Nu e treaba prietenilor să te facă să te simţi mândru, ei au cu siguranţă altă menire pe lângă casa omului, dar e tare plăcut când se întâmplă şi asta.
Cei doi prieteni despre care vorbesc sunt foarte diferiţi şi nu s-au cunoscut niciodată. Dar amândoi au tras tare ca să ajungă unde sunt acum şi fiecare a scris cu viaţa lui o lecţie despre puterea optimismului. De fapt, dacă mă gândesc bine, singurul lucru pe care-l au în comun este zâmbetul. Sunt oameni pe care nu mi-i imaginez altfel decât zâmbind.
Când l-am cunoscut pe Emi, acum aproape doi ani, i-am prezis că va ajunge milionar la 30. Nu părea tipul clasic de whiz-kid wannabe. Emi chiar este un whiz-kid. Anul ăsta, în jelania generală căruia i-am ţinut şi eu isonul, e singurul pe care-l auzeam că dezvoltă, că vinde, că se dezvoltă. Între timp, Emi s-a mutat la Londra, unde tocmai a câştigat Seedcamp, una dintre cele mai prestigioase competiţii pentru start-up-uri. Concret, asta înseamnă o investiţie garantată şi nişte uşi deschise în locuri care-l vor ajuta să meargă mai departe. Mult mai departe. Deci Emi e în grafic cu predicţia mea. N-are decât 23 de ani.
Mihai e singurul manichiurist pe care-l cunosc. Că şi-a ales o meserie pe care o practică mai mult femeile n-ar fi mare lucru. Dar Mihai a avut ambiţia să-şi deschidă propriul salon şi s-a aruncat în aventura asta într-o perioadă în care mulţi l-ar fi sfătuit să stea cuminte. Clientela lui din lumea bună a Bucureştiului l-a urmat pentru că zâmbetul şi firea lui Mihai sunt cu lipici, aşa că, la doar un an de la deschidere, salonul lui e un succes. Dar acum douăzeci de ani, Mihai nu visa la nimic din toate astea. Acum douăzeci de ani, cel mai îndrăzneţ vis al lui Mihai era o bicicletă. Pentru că la căminul de copii o bicicletă e, de cele mai multe ori, un vis de neatins.
Dar e ceva şi mai frumos în povestea asta. De zece ani, de când s-a făcut om mare şi munceşte la visul lui, Mihai se îngrijeşte şi de visurile celor prea adesea uitaţi: copiii şi bătrânii. A înfiinţat o fundaţie prin care le dăruieşte în fiecare an celorlalţi puţin din zâmbetul lui. Deşi în copilărie n-a avut cine să-i predea lecţia despre generozitate, Mihai este unul dintre cei mai buni oameni pe care-i cunosc.
Îi veţi vedea întâi pe Mihai Iliescu, interpretând la chitară melodii optimiste de Bach şi de Guţă şi pe Cosmin Alexandru, vorbind despre cum le putem insufla optimism celorlalţi. După mine, vorbesc Emi Gal şi psihoterapeutul Eugen Hriscu:
Emi vrea să ştie cum definesc succesul. Întâmplător, ăsta a fost subiectul discursului meu de absolvire a programului Erisma.
Spuneam atunci că a avea succes înseamnă să faci ceea ce ai spus că vei face. Prin obversie, eşecul înseamnă, după mine, să nu faci ceea ce ai spus că vei face.
Din acest punct de vedere, strategia de marginalizare politică a lui Adrian Năstase (asumată explicit – Adriene, nici nu ştii cât de mic ai să devii!) a fost un succes pentru Traian Băsescu, în vreme ce strategia de înlăturare a lui Călin Popescu-Tăriceanu din fruntea Cabinetului mai înainte ca acesta să-şi poată termina mandatul (intenţie asumată, şi aceasta, explicit în mai multe ocazii) a fost un eşec pentru Preşedinte.
Am împrumutat această definiţie de la Eric Berne, care-i numeşte pe oamenii de succes “Prinţi” şi pe cei care eşuează “Broscuţe”. Cu toţii ne naştem Prinţi şi Prinţese, zice Berne, până când părinţii noştri ne transformă, pe cei mai mulţi dintre noi, în broscuţe. Apoi ne chinuim să ne recăpătăm starea originară, dar nu toţi reuşim. Indiciul clar că suntem încă Broscuţe, şi nu Prinţi sau Prinţese, este că nu reuşim în ceea ce ne propunem să facem.
Când l-am cunoscut, acum vreun an şi ceva, i-am prezis că va ajunge milionar la 30 de ani. Am văzut oameni consumaţi de viziune, hăituiţi de planuri pe termen lung, obsedaţi de planuri pe 5, 10, 50 de ani, şi care nu reuşesc să-şi atingă obiective fixate în urmă cu 3 luni. Am văzut şi oameni care-şi fac extraordinar de bine treaba, nemaipomenit de pricepuţi în domeniul lor sau care sunt capabili să ducă orice sarcină li s-ar da la bun sfârşit, dar care nu sunt în stare să viseze pe cont propriu, să vadă lucrurile în perspectivă, să gândească, iertaţi de vorbă proastă, strategic.
Emi Gal e la intersecţia acestor personalităţi, are deopotrivă viziune şi tenacitate, îmbinate armonios într-o fire optimistă şi zâmbitoare, lucru tot mai rar în zilele noastre. Iar ce a realizat până acum din ce şi-a propus mă face să cred că am avut dreptate când m-am jucat de-a mama Omida cu destinul lui. Ţine cineva pariul?
Am tot repetat zilele astea că, cu cât vor fi mai mulţi biciclişti pe străzi, cu atât mersul pe bicicletă va fi mai sigur. Dacă aţi fi venit joi la marşul de inaugurare al Cicloteque v-aţi fi convins că am dreptate: niciodată nu m-am simţit mai sigur cu bicicleta pe Calea Victoriei
În numărul dublu de vară al Esquire, găsiţi un text delicios despre Maria Dinulescu, fata rebelă din California Dreamin’ (nesfârşit). Dacă vreţi să aflaţi de ce crede Cristi Lupşa că se îndrăgosteşte toată lumea de Maria Dinulescu, luaţi şi citiţi.
În acelaşi numări îi mai găsiţi pe Florin Grozea şi pe Emi Gal, într-o poveste cu iz de “visul american” despre eok.ro. Plus un episod din viaţa lui Bobby Voicu, pe care-l puteţi vedea într-un pictorial colorat semnat de Camil Dumitrescu.
Miercuri am fost la party-ul bloggerilor, organizat de eOk.ro în Urban Café. Am reuşit să mai aşez câteva temperamente (că feţele le cam ştiam) la fişele unora dintre blogurile pe care le citeam, alţii m-au făcut curios să-i cunosc şi online. Descoperirea serii: Dan Badea, un stand-up comedian foarte pe gustul meu.
