Aveam 8 ani la Revoluţie. N-am înţeles mare lucru din ce s-a întâmplat. De atfel, nici n-am fost la Bucureşti. Eram la ţară, la Lereşti, satul natal al lui Vasile Milea. Tot ce mi-aduc aminte e ziua când l-au înmormântat. Dealurile erau albe de la caschetele forţelor speciale, mormântul era din marmură neagră, întreaga solemnitate cu care Vasile Milea era condus pe ultimul drum avea pentru mine mai multă concreteţe decât semnificaţia unor cuvinte ca “martir”, “sacrificiu”, “masacru”, pe care le tot auzisem la televizor.
De fiecare dată când citesc despre morţii din decembrie ‘89 mă frapează vârsta celor mai mulţi dintre cei care au ieşit în stradă. A fost o revoluţie a tinerilor, iar jertfa a fost, în cea mai mare parte, a lor.
Tolo face o constatare amară în legătură cu asta şi cu componenţa noului Guvern.
Aflat în zona baricadei, studentul Adrian Radu Don a fost împuşcat în cap. Un prieten al său scăpat cu viaţă relatează că în acele momente s-a tras de pe clădirile Spitalului Colţea şi de pe cea a Muzeului de Istorie Bucureşti. Alexandra Diana Donea, elevă în clasa a XII-a, a fost împuşcată în cap. Pe corp avea numeroase zgârieturi, deci a fost probabil târâtă pe asfalt. Nu i s-a făcut autopsie. Se pare că a fost împuşcată de la mare distanţă. În evidenţele IML apare ca adusă, la 25 decembrie, de la Spitalul de Urgenţă. Ultima dată a fost văzută în viaţă la 21 decembrie, în jurul orei 23:00, în zona Intercontinental. Tot la Inter a murit şi tânărul Lucreţiu Mihai Gâtlan, de 19 ani, împuşcat probabil de la o distanţă cuprinsă între 20 şi 100 de metri. Cristian Florea a fost împuşcat în cap la 21 decembrie, în jurul orei 24:00, în zona Restaurantului Dunărea. A fost lovit din spate, probabil de la o distanţă de 10-30 de metri, cu un glonţ perforant, cu vârful rotunjit.
Jurnalul Naţional publică într-un reportaj cutremurător o reconstituire a crimelor şi atrocităţilor care au însângerat Bucureştiul în ziua de 21 şi noaptea de 21 spre 22 decembrie. Merită citit (ca şi acesta), dacă vrei să înţelegi ce a însemnat cu adevărat că “aici s-a murit pentru libertate”.
Irina Nicolau spunea că morţii trăiesc câtă vreme povestim despre ei. Jurnalul Naţional face zilele acestea un exerciţiu jurnalistic exemplar şi, în acelaşi timp, un gest pios faţă de eroii din decembrie. Bravo lui!
În decembrie 2005 am organizat prima dată, împreună cu Dragoş Muşat, “Lumânări împotriva uitării”. Nu e nici flashmob, nici marş, nici protest. E doar o comemorare. Ne adunăm pe 22 decembrie la 8 seara la Fântâna de la Universitate şi aprindem candele pe ghizdul fântânii. Stăm 5 minute şi mergem acasă.
Acum 19 ani în Bucureşti s-a murit pentru libertate. Ştiu că expresia asta a ajuns pentru mulţi dintre voi un clişeu, dar eu am luat-o întotdeauna ca pe ceva foarte personal. Eroii din decembrie au murit pentru ca şi eu să fiu liber să-mi urmez propriul drum spre fericire. Ei au murit pentru ca şi tu să poţi face acelaşi lucru. Asta nu e ceva ce scrie în cărţile de istorie. Asta e ceva ce simt oricând trec pe la Piaţa Universităţii şi văd crucile şi troiţele.
Nu-mi plac marşurile, depunerile de coroane, slujbele. Cred că fiecare trebuie să le poată mulţumi eroilor din decembrie în felul său. Unii pur şi simplu prin felul în care trăiesc. Alţii mergând la marşuri. Alţii la biserică.
Eu merg de ani buni de zile pe 22 decembrie seara la Piaţa Universităţii să aprind o lumânare. O vreme am mers doar cu sora mea. De la un timp, am început să-i chem şi pe alţii. E un sentiment bun atunci când ne adunăm în jurul fântânii şi vedem că oamenii nu uită aşa uşor cum se spune. Şi ne gândim că eroii mai trăiesc în felul acesta o clipă împreună cu noi şi apucă să bucure şi ei de toate lucrurile pentru care ei au murit şi cu care noi acum ne-am obişnuit de mult.
Veniţi să le dăm şi lor puţină libertate. Tare mult şi-au dorit-o…
Dacă vrei să ni te alături, te aştept luni, la ora 8 seara, la fântâna de la Universitate. Adu o candelă cu tine, aprinde-o pe ghizdul fântânii, păstrează 5 minute de tăcere şi mergi acasă.
Aveam 8 ani la Revolutie. N-am inteles mare lucru din ceea ce s-a intamplat. De atfel, nici n-am fost la Bucuresti. Eram la tara, la Leresti, satul natal al lui Vasile Milea. Tot ce-mi aduc aminte e ziua cand l-au inmormantat. Dealurile erau albe de la caschetele fortelor speciale, mormantul era din marmura neagra, intreaga solemnitate cu care Vasile Milea era condus pe ultimul drum avea pentru mine mai multa concretete decat semnificatia unor cuvinte precum „martir”, „sacrificiu”, „masacru”, pe care le tot auzisem la televizor.
