Am urmărit procesul construirii acestui brand, care a debutat acum mai bine de doi ani, sub mandatul premierului Tăriceanu. Am citit investigaţiile publicate de Gazeta Sporturilor în legătură cu atribuirea contractului, dar am vorbit şi cu unii dintre profesioniştii implicaţi în acest proces, ca membri în Consiliul de Brand sau ca aplicanţi în cadrul competitiţiei pentru realizarea brandului turistic, şi m-am convins că este unul dintre rarele procese în care un minister public chiar a luat în seamă opinia unor profesionişti competenţi din mediul privat.

Nu vreau să mă erijez în apărătorul Elenei Udrea. Şi eu cred că felul în care a gestionat comunicarea procesului de branding a fost neinspirat. Dar nu văd ce avem de câştigat dacă aruncăm la gunoi, împreună cu regretabila atitudine a ministrului, şi brandul turistic, la care au lucrat mai multe echipe de profesionişti şi de experţi şi pe care România a cheltuit deja o grămadă de bani.

Scurta dezbatere care a avut loc s-a concentrat asupra a două chestiuni: plagiatul frunzei şi preţul contractului. Dacă prima problemă nu e chiar lipsită de relevanţă, cea de-a doua mi se pare de-a dreptul trivială, în condiţiile în care ministerul a selectat oferta cea mai ieftină. Sigur că mama soacră va fi întotdeauna de părere că brandul turistic putea fi cumpărat mai ieftin de la buticul din colţ, dar în condiţiile în care alegerea a fost făcută între trei oferte independente, numai nişte cârcotaşi ca noi s-ar putea supăra că oferta cea mai ieftină a fost, totuşi prea scumpă.

Chestiunea plagiatului frunzei ar merita un articol întreg care să pornească de la ce mai înseamnă originalitatea în secolul sindicalizării oricărui conţinut şi al omniprezentului “sharing”. Dar faptul că un designer a ales într-o clipă de proastă inspiraţie o furăciune în locul unui element original nu trebuie să ne facă să uităm un lucru extrem de important: că un brand nu este totuna cu logo-ul său.

Scandalul frunzei a ocultat o discuţie mult mai importantă, cea legată de platforma de brand şi de poziţionarea brandului turistic. Înainte de a stabili aceste lucruri, TNS, partenerul THR şi cea mai mare companie de cercetare de piaţă din lume, a realizat peste zece mii de interviuri în Austria, Franţa, Germania, Italia, Ungaria, Rusia, Marea Britanie, SUA şi România.

Dintre cei intervievaţi, 51% n-au fost deloc interesaţi de România, 26% s-au declarat interesaţi, dar ca destinaţie secundară, iar 23% au fost puternic interesaţi de ţara noastră ca principală destinaţie turistică. Asta înseamnă un public ţintă potenţial de aproximativ 40 de milioane de turişti. TNS a analizat apoi interesele turistice ale acestui public ţintă şi a observat că, spre deosebire de totalul celor intervievaţi, publicul-ţintă al României caută peisaje naturale, locuri autentice din punct de vedere al culturii şi al stilului de viaţă, situri istorice şi culturale. Principalele atracţii ale celor care au vizitat deja România s-au dovedit a fi, conform aceluiaşi studiu, munţii Carpaţi şi peisajele naturale (Delta Dunării, zonele rurale de deal şi de munte). De aici s-a născut brandul turistic al României şi poziţionarea sa în jurul naturii autentice, încă neafectate de civilizaţie, pe care turiştii pretenţioşi (adică cei care au văzut deja atracţiile turistice de masă din alte ţări şi care vor altceva) sunt dispuşi să le exploreze.

Mi-am petrecut vara aceasta două vacanţe în munţii Carpaţi şi am ascultat siderat comentariile celor care susţin că brandul turistic ar fi trebuit legat de litoralul românesc. Am prieteni care au plecat de mult din România şi care se întorc în fiecare an pentru o vizită în Carpaţi, în vreme ce pe litoralul românesc abia dacă mai mergem şi noi, cei care locuim aici. Sigur că lanţul carpatic aparţine mai multor ţări, dar România este una dintre puţinele unde aceşti munţi sunt încă neîmblânziţi de alei asfaltate, de restricţii drastice şi de infrastructuri turistice de masă. Iar asta este exact ce caută turiştii pretenţioşi descoperiţit de studiul TNS.

Trebuie să încetăm să ne mai îmbătăm cu apă rece: pentru promovarea turismului românesc, avem nevoie de un diferenţiator real, nu de unul în care credem doar noi. Iar munţii Carpaţi şi Delta Dunării sunt printre ultimele zone frumoase, pe care le încă nu le-am distrus şi pe care le mai avem de oferit ca destinaţii turistice.

TNS şi THR ne-au oferit o excelentă platformă de brand, ancorată în realitate şi care poate da cu adevărat rezultate. Paradoxul este că un foarte bun proces de branding a fost comunicat deplorabil de Ministerul Turismului. Cum s-a ajuns aici este pentru mine un mister: un ministru care, în cadrul procesului de atribuire şi de implementare a contractului a ştiut să asculte de un grup de profesionişti redutabili, refuză să-şi ia un bun consilier de comunicare sau să-i asculte pe consilierii pe care-i are. Aşa că nu ştiu ce se va alege de acest brand turistic, oricât de bun ar fi el.

Eu unul fug să mai explorez puţin grădina Carpaţilor, înainte ca şi aceasta să devină o victimă colaterală în războiul dintre ministrul Udrea şi detractorii săi.

* scriam în august, textul a fost publicat în Elle în septembrie

În cimitirul Sineasca, din nordul Craiovei, e plin de guşteri. Şopârlele smaragdine sunt peste tot şi nicăieri: nu le observi decât abia când, speriate de pasul tău, ţâşnesc spre a se pierde în vegetaţia sălbatică. Le înregistrezi cu coada ochiului, hipnotizat pentru o clipă doar de sclipitoarea lor trecere. Apoi dispar.

La marginea unei gropi betonate, un bărbat cărunt şi slab, cu faţa arsă de soare, cu mânecile de la cămaşă suflecate, ţine de ghidon bicicleta pe care a pedalat până la cimitir şi oftează cu năduf:

“Ia uite, dom’le, mii de elevi trecură prin mâna lui şi nu e niciunul aicea. Nici de la fabrică nu veni nimeni…”

Cel despre care vorbeşte e bunicul meu, Ştefan Radu. Adevărul e că foştii lui elevi, pe care i-a învăţat meserie la şcoala profesională de pe lângă fabrica “7 noiembrie” din Craiova n-aveau de unde să ştie că fostul lor maistru s-a stins. Mioara, soţia lui, i-a spus unuia singur, cu care ştia că ţinuse legătura în anii în care mai fusese lucid.

Constantin Popeci, probabil cel mai strălucit dintre elevii lui, şi-a început cariera ca strungar şi a ajuns director general la Întreprinderea de Utilaj Greu. Astăzi este proprietarul fostei întreprinderi şi ocupă un loc în prima jumătate a Topului Forbes al miliardarilor români. Lucrurile astea le-am aflat de pe Internet. La Craiova, Popeci mi-a spus doar că, după absolvire, a câştigat de trei ori consecutiv premiul de cel mai bun strungar pe ţară şi că asta nu spune ceva despre el, ci despre domnul Radu, fostul lui profesor.

“Era sever, îşi aminteşte industriaşul de azi, dar ţinea la noi ca nimeni altul, nu lăsa pe nimeni să se apropie de noi. Şi se mândrea cu noi, ceea ce, pentru nişte copii amărâţi, era foarte important, pentru că sădea încredere în noi. Nu ştiu dacă aşa era şi-n familie.”

Aşa era. Tata are o amintire din vremea când al treilea frate nu se născuse încă. Fănică mergea ţinându-şi cei doi fii de mână şi le spunea celor cu care se întâlnea: “Umblu ca Avram Iancu. Ei sunt pistoalele mele.”

Acum nişte ani, când era tot mai puţin lucid şi uita tot mai multe, Mioara i-a explicat cine-l vizitează: “Uite, veni Dragoş, băiatu’ lu’ Cornel să te vadă. Îl mai ţii minte?” Ochii lui Fănică s-au umezit, iar vocea a protestat, lungind mirată silabele: “Ei, cuuuum să nu-l ţiu minte?” Şi, spre a ne convinge pe toţi că ştie despre cine-i vorba, a început să recite versurile pe care mi le spunea în copilărie: “Dragoş Vodă şi-a lui ceată, toţi voinici cu fruntea lată…”

Mi-am reproşat mereu că am ştiut prea puţine despre viaţa lui. Bătrânul mic de statură, cu faţa brăzdată, mustaţă şugubeaţă şi o bunătate în priviri ca o rugă, nu vorbea despre trecutul lui. Iar când ne-am apucat, eu şi cu sora mea, să-l reconstituim din fragmente, a fost prea târziu.

A fost, ca şi celălalt bunic al meu, primul care s-a ridicat deasupra condiţiei alor lui, o familie de muncitori săraci. Nu şi deasupra lipsurilor în care a crescut şi cu care s-a luptat toată viaţa. A absolvit Şcoala de Arte şi Meserii ca maistru strungar. A căpătat apoi dreptul de a-i învăţa pe ceilalţi şi asta a făcut toată viaţa.

A luptat pe front în linia întâi, unde a fost rănit de două ori. A fost decorat cu Virtutea Militară de Război, cu Bărbăţie şi Credinţă şi cu Serviciu Credincios. În timpul războiului, prima medalie nu se acorda decât “pentru fapte de arme cu totul excepţionale”.

După război s-a implicat într-o mişcare de rezistenţă armată utopică pe care Securitatea a anihilat-o din faşă în cadrul câtorva procese de răsunet în epocă. Fănică se ocupa cu recrutarea elevilor din liceele mari din Craiova. Le ducea cărţi interzise din biblioteca proprie sau pe care le împrumuta de la alţii.

Fotografie din timpul detenţiei

Avea vârsta mea de acum, douăzeci şi nouă de ani, când a fost arestat. L-a anchetat colonelul Oancă, consătean cu el, un bătăuş feroce. A negat totul şi a luat doar doi ani (într-un proces în care s-au dat şi sentinţe de 18 şi 20 de ani de muncă silnică). A fost eliberat aproape trei ani mai târziu. A trecut pe la Aiud, Văcăreşti, Jilava, Poarta Albă. Până în 1990, niciunul dintre fiii lui nu a ştiut despre asta. El nu le-a spus şi ei nu l-au întrebat. În familie se ştia doar că “a fost ceva”.

Din declaraţiile date zece ani mai târziu la Securitate de foştii lui colegi, reiese că a avut un rol mult mai important decât au crezut anchetatorii. Spre norocul lui, procesul n-a mai fost redeschis. În felul lui, Fănică a ieşit înfrânt, dar mândru şi din această încleştare: a păcălit unul dintre cele mai crâncene sisteme represive din câte a cunoscut vreodată istoria.

Când ne-am apucat să-i studiem dosarele, recuperate parţial de la CNSAS, tata Fănică făcea primii paşi în noaptea lăptoasă a uitării în care avea să se afunde tot mai mult în anii din urmă. Am rămas cu nişte volume în care mărturiile desfigurează trecutul în aceeaşi măsură în care-l dezvăluie. Reţin o caracterizare de un comic involuntar făcută de un informator. După spusele acestuia, tata Fănică era

“un individ cu un spirit dominat de misticism. Deşi maestru la un liceu industrial, deci cu preocupări tehnice, totuş pe cale autodidactică el s-a ocupat mult cu problemele culturale mai ales pe linie idealistă mistico-religioasă în care sens avea şi o bibliotecă foarte bogată.”

În cimitirul Sineasa, la câţiva metri de groapa în care tata Fănică va fi încarcerat pentru ultima oară, un guşter se tolăneşte la soare pe o lespede, imun la agitaţia din jurul lui. Privesc o clipă în altă parte şi, când întorc privirea, nu mai găsesc decât o lespede pierdută în iarbă.

:: Elle, septembrie 2010

“Trei editorialişti sînt prea mulţi pentru un număr atât de mic de pagini.”

Roxana mi-a spus că vom înceta colaborarea începând cu ianuarie 2011, dar am decis să nu mai îngreunez paginile revistei cu opinia mea, aşa că, începând cu luna noiembrie, nu mă veţi mai citi în paginile Elle.

Îi sunt recunoscător Roxanei pentru că mi-a dat ocazia, timp de aproape trei ani, să mă adresez unui public de calitate în paginile unei reviste cu care mă mândresc că am colaborat. Între cele 32 de texte scrise în acest timp se regăsesc câteva care sunt foarte aproape de sufletul meu.

Din noiembrie, mă puteţi citi în The One.

Când am plecat din sala de cinema, m-a încercat un sentiment liniştitor, dar mi-a fost şi ruşine: mi-a făcut bine când genericul s-a aşezat între mine şi povestea din film, pentru că am ştiut că voi reuşi, încet, încet, s-o dau uitării. Şi mi-a fost ruşine pentru aceleaşi motive. Pentru că în vreme ce eu mi-am văzut de viaţa mea, sistemul penitenciar din România, acest malaxor absurd care te strâmbă pentru a te îndrepta şi care te corupe pentru a te educa, a continuat, la rândul său, să existe şi să frângă destinele unor tineri asemenea lui Silviu, personajul principal din film.

Dar filmul nu s-a oprit odată cu genericul lui. La câteva zile după vizionare, am aflat vestea arestării lui Chilibar Papan, puşcăriaşul analfabet căruia Florin Şerban i-a dat un rol secundar în film şi împreună cu care s-a fotografiat pe covorul roşu la Berlin.

M-a cuprins tristeţea când am văzut felul în care colegii din presă au tratat subiectul. Cu un fel de satisfacţie gratuită că, iată, “ţiganul nu se dezminte”, iar “hoţul, orice i-ai face, tot hoţ rămâne”. Am aflat apoi, dintr-un articol semnat chiar de regizorul filmului, că tristeţea asta se numeşte altfel. Vă recomand să căutaţi pe Gândul.info articolul lui, intitulat “Scârbă”, ca să aflaţi toată povestea lui Papan, unde s-a născut, cum a crescut şi cam ce şanse i-a oferit statul român ca să nu ajungă la puşcărie.

N-am să reiau aici decât episodul cel mai recent, cel de după intersecţia cu filmul lui Florin Şerban:

«Peste câteva luni se elibera şi se întorcea de unde a plecat; pe aceleaşi străzi, cu aceiaşi prieteni, cu o familie pe care trebuia să o întreţină. Am mers la un restaurant. A vrut pizza. “Vreau să mai lucrăm împreună, Papan. Vreau să scriu un film pentru tine.” (…)

Apoi lunile au trecut. Papan nu putea să se angajeze nicăieri. Avea cazier. Nu a avut buletin niciodată. Avea doar o hârtie eliberată de Penitenciar care îi servea drept act de identitate. (…) Papan căra apă pentru o florărie galeată după găleată, dădea zăpăda la o parte de pe maşinile parcate sau din faţa caselor bogaţilor.

Apoi a mers la Berlin. A primit nişte bani şi în prima zi şi-a cumpărat dulciuri de 30 de euro. Şi două zile a mâncat doar ciocolată şi a băut doar Pepsi. “Ăsta a fost visul meu de mic, să mănânc ciocolată toata ziua.”

S-a întors în Bucureşti şi când a văzut că nu mai e zăpadă a înjurat: “… mă-sii. Eu ce mai muncesc acuma?”.

Lucrurile s-au schimbat… Promisiuni şi mai multe, interviuri peste interviuri, iar promisiuni. În timpul ăsta Papan trăia, se îmbrăca frumos pentru interviu, apoi se întorcea la copil şi la nevastă şi căra apă, descărca lemne… În sfârşit, o slujbă. “Peste 5 zile te angajezi.” Sună telefonul. “Cum comentaţi faptul că Papan a fost arestat azi-noapte? A spart un apartament în ianuarie, înainte să meargă la Berlin.”»

Povestea vieţii lui Chilibar Papan ar trebui studiată la orele de educaţie civică, dacă se mai face aşa ceva în şcoală, ca studiu de caz la lecţia despre şansele egale pe care se presupune că statul democratic le oferă cetăţenilor săi. Adevărul e că noi nu i-am dat nicio şansă lui Papan, nici când s-a născut, nici după ce a devenit vremelnic star de cinema. Şi asemenea lui sunt zeci şi sute de mii de cetăţeni de mâna a doua ai României, pe care sărăcia obscenă în care trăiesc îi face să recurgă la furt şi la tâlhărie pentru a trăi. Nu ştiu dacă există o genă a infracţionalităţii, aşa cum par să creadă o parte dintre conaţionalii mei, dar ştiu sigur că mizeria şi umilinţa pot transforma un om cinstit într-un infractor. Şi că sistemul penitenciar din România nu face decât să desăvârşească acest proces odios.

Chilibar Papan şi-a primit sentinţa încă de când s-a născut, iar primul judecător care l-a trimis după gratii n-a făcut decât să confirme această condamnare prealabilă. Sunt curios dacă cel de-al doilea judecător care-i va hotărî soarta va înţelege că, în cazul lui, rolul educativ şi preventiv al privării de libertate e doar o glumă proastă. Că singura noastră şansă pentru ca ca el să devină în sfârşit un om cinstit este, paradoxal, să-l lăsăm în libertate, nu să-l închidem. Încă mai sper că filmul vieţii lui Chilibar Papan are să bată filmul făcut de Florin Şerban. Încă mai sper la un happy-end în care se va face, cu adevărat, dreptate.

:: Elle, iunie 2010

Citiţi rândurile astea şi probabil v-au venit deja nişte figuri în minte: prietenii voştri inactivi, despre care nu mai ştiţi aproape nimic, dar pe care nu v-ar trece niciodată prin cap să-i ştergeţi nici din telefon, nici de pe Facebook. Pe ai mei i-am cunoscut în anii de şcoală, când păreau să ne intereseze aceleaşi lucruri. Dacă aş pune cap la cap orele pe care le-am petrecut vorbind, probabil că aş obţine luni şi chiar ani. Nu-mi vine să cred că sunt aceiaşi oameni cu care astăzi, când ne întâlnim întâmplător, simt acut că nu mai avem cu adevărat ce să ne spunem.

Nu mai ştiu unde am citit părerea unui psiholog care spunea că, dacă sunt întrebaţi despre cum îşi aleg prietenii, cei mai mulţi oameni răspund că o fac în funcţie de valori şi de interese comune. Dar că, dacă-i studiezi, observi că oamenii îşi aleg prietenii dintre cei cu care fac aceleaşi lucruri. E un criteriu mult mai prozaic în care nu ne place să ne recunoaştem, dar, dacă staţi bine să vă gândiţi, tipul are rezon: schimbările de stil de viaţă (de la metrou la maşină, de la burlăcie la căsătorie şi la copil, de la un loc de muncă la altul, de la McDonalds la sufertaş) aduc aproape mereu cu ele prieteni noi şi răcesc relaţiile cu unii dintre cei vechi.

Desprietenirea asta involuntară seamănă pe undeva cu uitarea, un proces în absenţa căruia memoria noastră ar deveni o povară de nesuportat. Uităm mereu lucruri vechi ca să putem ţine minte tot ce e nou. Suntem asemenea baronului Münchhausen când a coborât de pe lună: a rupt câte o bucată de frânghie pe care coborâse deja şi legat-o mai jos şi tot aşa mai departe, până când a ajuns pe pământ.

Mă întreb uneori de ce nu există o funcţionalitate pe Facebook care să şteargă după o vreme contactele cu care nu ai mai interacţionat de câţiva ani buni. Dar poate că e grăitor faptul că această funcţionalitate încă nu există, pentru că, nici în viaţa reală, nu renunţăm cu adevărat la aceste prietenii “în adormire”. Nu avem un termen cu care să-i numim pe cei pe care memoria noastră afectivă îi uită fără voia noastră, aşa că le spunem, în continuare, prieteni, cu toate că ştim, cu toţii, că termenul nu mai are de mult acoperire.

Am fost prieten cu Raluca de la şapte ani, următorii doisprezece i-am petrecut în aceleaşi clase, alţi câţiva în aceeaşi gaşcă. Ne-am povestit aproape tot ce e de povestit între prieteni, am trăit împreună bucurii, zâmbete, încrâncenări şi lacrimi care ne-au făcut pe fiecare cei care suntem astăzi. Astăzi, când vorbim mai mult la mine pe blog şi de câteva ori pe an la telefon.

Cu Vania am făcut nenumărate nopţi albe comentându-i pe ruşi, bând votcă proastă sau vinuri bune bulgăreşti. Ne-au legat cărţi, prietenii şi iubite comune. Acum zece ani, aveam totul să ne spunem. Azi ne mai întâlnim întâmplător pe stradă şi abia umplem două-trei minute.

Nu există drum, potecă sau râpă de pe dealurile din jurul Lereştiului pe care să nu le fi străbătut împreună cu vărul meu Călin. Nu ne vedeam decât verile, la ţară, dar exista între noi o tovărăşie demnă de un Bildungsroman. Până acum vreo lună, când am vorbit la telefon, trecuseră mai bine de zece ani de când nu mai ştiam aproape nimic despre el.

Unde se duc toate prieteniile astea? Cum se numeşte acel cimitir al memoriei unde se odihnesc ele? Îmi place să-mi imaginez uneori acest loc nu ca pe un cimitir de oraş, sumbru şi trist, ci ca pe un cimitir de ţară, cu morminte îngrijite, pline de flori, un loc primitor, unde nu ţi-e niciodată frică, unde tristeţea are consistenţa pământului reavăn.

Amalia mi-a spus odată că ea nu are “foşti prieteni”. E o lecţie pe care încerc de atunci să o trăiesc şi, mai ales, să o simt. Dar în sufletul meu anotimpurile îşi continuă curgerea, iar peste urmele care devin, cu fiecare zăpadă, tot mai şterse, răsare în fiecare primăvară câte o floare albastră, cu petale mici, de fum.

:: Elle, aprilie 2010

“mai mult chiar şi decât săruturile, scrisorile contopesc sufletele”.

Nu ştiu dacă am găsit cuvântul potrivit care să redea în română versul acestui poet în sutană – “more than kisses, letters mingle souls”. “To mingle” înseamnă a amesteca, a omogeniza, dar şi a te pierde în ceva sau între mai multe persoane. Cei care-şi scriu scrisori creează, aşadar, punţi între suflete, până la punctul la care unul se pierde în celălalt. Dar pentru ca această osmoză să aibă loc, pentru ca un suflet să treacă prin pergamentul subţire al unei scrisori, trebuie mai întâi ca el să se risipească, să se pulverizeze, să se piardă pe sine.

Ştiu că nu se face să-i citim pe cei vechi cu ochii şi cu mintea noastră de azi, dar mie îmi place să cred că Donne s-a gândit şi la asta atunci când a ales un verb aşa de versatil pentru a-şi începe epistola.

Felul în care scriem scrisori s-a modificat dramatic în ultimele patru secole, dar pentru aceia dintre noi îndrăgostiţi iremediabil de cuvântul scris un lucru a rămas neschimbat: din când în când, simţim nevoia să le scriem celor dragi. Aşa se face că, în ciuda nenumăratelor facilităţi de chat, voice over IP şi videoconferinţă, oamenii îşi scriu în continuare e-mailuri care încep cu “Dragul meu” sau “Draga mea”. Ba, uneori, aceia mai nostalgici dintre noi ne scriem scrisori în toată regula, pe hârtie velină şi cu cerneală bună, pe care le împăturim cu grijă, le aşezăm în plicuri filigranate, le timbrăm şi le trimitem prin poştă.

Scrisorile acestea poartă cu sine o vrajă puternică, pe care nicio comunicare digitală n-o poate egala. Şi nicăieri nu e această magie mai eficientă ca în scrisorile de dragoste. Subiectul s-ar putea să vă pară depăşit, în secolul sexting-ului, dar daţi-mi voie să mă amăgesc că, deşi pe cale de dispariţie, amorul epistolar n-a fost cu totul şters de pe faţa pământului.

Uneori el apare ca o necesitate în relaţiile la distanţă sau atunci când trebuie să umple golurile unei relaţii dificile, fie ea un adulter, o mezalianţă sau pur şi simplu o relaţie care trebuie ţinută departe de ochii lumii. “Căci astfel, prietenii absenţi vorbesc”, spune John Donne. Am prieteni care au trăit astfel de iubiri scriptice şi recunosc că m-am îndrăgostit eu însumi, de câteva ori, scriind scrisori. Şi m-am întrebat, de fiecare dată, cât din această îndrăgosteală avea de-a face cu destinatarele şi cât cu scrisul în sine.

Oricine a compus mailuri înflăcărate la miez de noapte ştie că există o voluptate a scrisului, comparabilă cu stările pe care doar alcoolul sau alte droguri ţi le mai pot procura. Pe măsură ce scrii, năluca începe să prindă viaţă, cuvintele tale îi dau chip şi dorul tău se transformă în dragoste. Necazul e că nu suntem toţi Pygmalion şi că, în lumea seculară în care trăim, şansele ca frumoasei Venus să i se facă milă de noi şi să transforme visul în realitate sunt destul de mici.

În plus, creaţia noastră epistolară e  sculptată după chipul şi asemănarea cuiva, care există în carne şi oase, mai aproape sau mai departe de noi. Iar scrisul, mai ales cel îndrăgostit, păcătuieşte prin idealizare. Când scriem, visăm forme perfecte, suflete pereche şi iubiri necondiţionate. Adică toate aceste poveşti romantice în care psihologii antipatici încearcă de zeci de ani să ne înveţe să nu mai credem. Şi, nu de puţine ori, când infatuarea primelor epistole se estompează, iar întâlnirile faţă în faţă fac rândurile scrise tot mai neclare, sfârşim prin a le da dreptate, cu jumătate de gură, psihologilor.

Eminescu către Veronica Micle în februarie 1880:

“Numai scrisorile de la tine mă mai bucură. (…) Scrie cu degetele pe cari le sărut.”

Doi ani şi jumătate mai târziu:

“Îţi spun drept, oricât de mult doresc să te văd, când ştiu că ar fi numai pentru câteva zile, mă sperii eu însumi la ideea de-a veni.”

Din toamna aceluiaşi an:

“Să fim dar odată sinceri între olaltă, să lăsăm acuzările şi suspiciunile de-o parte şi să mă laşi să-ţi descriu cum mi se prezintă mie acest trecut (…). Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă.”

Am un prieten care se afla, acum nişte ani, la studii pe alt continent. Într-una dintre vizitele lui în România, s-a îndrăgostit. A plecat apoi să-şi termine treaba şi s-a întors definitiv abia peste jumătate de an. Fata care-i furase inima nu l-a lăsat să-i scrie şi nu i-a scris nici ea, i-a spus că nu-i plac e-mailurile. Îşi trimiteau din când în când mici mesaje criptice despre relaţia lor “care nu era, dar ar fi putut să fie”. Niciodată scrisori. Când s-a întors, au reluat povestea de unde o lăsaseră. Sunt şi azi împreună, unul dintre cele mai frumoase cupluri pe care le cunosc. Când am aflat despre începuturile acestei iubiri, m-a emoţionat înţelepciunea celei care nu a vrut să ardă la distanţă o dragoste care merita mai mult.

Poate că scrisorile nu fac doar sufletele, ci şi iubirile să se contopească unele în altele. Unele spre a se regăsi, iar altele spre a se pierde.

:: Elle, mai 2010

Am văzut şase spectacole de teatru şi vreo două duzini de filme, foarte multe bune, câteva excepţionale. Am bifat cu această ocazie şi o altă premieră: la ambele evenimente m-am acreditat ca blogger, spre deliciul celor care citeau ce scria pe badge-urile mele:

A fost de departe una dintre cele mai energizante vacanţe pe care le-am trăit. M-am întors cu sufletul plin de imagini frumoase şi cu amintirea unor emoţii pe care n-o să le uit prea curând. Şi, evident, mi-am promis să reiau experienţa completă şi la anul.

Despre Sibiu v-am povestit deja pe blog, la TIFF însă m-am restrâns la Twitter. Motivul: când eram la Cluj, m-a sunat Roxana Voloşeniuc şi m-a rugat să povestesc câte ceva despre ediţia de anul acesta pentru Elle. Aşa că veţi putea citi cum s-a văzut TIFF-ul din perspectiva mea în ediţia de iulie. Până atunci, nu rataţi ultimele spectacole de teatru de dinaintea închiderii stagiunii şi nici retrospectiva TIFF, în curând la Bucureşti.

O ştiu de aproape doi ani, de când scriu pentru Elle, şi îmi aduce mereu aminte de o vorbă atribuită mamei lui Churchill, Jennie Jerome Churchill:

“You may be a princess or the richest woman in the world, but you cannot be more than a lady.

Apropos de revistă, tot luna asta Roxana a lansat şi site-ul Elle, pe care-l aşteptam (cam) de multişor. Să-l vizitaţi cu folos!

Ca să înţelegeţi despre ce este vorba, cel mai simplu este să vă imaginaţi următorul dialog.

Ana: “Vai, dragă, ce bine arăţi, sunt aşa de invidioasă pe tine, eu nu reuşesc deloc să scap de kilogramele astea…”
Ioana: “Mulţumesc, dar să ştii că nu e nicio filosofie, trebuie doar să mănânci echilibrat şi să faci sport.”
A: “Da, ai dreptate, dar eu de sală nu reuşesc să mă ţin, iar cu mâncarea, ştii şi tu ce se găseşte prin oraş.”
I: “De ce nu-ţi iei un antrenor? Cât despre mâncare, e foarte simplu, poţi să-ţi iei la pachet.”
A: “Da, ştiu, dar n-am eu bani de antrenor şi nici timp să-mi fac pachet de dimineaţă, trebuie să ajung la fix, ştii cum face şefa dacă întârzii”
I: “Păi de ce nu mergi la un grup de tae bo sau de pilates, e tot cu antrenor, şi nu e deloc scump. Şi dimineaţa poţi să te trezeşti cu 15 minute mai devreme ca să ai destul timp.”
A: “Da, aş putea, dar eu nu sunt deloc o persoană matinală, ar fi un chin să dorm şi mai puţin, iar la grup nu-mi place, ştii că nu sunt în largul meu cu tot felul de necunoscute”.

Conversaţia asta poate continua la nesfârşit până când fiecare interlocutoare îşi va întări convingerea cu care a intrat de fapt în conversaţie: Ioana se va convinge că Ana nu merită să fie ajutată, iar Ana se va convinge că Ioana nu e deloc în stare să ajute pe cineva.

În termenii doctorului Berne, Ioana joacă “De ce nu?”, iar Ana joacă “Da, dar”, două dintre cele mai răspândite jocuri de pe planetă. Alte jocuri care vă sunt, cu siguranţă cunoscute sunt: “Care pe care”, “Prinde-mă dacă poţi”, “Nu mi se pare normal” (jucat în special la şedinţele cu părinţii) sau “Ţi-am spus eu”. Eric Berne a descris foarte plastic aceste jocuri într-o carte, Games People Play, care a fost multă vreme bestseller în Statele Unite. Sunt zeci de jocuri enumerate în această carte, iar psihologii au identificat în ultimele decenii nenumărate altele.

Între jocurile psihologice şi interacţiunile autentice sunt câteva diferenţe notabile: în jocuri purtăm măşti, pentru că jucăm roluri, iar rezultatul este mai întotdeauna predictibil. În plus, la sfârşitul unui joc, toţi jucătorii se simt prost.

Cel mai interesant la toate aceste jocuri este un mecanism descoperit în anii ’60 de psihiatrul Stephen Karpman, care testa diverse modele de psihoterapie dramatică, iar în timpul liber făcea figuraţie specială în diverse producţii hollywoodiene.

Karpman şi-a dat seama că orice joc poate fi rescris folosind doar trei roluri generice: Persecutorul, Victima şi Salvatorul. Dacă vă imaginaţi acum un triunghi în vârfurile căruia se află aceste trei măşti, aveţi o imagine destul de exactă a ceea ce se numeşte Triunghiul Dramei. Spre exemplu, în jocul descris mai înainte, Ana începe jocul în colţul Victimei şi o invită pe Ioana să ocupe colţul Salvatoarei.

Karpman a mai descoperit un lucru: că în orice joc jucat suficient de multe ture, aceste roluri se schimbă, astfel că fiecare jucător are ocazia să încerce toate rolurile. În exemplul nostru, Ioana devine din Salvatoare Persecutoare (“N-ai decât să rămâi grasă!”), pentru ca apoi Ana să schimbe rolul de Victimă cu cel de Persecutoare (“Bine că eşti tu slabă/deşteaptă!”), trimiţând-o pe Ioana în colţul Victimei.

Unele jocuri nu durează mai mult de câteva minute (uneori nici atât), altele pot dura câţiva ani sau chiar o viaţă de om. Indiferent de durata lor, procesul descris de Karpman este acelaşi: în orice rol vei fi început jocul, este sigur că, până la sfârşitul lui, le vei fi încercat pe toate celelalte.

Ce înseamnă, de fapt, rolul Salvatorului? Înseamnă să-ţi propui să ajuţi pe cineva care nu vrea să fie ajutat (de multe ori închipuindu-ţi că nu se “poate” ajuta singur, ceea ce este neadevărat în cazul celor mai mulţi dintre oamenii mari). Diferenţa dintre “salvare” şi ajutorul firesc pe care-l datorăm semenilor noştri atunci când ni-l cer este că, în cazul “salvării”, Victima nu face nimic ca să-şi ajute, la rândul ei, Salvatorul (asemenea unora dintre victimele inundaţiilor, care nu mişcau un deget în vreme ce soldaţii le cărau lucrurile din casă).

De fiecare dată când cineva se erijează în rolul Salvatorului, eu unul fac un pas în spate. Nu pentru că l-aş bănui de ipocrizie, de cele mai multe ori Salvatorii sunt sinceri în halucinaţiile lor, ci pentru că ştiu sigur ce urmează. Dacă nu mă credeţi, porniţi televizorul.

:: Elle, decembrie 2009

Jacques Brel şi Leonard Cohen sunt singurii cântăreţi pentru care am făcut acel gen de pasiune care frizează obsesia. Poate pentru că niciunul nu e doar cântăreţ, iar eu am iubit mereu poezia mai mult decât muzica. Am fost convins că m-am născut prea târziu pentru fiecare dintre ei. M-am obişnuit cu ideea că nu-i voi vedea şi nu-i voi asculta de aproape niciodată. Unul era mort, celălalt anahoret.

I was born like this, I had no choice, I was born with the gift of a golden voice. And 27 angels from the great Beyond they tied me up to this table in the Tower of Song.

Soarta n-a vrut însă ca lucrurile să rămână aşa. În pragul pensiei, Leonard Cohen a aflat că buna lui prietenă şi managerul lui de peste 17 ani îl lăsase fără pensie. Din economii de aproape zece milioane de dolari rămăsese cu vreo sută şi cincizeci de mii. Aceasta este spărtura de care vorbeşte domnul Cohen. Spărtura prin care intră lumina. Pentru că în urma acestei escrocherii nemaipomenite, toţi cei care-l iubim şi care ne-am născut aici am putut să ne bucurăm în sfârşit de vocea lui gravă şi de copleşitoarea lui prezenţă.

Anul trecut eram fericit că-l văd pentru prima dată şi nu mă puteam sătura ascultându-l. Nu eram singurul. Mi-aduc aminte că Ioan T. Morar mi l-a arătat discret pe Valentin Ceauşescu, aproape în transă, şi mi-a spus:

“Nu ştiu ce e mai bizar, că tu ştii toate versurile sau că el ştie toate versurile…”

Anul acesta îi sorbeam cuvintele şi cîntecele pentru că nu ştiam când am să-l mai văd. La data la care citiţi aceste rânduri, domnul Cohen va fi împlinit deja 75 de ani.

“Ne bucurăm să fim din nou cu voi, ne-a spus la începutul concertului, dar nu ştim când vom mai trece pe aici aşa că în seara asta avem de gând să vă dăm tot ce avem mai bun.”

Şi, mă jur, chiar aşa a fost.

Trei ceasuri de muzică şi poezie cât să-ţi ajungă ca să faci zilnic naveta între Rai şi Iad, vorba unui poet de pe la noi. Nici vocea, nici aranjamentul muzical nu erau cele cu care mă obişnuisem, dar ceea ce am ascultat a fost atât de năvalnic şi de adevărat încât mi-am dat seama că toate înregistrările pe care le ştiam sunt nişte copii palide ale acestui şuvoi.

Nu le ştiam cu adevărat nici pe surorile Webb, nici pe Sharon Robinson, co-autoarea mai multor piese legendare. Şi, mai ales, nu ştiam magnetismul pe care Leonard Cohen îl emană, habar n-aveam că poate să subjuge atâţia oameni cu gesturi atât de puţine şi atât de simple. Părea conştient de asta şi cred că zgârcenia cu care şi-a oferit de-a lungul timpului apariţiile nu vine din nesiguranţă, ci dintr-un fel de modestie.

Rar am văzut atâta generozitate la un artist. Era imposibil să nu-i remarci instrumentiştii, solo-urile erau pur şi simplu amuţitoare. În timpul lor, domnul Cohen îngenunchia în faţa instrumentului sau îşi scoatea pălăria şi îngheţa cu ea în piept şi cu privirea fixată asupra celui care-l făcea să cânte. Le-a compus fiecăruia câte un blazon şi ni i-a prezentat ca pe nişte semizei:

Javier Mas, “păstorul corzilor şi minunea Barcelonei”, la “toate instrumentele vântului”, Dino Soldo, “maestrul respiraţiei”, percuţionistul Rafael Bernardo Gayol, “prinţul preciziei”, chitaristul Bob Metzger, “arhitectul arpegiului”, “sublimele” Webb Sisters, “impecabilul” Neil Larsen, “incomparabila” Sharon Robinson.

A revenit cu bisuri chiar şi peste cele şapte care fuseseră, evident, în program. În faţa aplauzelor în picioare care nu se mai terminau, a luat chitara, s-a apropiat de microfon şi ne-a cântat

“I tried to leave you, I don’t deny, I closed the book on us, at least a hundred times.”.

Apoi ne-a şoptit

“Whither thou goest I will go, whither thou lodgest I will lodge, thy people shall be my people, my love, whither thou goest I will go”.

Şi ne-a mulţumit, da, chiar aşa, ne-a mulţumit, pentru că a avut onoarea să cânte în faţa unor suflete care au trecut prin atât de multe încercări, care au cunoscut “înălţimile şi căderile spiritului”. Cât de simplu şi de frumos a ştiut să închidă o jumătate de veac de istorie în câteva cuvinte.

La sfârşit, mi s-a pus un nod în gât când călugărul budist Zen Leonard Cohen ne-a lăsat în seama binecuvântării sale:

“Dacă va fi să cădeţi, încercaţi să cădeţi de partea norocului. Şi fie ca atunci să fiţi înconjuraţi de prieteni şi de familie. Iar dacă acesta nu este norocul vostru, fie ca binecuvântările să vă găsească în singurătatea voastră”.

De unde titlul acestui reportaj afectiv? Pentru că, tot timpul cât a durat minunea, nu mi-am putut lua gândul de la ele. Femeile care i-au trecut prin pat şi prin viaţă, femeile devastate de sufletul sfâşietor de frumos al acestui om şi care au primit, la despărţire, un cântec sau un vers care le-a însemnat ca fierul înroşit în foc.

Cred că lor mai ales le datorez poezia cu care domnul Cohen şi-a însemnat marea trecere către nicăieri. Şi lor le sunt recunoscător pentru că domnul Cohen ne-a îngăduit să-l însoţim, când şi când, în singurătăţile lui.

:: Elle, octombrie 2009