Am avut privilegiul să mă număr acum patru ani printre bursierii primei serii ERISMA şi cred şi astăzi că a fost prima şcoală adevărată din viaţa mea. Am mai povestit despre asta aici.

:: detalii despre înscrieri.

Am fost în vizită acasă la Doina Levintza şi i-am rugat pe Philippe Guilet de Saint Mart, directorul artistic al Festivalului de modă Pasarela, şi pe Andreea Constantin, Fashion Editor VIVA!, să iasă în stradă şi să ia pulsul modei.

Mai găsiţi în emisiune povestea Oanei Felipov şi a creaţiei ei, Karakiri, o caracatiţă cu personalitate, confecţionată manual, precum şi a programului de leadership creativ al Asociaţiei Erudio, care i-a convins pe managerii din multinaţionale să-şi dea jos sacourile şi să urce pe scena de teatru.

Sfatul practic vă spune de unde puteţi face rost de hârtie manuală, un cadou inspirat şi neobişnuit, dar şi cum puteţi s-o confecţionaţi voi înşivă.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ.

Este o teorie a personalităţii şi un model contemporan de comunicare care te învaţă cum să te faci ascultat, nu doar auzit de ceilalţi. Este folosit cu succes de mii de profesionişti din întreaga lume, de la astronauţii NASA la comandantul suprem al forţelor NATO, g-ralul Wesley Clark, de la manageri şi preşedinţi de multinaţionale la preşedintele SUA, Bill Clinton.

Felul în care oamenii percep lumea, canalele prin care comunică, impulsurile care-i motivează şi felul în care se comportă sub stress diferă în funcţie de personalitatea fiecărui individ. Modelul Process Communication te învaţă cum să comunici cu oamenii “pe limba fiecăruia”, astfel încât să te faci înţeles şi plăcut chiar şi de oameni cu personalităţi foarte diferite de a ta.

Primele două cursuri au loc la sfârşitul lui octombrie. Cursul durează trei zile şi pune accentul mai ales pe partea practică: important e ca la sfârşitul cursului să comunici mai eficient şi cu mai mare uşurinţă.

Detalii suplimentare găseşti pe site-ul cursului www.cumcomunici.ro:

• Ce este PCM
• Ce câştig dacă urmez acest curs
• Cui se adresează
• Ce conţine
• Când au loc cursuri

Există şi un site oficial al Process Communication® România, unde găseşti mai multe detalii despre modelul PCM şi lista tuturor trainerilor certificaţi pentru România.

Reduceri

Am creat un tarif special cu o reducere de 100 EUR pentru cei care nu au împlinit 25 de ani pentru că, dacă la vârsta lor aş fi descoperit un model atât de util şi de eficient ca Process Communication, aş fi scăpat de multă bătaie de cap.

Absolvenţii Erisma beneficiază şi ei de o reducere de 10%.

Cum toamna se numără bobocii, noi suntem harnici şi ne-am apucat deja de numărat! Sâmbătă am început Erisma 8, iar în curând reîncepem şi REcreatio, Şcoala de creativitate şi dezvoltare personală pentru copii!

În câteva cuvinte:

După experienţa din primăvară, am îmbogăţit programa, am chemat şi profesori noi, aşa că îi luăm din nou pe copii la joacă şi-i ajutăm să descopere lumea şi pe ei înşişi prin joc.

Vor exersa jocuri de exprimare verbală şi corporală, de echipă, de naraţiune, de desen, de armonie cromatică, de reflecţie şi comunicare.

Vor păşi, alături de profesorii lor, pe terenul imaginaţiei, spre a-şi îmbogăţi experienţa propriei lumi şi a propriei persoane.

Coordonatorul programului şi tutorele copiilor este Dana Papadima.

REcreatio e pentru copiii cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani. Pretul este de 1.480 Ron (TVA inclus) pentru fiecare participant.

Începe în 5 octombrie și durează 10 săptămâni, cu o sesiune de 2 ore in fiecare săptămână. Pe site-ul nostru, REcreatio.erudio.ro, gasiti toate detaliile.

Sper să vă placă şi să ne cunoaştem sau să ne revedem cât de curând şi cu copiii vostri!

Spuneam atunci că a avea succes înseamnă să faci ceea ce ai spus că vei face. Prin obversie, eşecul înseamnă, după mine, să nu faci ceea ce ai spus că vei face.

Din acest punct de vedere, strategia de marginalizare politică a lui Adrian Năstase (asumată explicit – Adriene, nici nu ştii cât de mic ai să devii!) a fost un succes pentru Traian Băsescu, în vreme ce strategia de înlăturare a lui Călin Popescu-Tăriceanu din fruntea Cabinetului mai înainte ca acesta să-şi poată termina mandatul (intenţie asumată, şi aceasta, explicit în mai multe ocazii) a fost un eşec pentru Preşedinte.

Am împrumutat această definiţie de la Eric Berne, care-i numeşte pe oamenii de succes “Prinţi” şi pe cei care eşuează “Broscuţe”. Cu toţii ne naştem Prinţi şi Prinţese, zice Berne, până când părinţii noştri ne transformă, pe cei mai mulţi dintre noi, în broscuţe. Apoi ne chinuim să ne recăpătăm starea originară, dar nu toţi reuşim. Indiciul clar că suntem încă Broscuţe, şi nu Prinţi sau Prinţese, este că nu reuşim în ceea ce ne propunem să facem.

Nimeni nu ne impune aceste ţinte şi e naiv cel care şi le alege în funcţie de ceea ce vede în jur (bani, maşini, reflectoare), pentru că pe fiecare îl mulţumeşte altceva. Şi banii, şi maşinile şi lumina reflectoarelor sunt indicii la fel de bune ale succesului ca liniştea unei familii, câţiva prieteni cu care ai muri de gât, un nume pe un cotor de carte sau o viaţă tihnită departe de zgomotul oraşului. Depinde ce ţinte ţi-ai propus. Dar, odată ce ne alegem aceste ţinte, măsura succesului sau eşecului nostru ca oameni o dă gradul în care reuşim să le atingem.

Cred că putem să ne propunem o groază de lucruri în timpul vieţii şi cred că avem libertatea şi e chiar indicat să schimbăm de mai multe ori macazul. Avem dreptul să jucăm de mai multe ori jocul, e adevărat, dar nu-l putem juca la nesfârşit. Repetiţia înseamnă învăţare, aşa că fiecare ţintă atinsă ne învaţă să ne purtăm mai naturali ca Prinţi sau ca Prinţese, iar fiecare ţintă ratată ne învaţă să ne simţim mai bine în pielea rece şi verde de broscuţă.

Nu mai găsesc înregistrarea discursului de acum trei ani, dar ţin minte că, în mare, asta am spus. De altfel, sunt lucruri pe care le cred şi acum.

P.S.1. Despre cum se obţine succesul în cazul unei organizaţii neguvernamentale, am scris mai demult ceva.

P.S.2. Mingea merge mai departe la Mitrana şi la Paul Olteanu.

P.S.3. Mai vreau să spun un lucru, cu riscul să-i supăr pe Emi şi pe Florin. Trebuie să-mi mărturisesc un handicap: n-am reuşit, nici după atâtea luni de zile, să mă obişnuiesc cu expresia “a face succes”. Am apreciat-o la început ca pe o găselniţă de branding, deşi mi-a zgâriat urechea. Am zis că trece, m-am obişnuit eu şi cu “Pro TV te ascultă ce vezi”, dar n-a trecut, mă zgârie şi acum. Oricât m-aş strădui, pentru mine succesul în limba română se obţine sau se deţine. Dar îmi asum defectul conservator şi nu cer reparaţii. Poate că la anul, pe vremea asta, mă voi fi obişnuit.

Anul acesta, cei de la Erudio vin cu un răspuns: programul ELITERA.

Ce se întâmplă la ELITERA? O să aveţi ocazia să exploraţi şi să vă exersaţi creativitatea în lumea cuvintelor şi a imaginilor împreună cu  profesorii Ion Manolescu (Scriere creativă) şi Giani Oprina (Artă fotografică). Veţi ilustra creativ prin cuvinte şi imagini următoarele teme: Auto-descriere, Dialog, Descriere, Naraţiune, Improvizaţie.

Cursul durează 6 săptămâni, iar încununarea întregului efort creativ şi de autodescoperire va fi o carte colectivă ce va fi lansata cu tot dichisul – autografe, flori, bomboane ! – într-un spatiu public. Cursurile vor fi tot o zi pe săptămână, de la 9 la 18, alternativ vinerea sau sâmbăta.

Mai multe despre structură, teme, orar şi înscriere pe www.erudio.ro.

Erisma este un program de “leadership creativ”, ceea ce poate părea puţin preţios la prima vedere. Aşa că, mai simplu spus, Erisma este o şcoală de vorbire în public. Dar şi aici mă grăbesc să fac o precizare. Sadoveanu (sau Călinescu?) spunea despre Facultatea de Litere că “de aici au ieşit întotdeauna atâţia scriitori câţi au intrat”. La fel e şi cu vorbitul în public. Cei care termină Erisma nu devin cu toţii nişte oratori de individiat.

Unii au această înclinaţie nativă şi învaţă la Erisma să se bucure de ea. Cei mai mulţi oratori nativi exploatează câte un singur tip de discurs, la care sunt foarte buni, dar în care devin manierişti. Pe aceştia Erisma îi ajută să (se) exploreze: felurile în care poţi fermeca un public sunt nenumărate. Alţii (cei mai mulţi) învaţă să-şi înfrunte frica de vorbire în public, învaţă cum să lucreze cu emoţiile, cum să transforme publicul dintr-o primejdie într-o oportunitate.

Dar Erisma răspunde, de fapt, unei frici mult mai mari decât frica de vorbire în public. Vineri, ascultând discursul de încheiere al lui Cosmin Alexandru, preşedintele Asociaţiei Erudio, mi s-a părut că aud cea mai potrivită formulare a fenomenului care are loc în timpul Erisma. Citatul este aproximativ.

Încă de mici, spunea Cosmin, cei care ne cresc încearcă se ne locuiască. Să ne mobileze cu valorile, dorinţele şi frustrările lor. Cu sinele lor. O fac cu toată dragostea, dar sinele nostru se restrânge pe măsură ce ne lăsăm invadaţi şi învaţă să trăiască în felul acesta inconfortabil.

Apoi vin profesorii care, tot cu bune intenţii, restrâng şi mai mult spaţiul din noi pe care-l putem locui cu adevărat în noi înşine. Urmează societatea, viaţa profesională, şi noi continuăm să trăim în felul acesta, uşor înghesuiţi în propria noastră fiinţă.

Ceea ce se întâmplă la Erisma şi este atât de vizibil în momentul absolvirii este că ne reobişnuim o vreme cu noi înşine, buni-răi, aşa cum suntem. Nu ne mai e teamă să ne locuim pe de-a-ntregul şi să ne livrăm celorlalţi în această ipostază extrem de personală.

Cosmin a descris foarte bine senzaţia pe care am trăit-o acum trei ani la absolvire. Am ţinut atunci în faţa unor oameni dintre care pe jumătate abia îi cunoşteam un discurs de-o sinceritate care m-a surprins şi pe mine. Este efectul Erisma. E motivul pentru care, din afară, părem uneori un fel de sectă. E şi motivul pentru care Oana Pellea glumeşte mereu că ar fi cazul să ne aresteze.

Din fericire şi din păcate, există o veste bună şi o veste proastă. Vestea bună e că rareori absolvenţii continuă să se locuiască la fel de nonşalant şi după absolvire. Încet, încet, cei mai mulţi îşi revin la contracţia normală. Aşa că impresia de sectă e în general limitată la cele trei luni cât durează programul. Asta e şi vestea proastă.

Vineri venisem să-l ascult doar pe Doru, dar nu m-am putut desprinde din faţa spectacolului extraordinar al oamenilor, aşa cum ar trebui să fie ei. Întregi. Cu frumuseţile lor cutremurătoare, cu slăbiciunile lor înduioşătoare. Chiar şi pentru acest singur moment de autenticitate, programul face toţi banii. Cei mai mulţi oameni pe care-i ştiu fug şi acum de exerciţiul cu oglinda.

Găsiţi aici un mic fragment video din expunerea sa.

La cererea publicului admirator (care a asaltat casa de bilete a Teatrului Metropolis, a trimis scrisori de ameninţare directorului teatrului, l-a hărţuit cu petiţii pe ministrul culturii şi a făcut greva foamei în faţa Preşedinţiei), am hotărât să mai jucăm două reprezentaţii ale spectacolului de teatru de amatori

Pas de deux. Perechi în pragul unei crize de nervi
Luni, 7 aprilie şi marţi, 8 aprilie
Ora 19:30
Teatrul Metropolis

Spectacolul este coordonat de Oana Pellea, iar actori suntem mai mulţi amatori, cu toţii absolvenţi ai programului Erisma oferit de Asociaţia Erudio.

Am mai scris despre Pas de deux aici şi despre cum mi-am paradit piciorul la prima reprezentaţie aici. Un filmuleţ cu fotografii din spectacol găsiţi pe site-ul Erudio.

Nu sunt multe bilete disponibile (nu glumesc, avem o groază de prieteni ), aşa că dacă vreţi să ne vedeţi, scrieţi iute pe dragos at maimultverde punct ro. Un bilet e 30 de ron.

Fragmente de amintiri

La antepenultima repetiţie, când spectacolul în sfârşit s-a legat, Oana ne-a arătat-o pe una dintre cabiniere care stătuse în sală. “Am văzut-o cum s-a stricat de râs o oră întreagă. Înseamnă că v-a ieşit!”

Scena e un drog. Când ieşi din culise nu mai simţi decât energie. Calmează orice durere şi descarcă cisterne de serotonină în creier. Eşti pur şi simplu natural high…

Gabi Stanciu joacă o scenetă în care vine Moartea să-l ia. În dimineaţa celei de-a doua reprezentaţii, a venit Salvarea să-l ia. Pe bune. Cu o viroză respiratorie foarte puternică. N-a putut să ia niciun medicament pentru că l-ar fi sedat. A jucat mai mult mort decât viu. Ieri zicea că nici nu-şi mai aduce aminte cum a fost. Ştie doar că a jucat.

La prima reprezentaţie, eu am sărit mult prea sus şi am căzut mult prea tare (aceeaşi săritură care mi-a stricat genunchiul la una dintre primele repetiţii). A doua zi dimineaţă eram la Urgenţă la Floreasca pentru că nu puteam păşi. M-a tratat Cristina Pătru, medic ortoped şi dansatoare de tango.

- Vă rog să mă înţelegeţi, eu diseară trebuie să joc, am spectacol…
- Vă înţeleg. Şi eu. La 7 jumate.
- ?
- Dansez la Odeon în “Un tango mas”.
-

Am stat toată ziua cu piciorul la orizontală şi seara am jucat. Înainte de spectacol, cu toate antiinflamatoarele, analgezicele şi câteva guri de Jack, încă abia puteam să calc. Pe scenă n-am mai simţit deloc piciorul, parcă n-aveam nimic, nici nu m-am gândit la el.

Cel mai frumos compliment: sunetistul şi băiatul de la lumini au aflat în seara premierei că noi n-am mai urcat niciodată pe o scenă de teatru şi nu le-a venit să creadă.

Înainte de a doua reprezentaţie, Oana ne-a spus ce scrie pe uşa dintre scenă şi cabina actorilor într-un teatru din Geneva: “Gândeşte-te că în sală există un om care n-a mai fost niciodată la teatru şi un om care vine pentru ultima oară la teatru. Fiecăruia trebuie să-i dăruieşti ceva.” După spectacol, povestind fiecare pe cine a chemat şi ce reacţii am primit, ne-am dat seama că în public chiar avusesem pe cineva care nu mai fusese niciodată la teatru şi pe cineva care, probabil, venise pentru ultima oară. Amândurora le-a plăcut mult…

În ziua premierei, după ce am făcut şnurul, Oana a plecat la cimitir să facă parastas pentru tatăl ei. S-au împlinit 24 de ani de când Amza Pellea a trecut la cele veşnice.

Ieri dimineaţă, în Inbox mă aşteptau două mailuri: imaginile cu Riri de la soru-mea şi fotografia cu mine şi cu Oana de la Monica.

Piesa-i gata, trag oblonul…
Hei, ce ploaie e afară!
Dacă v-au plăcut bufonii
Mai jucăm şi-n altă seară