea fâşiei Gaza. Nu trebuie să-mi spui, am observat şi eu că există momente când şi cea mai frumoasă faţă din lume poate ajunge să arate ca un calcan netencuit care stă să se dărâme. Înţeleg şi îţi respect nevoia de a te ascunde uneori în spatele unei măşti care te face o vreme părtaşă la o iluzorie perfecţiune.

Nici nu pot fi ipocrit. Dacă m-ai văzut vreodată pe sticlă, mai mult ca sigur trecusem pe la Machiaj, acest Serviciu de Informaţii al oricărei televiziuni care se respectă. Ştiu bine că fotografia, cinematograful, televiziunea, publicitatea şi star-system-ul datorează atât de mult fondului de ten, încât acesta ar merita să aibă propria stea pe Hollywood Walk of Fame. O stea pudrată, cu urma unui bureţel încrustată în ea.

Citeşte mai departe… »

Bârfa noastră cea de toate zilele

Posted by dragos bucurenci on September 14, 2009

Cred că veţi fi de acord cu mine, gentilele mele cititoare, dacă voi începe prin a-l parafraza pe stimabilul domn Farfuridi, căci eu totdeauna am repetat împreună cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi cu Ştefan cel Mare:

iubesc bârfa, dar îi urăsc pe bârfitori.

Nu e puţin adevăr în vorba asta, aşa că merită s-o explorăm niţel. Bârfa nu e cel mai rău lucru de pe lumea asta. E, în primul rând, unul dintre cele mai primitive şi mai eficiente mijloace de comunicare în masă.

Radiaţia penetrantă a bârfei n-a avut rival până la apariţia Internetului. Acolo unde guvernele cenzurează presa, controlează rotativele, închid televiziunile şi supraveghează serverele, niciun organism de securitate, oricât de represiv, nu poate opri gura lumii. Eliberată de constrâgerile jurnalismului, care trebuie să se raporteze, oricât de fantezist ar alege s-o facă, la fapte, bârfa nu e obligată să suporte limitările impuse de exigenţa veracităţii. Bine zice o vorbă din bătrâni:

foaie verde lobodă, gura lumii slobodă.

Citeşte mai departe… »

Veşti bune

Posted by dragos bucurenci on August 12, 2009

Am fost la începutul lunii iulie la o conferinţă despre optimism organizată de unul dintre cei mai energici oameni din online-ul românesc, Cristi Manafu. A fost, de departe, evenimentul la care m-am simţit cel mai bine anul acesta. Nimic nu se compară cu a petrece câteva ore în compania unor oameni dispuşi să vadă mai degrabă jumătatea plină decât pe cea goală a paharului. Mai ales pentru un optimist ca mine, care s-a obişnuit să se simtă în minoritate într-o ţară de cobe şi de Cassandre.

Asta nu e doar o părere, e o constatare confirmată de cercetările sociologice. Dar, chiar şi aşa, ea nu e mai puţin paradoxală. Pentru că premisele noastre culturale nu par să justifice excesul de pesimism în care trăim.

Cuiva obişnuit cu liturghia ortodoxă şi cu negrul predominant din vestimentaţia clericilor răsăriteni i se poate părea extravagantă afirmaţia mea, dar creştinismul este o religie optimistă. Evangheliile, primele naraţiuni ale vieţii lui Iisus, poartă această caracteristică în chiar numele lor: evangelion înseamnă vestea cea bună şi ce poate fi mai optimist într-o religie decât perspectiva iertării păcatelor şi promisiunea vieţii veşnice? Nu vreau să mă hazardez în a spune că şi mozaismul ar fi o religie optimistă, dar pot identifica atitudini pozitive chiar şi în rădăcinile veterotestamentare ale creştinismului. Gândiţi-vă o clipă la Iov, primul mare optimist din istorie…

Şi atunci, cum se face că acest popor creştin e mai mereu tentat să chibiţeze depresiv şi să fluiere a pagubă, adică să pună răul şi nu binele înainte? Să fie de la Mioriţa? Nici asta nu cred, prea ne-am obişnuit să dăm vina pe Mioriţa pentru toate relele care ni se întâmplă. Cred că răspunsul e în altă parte.

Citeşte mai departe… »

Cel mai frumos compliment

Posted by dragos bucurenci on July 29, 2009

pe care l-am primit în ultima vreme a fost de la o colegă jurnalistă care mi-a mulţumit pentru că am folosit verbul “a concede” într-un comentariu din Elle. Mi-a spus că e un verb tare frumos şi că n-a mai auzit pe nimeni care să-l folosească în ultimii ani.

Interesant e că mi-am adus aminte pe loc unde l-am întâlnit prima dată, la 14 ani: pe coperta 4 a Minima Moralia a lui Andrei Pleşu (”L’enfer c’est les autres, părem a concede cu toţii. Prin urmare, le paradis c’est nous mêmes”, uite că mai ţin şi acum minte, întotdeauna mi s-a părut că stilistica asta invită la memorare).

În dimineaţa asta, mulţumită Găbiţei, regăsesc (într-un articol pe Wall Street) ceva stilizat la fel de poetic de acelaşi autor:

Exista o graţie în faptul de a te adresa celuilalt, în care celălalt e foarte important.

Lecţia de citire

Posted by dragos bucurenci on July 10, 2009

Tramvaiul cu care mergeam la căminul de copii de la periferia cartierului Bucureştii Noi era aproape gol. Ne ţineau companie câţiva navetişti îmbrăcaţi în haine cenuşii, câte un purtător de salopetă mirosind a băutură ori câte un cerşetor care moţăia, lăsându-se legănat de hurducăturile vagonului.

Coboram la capăt de linie. Aici, unde şina descrie un cerc perfect pentru a se reîntoarce în centrul civilizat, ne aşteptau străduţele desfundate, maidanul plin de praf sau înnoroiat de ploaie, casele derăpănate, instalaţiile industriale lăsate în paragină, şina de tren abandonată, cu buruieni înalte crescute printre traverse, şi haitele de câini ai nimănui, foarte periculoşi după lăsarea serii.

În acest peisaj dezolant, trebuie că eram o apariţie cel puţin insolită. Eu purtam un parpalac bej şi o şapcă în carouri, iar în mână duceam o servietă de piele neagră din anii ‘50. Poate că ţinuta vintage mi s-ar fi potrivit dacă n-aş fi avut decât 17 ani. Andreea, fata care mă însoţea, era studentă în anul I la Litere, purta ochelari, o haină trei sferturi, o geantă elegantă şi cizme din piele întoarsă. Motivul descinderii noastre în acest capăt de lume nu era, nici el, mai puţin neobişnuit.

Citeşte mai departe… »

Cifra trei

Posted by dragos bucurenci on April 27, 2009

Am fost certat că în ultima vreme scriu numai lucruri serioase pe blog. Şi Cabral s-a plâns că o ard cam trist. Cer iertare, nu e din altceva decât din lipsă de timp.

Încerc să remediez cu ceva şi mai frivol decât însemnarea anterioară. În aprilie am răspuns unei anchete făcute de Despina Bădescu pentru Elle, pornind de la scenariul ultimului film al lui Woody Allen.

Întrebarea suna aşa: aţi accepta o a treia persoană în cuplu? Despina a sintetizat răspunsurile primite după cum urmează:

• Adina Rosetti: Da, dar nu e ce credeţi!
• Tom Wilson: Da, dar nu
• Cristina Sima: Nu, nu, nu!
• Despina Bădescu: Nu…
• Dragoş Bucurenci: De ce nu?

Reiau aici argumentul meu. Pe celelalte le puteţi citi în revistă.

N-am crezut niciodată că fidelitatea e o condiţie per se într-o relaţie. Ea poate fi parte a unui contract de cuplu, dar poate la fel de bine să lipsească. Cred, în schimb, că e nevoie de onestitate pentru ca o relaţie să meargă. Duplicitatea falsifică atracţia şi otrăveşte iubirea. Cine aruncă anatema uită, totuşi, foarte uşor că nu toţi bărbaţii afemeiaţi sunt duplicitari, sunt şi cei care practică libertinajul cu onestitate. Poate să nu fie o soluţie de anduranţă, dar pe termen scurt poate fi exact ce au nevoie doi oameni cu sângele fierbinte.

Mie cifra trei mi s-a părut întotdeauna o cifră magică şi cred că fiecare îşi e dator să încerce un triunghi amoros cel puţin o dată în viaţă. Nu mă văd rezistând ani de zile într-un astfel de aranjament, dar e ceva ce cu siguranţă îţi împrospătează energiile şi te face să vezi o groază de lucruri într-o nouă perspectivă. Câtă vreme se întâmplă firesc, fără să forţezi lucrurile, şi nu răneşti pe nimeni, nu poate fi decât ceva bun pentru trup, minte şi suflet.

Publicist în luna lui Prier

Posted by dragos bucurenci on April 4, 2009

Luna asta mă găsiţi:

• în Tabu (numărul “eco”, ajuns deja o tradiţie pentru care trebuie să-i fim recunoscători Cristinei Bazavan), găzduind dosarul “Mica ecologie”, editat de Cristi Lupşa, despre gesturile mici ale celor pentru care ecologia nu mai e de mult un moft:
  

  Dacă veţi deschide bine ochii (şi veţi închide pentru o clipă televizoarele) îi veţi vedea pe aceşti oameni printre voi. Nu poartă neapărat tricouri branduite, dar se disting printr-un număr de gesturi responsabile, multe dintre ele mici, rutiniere şi greu de observat la prima vedere. Imaginaţi-vă, însă, efectul acestor gesturi când ele vor fi multiplicate de milioane de ori şi aduceţi-vă aminte că secretul oricărei schimbări de mentalitate este răbdarea: nu degeaba spun chinezii că drumul de o mie de Li începe cu primul pas.

  (nu rataţi, în acelaşi număr, Ameninţarea succesului, de Cristi Lupşa, povestea neştiută a Copacului de hârtie, şi Îngerii din jurul ei, de Lavinia Gliga: povestea pe care n-au spus-o nici ziarele, nici televiziunile atunci când au relatat despre fetiţa de 12 ani care i-ar fi infectat cu sifilis pe mai mulţi bărbaţi dintr-un sat vasluian. E un text foarte puternic pentru că vorbeşte, indirect şi cu delicateţe până la urmă, despre noi şi despre complicităţile noastre.)

• în Elle, cu un editorial despre legătura dintre generozitate şi evoluţie:
  

  Evoluţia nu e doar despre adaptare, ea mai are un motor, despre care se vorbeşte mai puţin, deşi Darwin a atras atenţia asupra lui încă din 1871: selecţia sexuală. Poţi să fii tu masculul cel mai adaptat la condiţiile vitrege ale mediului, asta nu-ţi va garanta că vei deveni o verigă de succes în lungul şir de la ameobă la homo sapiens. Mai e nevoie şi ca nişte femele să te bage în seamă şi să te considere demn de a-ţi face urmaşi. Abia combinaţia dintre adaptarea la mediu şi atractivitatea sexuală îţi pot garanta un loc câştigător pe harta evoluţiei.

• pe IQads unde răspund câtorva întrebări pe acelaşi subiect, pornind de la prezentarea pe care am făcut-o la PR Forum, despre biologie şi PR
• în Esquire, cu un comentariu despre stil:
  

  Aşa cum unele mărci de maşini vorbesc indirect despre stabilitatea lor într-o curbă, un bărbat care se află într-un efort voluntar de a se înţelege şi cizela pe sine însuşi vorbeşte indirect despre capacitatea lui de a se adapta într-o relaţie. Desigur, nici într-un caz, nici în celălalt, nimeni nu poate opera cu certitudini. Dar lucrul cu certitudini e oricum ocupaţia favorită a inteligenţei raţionale, în vreme ce deciziile rapide care implică probabilităţi sunt atributele inteligenţei emoţionale.

  dar şi cu o mică recenzie de club:

  De fapt, asta e esenţa Fratelli: e un loc geometric al elitelor societăţii şi, urmându-şi elitele, nu poate fi altceva decât un loc al surprizelor şi contrastelor.

• în GQ, cu cea mai zâmbitoare fotografie a mea pe anul ăsta
• pe GayPride.ro, unde reiau un comentariu mai vechi despre homofobia contondentă şi homofobia latentă care întunecă România
• pe ClubLiteratura.ro, unde răspund câtorva întrebări în calitate de cititor amator
• pe BookBlog, unde recomand trei cărţi: Zăpada lui Pamuk, Ce Ceauşescu qui hante les roumains a lui Cioroianu şi Omul generos a lui Nørretranders
• pe WallStreet, unde, alături de Mihai Ghyka şi de Bobby Voicu, comentez oportunităţile de comunicare pe care le aduce criza.