Ce-aș lua cu mine “dacă aș face zilnic naveta între Rai și Iad”, vorba poetului.

Se obișnuiește ca cei care pleacă pentru o perioadă mai îndelungată din țară să spună de ce n-are să le fie dor în micul sau marele lor lor exil. România, ca toate țările de pe lumea asta, are destule scăderi, pe care nici cei mai patrioți dintre noi nu i le putem trece cu vederea. Dețin și eu o listă cu sâcâieli, nemulțumiri, enervări, exasperări pe care n-am să le regret și de care am să mă bucur o vreme că voi fi scăpat, dar prefer să păstrez acest pomelnic pentru urechile prietenilor apropiați, cei obișnuiți să ne asculte văicărelile cu mai multă indulgență decât reclamă îndeobște subiectul.

Vreau, în schimb, să vă vorbesc despre crâmpeiele unei Românii de care îmi va fi chiar foarte dor și pentru care am să mă întorc cu drag ori de câte ori voi găsi un răgaz. Din decembrie anul trecut, de când planurile mele de studiu în America au devenit o certitudine, am bricolat această listă de amintiri care vor face parte întotdeauna din bagajul meu afectiv, indiferent pe ce meridian mă vor duce căutările mele:

Mirosul de fân proaspăt cosit pe dealurile din jurul Lereștiului, satul bunicului meu din partea mamei, care m-a învățat să iubesc drumețiile, trezitul de dimineață și ceaiul de plante. Vaierul bine temperat al clopotelor și fuga ciocanelor pe toaca de lemn într-o dimineață de duminică într-un sat de munte. Parada porților de lemn și a caselor monument pe portativul drumului principal din Viscri, Saschiz, Biertan. Liniștea tămăduitoare cu care te înconjoară mozaicul de cruci albe dintr-un cimitir de țară.

Plapuma de ceață care plutește la firul ierbii pe o fâneață din Apuseni și aburii cafelei făcute la primus în fața cortului în acest decor de început de lume. Adrenalina unei traseu care-ți taie respirația pe cheile Râmețului, zâmbetul cu dinții înnegriți după un popas în afinișul din Retezat, perspectivele amețitoare de pe șoseaua Transalpină, durerea plăcută care te furnică la fiecare mișcare după o coborâre cu bicicleta de pe vârful Iezer din masivul Păpușa, beția de aer care te cuprinde pe vârful unei escalade și sfârșeala triumfătoare cu care ajungi în lumina apusului la poale.

Primele raze ale soarelui deasupra unei mări de topaz după o noapte nedormită la Vama Veche. Bufnițele, iepurii, popândăii și vulpile care trec razant în bătaia farurilor când mergi noaptea pe drumul vechi spre mare, prin sudul Dobrogei, sau când te întorci de la Tulcea, prin Capidava și Cernavodă. Priveliștea mântuitoare ca o rugăciune a pelicanilor, lebedelor, stârcilor și cormoranilor care se trezesc alene la cinci dimineața pe meleaua Sahalinului. Lenea crepusculară care te face să adormi cu o carte pe față pe o bucată pustie de plajă la Sfântu Gheorghe sau la Vadu. Mângâierile calde ale soarelui care-ți lichefiază pielea, mușchii și oasele după o baie în apa limpede și verzuie a lacului Erenciuc.

Emoția melodioasă a Oanei Pellea într-un spectacol de teatru pe care-l urmărești cu lacrimi în ochi, baletul lui Alexandru Tomescu pe vioara Stradivarius, desenul grațios al poantelor Monicăi Petrică pe scândura scenei, dramatismul cinematografic al vocii Mariei Răducanu la microfon. Vibrația cathartică a unei săli aplaudând în picioare la TIFF după un film de Mungiu, Muntean, Caranfil sau la Festivalul Enescu la sfârșitul unui concert susținut de Radu Lupu sau de cvartetul Voces. Ateneul Român, Palatul Fundațiilor Regale, Muzeul Țăranului, clădirile lui Marcel Iancu, Palatul Telefoanelor, Kiseleff-ul noaptea.

Generozitatea inepuizabilă a medicilor SMURD, entuziasmul contagios al voluntarilor Asociației MaiMultVerde și ai celorlalte mii de organizații neguvernamentale, încăpățânarea salvatoare și incredibila putere de muncă a oamenilor care, prin activitățile lor sociale și caritabile, fac România mai bună. Articolele lui Radu Cosașu, cărțile și conferințele lui Neagu Djuvara, Lucian Boia, Gabriel Liiceanu, blogul lui Cătălin Tolontan.

Nu în ultimul rând, dați-mi voie să fiu frivol și să închei această listă fatalmente incompletă cu defilarea de femei frumoase și elegante care te fac să întorci capul pe stradă ca ultimul misogin, incapabil să se desprindă de aceste atât de aiuritoare și fantasmatice aparențe în mijlocul cărora a avut norocul de a se fi născut.

:: The One, septembrie 2011

Cu Ozana Oancea, una dintre actrițele pe care le admir din noul val românesc

Aproape o mie de oameni au urmărit în decorul de burg medieval al Pieței Unirii din Cluj-Napoca, pe un ecran gigantic, “Mine vaganti”, povestea dulce-amăruie a doi frați dintr-o respectabilă familie italiană care se pregătesc, fără să știe unul de celălalt, să le spună părinților că sunt homosexuali. Comedia erorilor și de situații care decurge din această intrigă simplă e savuroasă, dar cu adevărat memorabilă a fost atmosfera din Piață: s-a râs enorm, cu hohote chiar, la scenele ingrate în care mentalitatea burgheză era pusă la grea încercare de cultura “out & proud”, dar și la replicile de un umor nebun care-i făceau pe părinții celor doi frați să pară de-o înapoiere imbecilizantă.

Privindu-i pe spectatori (mulți dintre ei clujeni) fredonând și dând din cap relaxați pe “Una notte a Napoli”, în versiunea celor de la Pink Martini, dar și pe hit-ul fetelor de la Baccara, “Sorry, I’m a lady”, în vreme ce pe ecran se produceau artistic trei dive păroase, mi-am adus aminte de articolele din presa clujeană de acum opt sau nouă ani, care comentau scandalizate vestimentația prea fistichie a directorului artistic al festivalului, sau de incidentul dintr-un club al cărui nume l-am uitat între timp, când un grup de organizatori, invitați și voluntari ai festivalului au fost poftiți afară pentru că mai multe cupluri de băieți și de fete se sărutaseră și dansaseră împreună.

Clujul datorează, probabil, TIFF-ului la fel de multe cât datorează și festivalul de film capitalei Ardealului. S-au maturizat împreună și fiecare a învățat câte ceva de la celălalt. Anul acesta, TIFF-ul a împlinit zece ediții. Ce a pierdut în exclusivism și intimitate, a câștigat în popularitate și strălucire. A depășit câteva importante festivaluri din regiune și se pregătește să se măsoare cu Sarajevo și cu Karlovy Vary.

După proiecție, ne-am strâns în jurul ultimei sticle de șampanie și al câtorva cireșe pietroase împreună cu Mihai Chirilov, cel care face încă de la prima ediție selecția filmelor, Corina Șuteu, directorul ICR New York, și criticii de film Codruța și Andrei Crețulescu. Ni s-au alăturat Jay Weissberg, cel care a semnat primele cronici la filmele lui Puiu și ale lui Mungiu în Variety, și Tudor Giurgiu, autorul și președintele TIFF-ului. A urmat o conversație delicioasă presărată cu opinii despre film, dar și cu nelipsitele bârfe de industrie, unele mai savuroase decât altele.

Astfel de întâlniri și de conversații fac tot șarmul acestui eveniment, care nu e doar un festival de film, e și un festival de lume bună. Îmi vine în minte un alt exemplu. Probabil că aș fi văzut ultima peliculă a lui Mitulescu și la București, dacă aș fi ratat-o la Cluj, dar o conversație ca cea despre seducție și seducători pe care am purtat-o, după ce am văzut “Loverboy”, cu Monica Bârlădeanu și cu Diana Dondoe n-ar fi fost posibilă în altă parte decât la TIFF.

Anul acesta, marele absent a fost Alex. Leo Șerban. Adevărul e, însă, că Leo a fost mai prezent ca oricând, nu doar pe buzele tuturor, pe ecranele cu fotografii din anii trecuți sau în conceptul bursei care-i poartă numele și pe care TIFF-ul, cu sprijinul lui Bobby Păunescu, o va oferi în fiecare an unui tânăr cineast român, dar mai ales în atmosfera efervescentă care însuflețește Clujul și care-l face incandescent zece zile pe an. Lui Tudor Giurgiu și lui Mihai Chirilov le-a reușit un festival pe gustul și pe sufletul lui Leo. Nu cred că există un requiem mai potrivit decât acesta.

Despre filmele pe care le-am văzut la TIFF anul acesta am scris deja pe blog și pe Twitter. O să reiau doar recomandarea ca, dacă vă întâlniți anul acesta cu producții nordice, să le dați cu încredere o șansă, iar, dintre filmele românești, să nu ratați “Principii de viață” și nici “Visul lui Adalbert”.

În anii fără soț, în țara mea se întâmplă trei minuni pe an: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, Festivalul Internațional de Film “Transilvania” și Festivalul Internațional de Muzică “George Enescu” (care împlinește anul acesta 20 de ediții). Fiecare ar putea fi câte o culoare pe drapelul unei Românii mai bune și mai culte. Cei care le fac nu sunt nici sfinți, nici eroi. Sunt oameni care știu ce ocean de muncă separă visele de realitate. La fiecare sfârșit de Sibiu, de TIFF, de Enescu îmi vine să mă duc și să le strâng mâna.

:: The One, iulie 2011

Le mulţumesc tuturor celor care au lăsat comentarii, m-a bucurat să văd aşa de mult entuziasm. Recunosc că m-au impresionat mai tare cei ale căror motivaţii aveau legătură cu ei şi care au cerut invitaţii în numele lor, dar au fost şi între celelalte comentarii destule care m-au făcut să zâmbesc. Mă bucur că am organizat acest mic concurs. Mulţumesc, Anca Nuţă! Mulţumesc, Unicredit Ţiriac!

Câştigătorii au primit detalii pe e-mail. Audiţie plăcută!

Vulupe
Daca tot am scris putin dupa ce am fost deja 2 seri in P-ta Festivalului, las si aici aceleasi randuri – cred mai mult in lucurile facute “la cald” decat in cele foarte elaborate:

“mergeti sa va bucurati sufletul

Asta seara, fara sa-mi fi planificat asta si poate cu atat mai bine, avand undeva in minte indemnul insistent al lui Tudor Chirila, am facut un ocol si pe seara m-am oprit in Piata Revolutiei la Festivalul George Enescu. A fost un moment de WOW cu litere cat mai mari. Greu de pus in cuvinte placerea si linistea pe care le poti simti la un astfel de concert. Va recomand, cu caldura, sa mergeti, macar pentru putin timp, macar pentru o seara, sa va bucurati sufletul cu ceea ce se intampla acolo. Cu muzica pura, cu leganare, cu plutire, cu visare – oamenii aia sunt niste samani ai notelor.

Atmosfera este superba, relaxata, fara fite si priviri lungi, foarte, foarte multi tineri – am vazut un cuplu care statea in spatele scaunelor, in picioare si dansau usor pe acordurile de pe scena – sublim. Imi pare rau ca nu am avut camera sa pot face poze dar in acelasi timp ma bucur – asa am putut savura linistit toata licoarea muzicala.

Mergeti, va rog, mergeti sa va spalati sufletul cu apa pura din izvorul muzicii.

PS – cat am stat acolo, am numarat 10 bicle plus a mea, 11 participanti la Festival veniti la pedale, in decurs de mai putin de 2 ore. Nu-i rau”

Si dupa ce si aseara am trait sentimente cel putin asemanatoare (la plecare mi-am sunat toti prietenii sa-i indemn la Festival) am simtit cu atat mai mult ca mi-as dori sa ma pot apropia de starile pe care tu si Tudor le tot impartasiti pe Twitter. Multumesc pentru sansa. Preferinta ar fi pentru Joi sau Vineri.

Alexandra
Motivatia mea e simpla ca o zi de weekend: am ascultat aseara concertul Filarmonicii Pitesti in Piata Festivalului si mi-ar placea sa ma delectez din nou cu muzica clasica, dar nefiltrata de boxe si neasezonata cu zgomotul bulevardului. Vineri mai mult decat joi, duminica mai mult decat sambata.

Sebastiano
cred ca sunt doi ani de cand planeta pamant mi se pare cea mai plictisitoare.
parca toate lucrurile au fost spuse. parca nimeni nu mai are nimic interesant de zis.
parca nu mai exista eroi, oameni care sa te inspire.
descoperi ca toti oamenii spre care te uitai in sus odinioara sunt banali si ei.
toata lumea e la fel, nu mai exista autenticitate, nimeni nu o cultiva. sunt doar turme.
nu mi s-a mai facut pielea de gaina de foarte mult timp.
nu am mai fost la un concert de muzica clasica de cand eram mic.
am auzit de festivalul enescu si cred ca lucrurile care se intampla acolo sunt grandioase.
vreau sa incerc sa mi se ridice parul pe mana. vreau la festival.
pot?

Andra
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu respir muzică, mănânc muzică şi gândesc muzică… cred că m-am născut pentru muzică şi îmi place să cânt singură în cămară (la pian mai exact) cum “se lăuda” Salinger că ar face dacă ar fi pianist… frumos… dar uneori uite că trebuie să-i asculţi şi pe ceilalţi, că poate cine ştie.. ajungi să cânţi mai mult, să simţi mai mult…

Aş vrea să văd şi eu “cămara” marilor muzicieni, unde se adună lumea înfometată de frumuseţe. De fapt, nu ştiu dacă vreau să-i deranjez, dar dacă mă invită ei…

copy/paste …

ps: enescu, duminica … sa-i ascult copilaria..

Ateneul Român (© Mediafax Foto)

Alte trei invitaţii la Festivalului Enescu, oferite împreună cu Unicredit Ţiriac Bank, sponsorul principal al evenimentului, îşi aşteaptă doritorii.

Invitaţiile sunt pentru joi, vineri, sâmbătă şi duminică, la concertul de la ora 17 de la Ateneul Român. Fiecare invitaţie este valabilă pentru două persoane.

Dacă daţi click pe fiecare dintre zile, veţi afla cine cântă şi ce e în program, iar aici puteţi afla mai multe despre fiecare artist.

Regulile sunt aceleaşi ca şi data trecută. Pentru a primi o invitaţie trebuie să mă convingi că o meriţi. Motivaţia poate să fie scurtă sau lungă, haioasă sau serioasă, raţională sau emoţională. Important e să-mi placă mie.

Vor exista trei câştigători, care vor fi anunţaţi joi la prima oră. Te rog să precizeci în comentariul pe care-l vei lăsa la ce concert ai prefera să mergi sau dacă nu ai preferinţe.

În fine, dacă mi-ai lăsat deja un comentariu data trecută şi nu ai câştigat, dar vrei să participi şi acum, e suficient să dai copy-paste la comentariu aici ca să ştiu să te iau în considerare. Îţi promit că ai tot atâtea şanse ca un comentariu nou.

Aşadar, stimaţi melomani, stimate melomane, poftiţi de mă convingeţi!

Sunt din Curtea de Arges,iar luni am drum in Bucuresti.Nu am fost niciodata in sala Ateneului si imi doresc foarte mult acest lucru.Nu am cu cine sa ma duc,asa ca voi lua la intamplare pe cineva de pe strada si il voi ruga sa ma insoteasca.Am urmarit o parte din festival la tv,dar vreau sa fiu acolo,sa simt vibratia pe viu a vioarei,nu “tradusa” prin difuzorul tv-ului.

V-am trimis detaliile pe mail, aştept o confirmare.

Au fost şi alte comentarii care mi-au plăcut / m-au impresionat, aşa că mă bucur că mai sunt alte 4 invitaţii de dat săptămâna asta. Fiţi prin preajmă!

Prima invitaţie este pentru concertul de luni, 14 septembrie, ora 17. Cântă pianistul Konstantin Lifschitz (cel care la 13 ani făcea furori la Academia de Muzică din Moscova) şi violonistul Eugene Ugorski.

Program:
Enescu – Sonata I pentru vioară şi pian în Re Major op. 2
Prokofiev – Sonata pentru vioară şi pian în Re Major
Ravel – Gaspard de la nuit
Chausson – Poème op. 25

Invitaţia este valabilă pentru două persoane.

Pentru a o primi trebuie să mă convingi că o meriţi. Motivaţia poate să fie scurtă sau lungă, haioasă sau serioasă, raţională sau emoţională. Important e să-mi placă mie (te-ai prins, nu există criterii obiective, totul e de-un subiectivism nesfârşit).

Câştigătorul va fi anunţat luni la prima oră (ai grijă ca adresa de e-mail pe care o completezi atunci când laşi comentarii să fie aceeaşi cu cea pe care vom comunica pentru a intra în posesia invitaţiei).