În decembrie 2005 am organizat prima dată, împreună cu Dragoş Muşat, “Lumânări împotriva uitării”. Nu e nici flashmob, nici marş, nici protest. E doar o comemorare. Ne adunăm pe 22 decembrie la 7 seara la Fântâna de la Universitate şi aprindem candele pe ghizdul fântânii. Stăm 5 minute şi mergem acasă.

Acum 21 ani în Bucureşti s-a murit pentru libertate. Ştiu că expresia asta a ajuns pentru mulţi dintre voi un clişeu, dar eu am luat-o întotdeauna ca pe ceva foarte personal. Eroii din decembrie au murit pentru ca şi eu să fiu liber să-mi urmez propriul drum spre fericire. Ei au murit pentru ca şi tu să poţi face acelaşi lucru. Asta nu e ceva ce scrie în cărţile de istorie. Asta e ceva ce simt oricând trec pe la Piaţa Universităţii şi văd crucile şi troiţele.

Nu-mi plac marşurile, depunerile de coroane, slujbele. Dar cred că fiecare trebuie să le poată mulţumi eroilor din decembrie în felul său. Unii pur şi simplu prin felul în care trăiesc. Alţii mergând la marşuri. Alţii la biserică.

Eu merg de ani buni de zile pe 22 decembrie seara la Piaţa Universităţii să aprind o lumânare. O vreme am mers doar cu sora mea. De la un timp, am început să-i chem şi pe alţii. E un sentiment bun atunci când ne adunăm în jurul fântânii şi vedem că oamenii nu uită aşa uşor cum se spune. Şi ne gândim că eroii mai trăiesc în felul acesta o clipă împreună cu noi şi apucă să bucure şi ei de toate lucrurile pentru care ei au murit şi cu care noi acum ne-am obişnuit de mult.

Veniţi să le dăm şi lor puţină libertate. Tare mult şi-au dorit-o…

Dacă vrei să ni te alături, te aştept miercuri, 22 decembrie, la ora 7 seara, la fântâna de la Universitate. Adu o candelă cu tine, aprinde-o pe ghizdul fântânii, păstrează 5 minute de tăcere şi mergi acasă.

Află mai multe:

• Moartea a avut buletin de Bucureşti
• În preajma ştreangului
• Requiem pentru fraieri
• Cântec de leagăn

Requiem pentru fraieri

Aveam 8 ani la Revoluţie. N-am înţeles mare lucru din ce s-a întâmplat. De atfel, nici n-am fost la Bucureşti. Eram la ţară, la Lereşti, satul natal al lui Vasile Milea. Tot ce mi-aduc aminte e ziua când l-au înmormântat. Dealurile erau albe de la caschetele forţelor speciale, mormântul era din marmură neagră, întreaga solemnitate cu care Vasile Milea era condus pe ultimul drum avea pentru mine mai multă concreteţe decât semnificaţia unor cuvinte ca “martir”, “sacrificiu”, “masacru”, pe care le tot auzisem la televizor.

Dar când ne-am întors la Bucureşti, cineva ne-a dus, pe mine şi pe sora mea, la Piaţa Romană, unde oamenii improvizaseră un imens sanctuar. Mi-aduc aminte imaginea lumânărilor care ardeau, topite unele în altele, ca nişte mici făclii. Rudele celor morţi împărţeau mici pomeni. Eram copil şi nu înţelegeam foarte bine ce e moartea. Coliva era pentru mine un desert mai special pe care-l primeam în ocazii pe care adulţii le numeau triste.

La Piaţa Romană, o femeie al cărei copil fusese ucis mi-a întins un pahar cu colivă. Bocea, dar ochii ei priveau stins, nu mai aveau lacrimi, avea faţa schimonosită de ură, o ură mută, o ură care nu mai voia să priceapă nimic, o ură deznădăjduită care părea s-o hăituie. În mintea mea de copil moartea a început să însemne ceva, am început să pricep ce pierdere poate fi moartea neaşteptată, moartea nedreaptă, moartea cu zile. Când am ajuns acasă, prima gură de colivă avea gust sărat, plângeam, dar nu-mi lăsam lacrimile să curgă. Mi se părea că plânsul e pentru morţii care mor la vremea lor. Să plâng mi s-a părut atunci un sacrilegiu.

Când am crescut, am aflat că Revoluţia n-a fost Revoluţie. Că în stradă s-a ieşit de-a-n pulea. Că s-a murit degeaba. Că copilul mamei care încremenise de durere la Piaţa Romană a fost un fraier care s-a lăsat manipulat de Securitate, de CIA, de KGB, de cripto-comunişti, de Armată şi de toţi şmecherii care au făcut Revoluţia la televizor şi care au plecat de-acolo direct la Palatul Victoria, la Cotroceni, la Parlament. M-am maturizat şi am descoperit că rentează să fii mai degrabă şmecher decât fraier.

Pe 22 decembrie şmecherii depun coroane de flori, înconjuraţi de SPP-işti şi de Armată, la monumentele pe care le-au ridicat în amintirea fraierilor. Mi se pare obscen că o armată care, de peste 60 de ani, n-a luptat decât împotriva poporului său, are tupeul să tragă salve de tun în ziua când ar trebui să se retragă în cazărmi şi să tacă.

Pe 22 decembrie merg de mai mulţi ani cu sora mea şi cu câţiva prieteni la Universitate şi aprind o lumânare la troiţe. De obicei în faţa Teatrului Naţional concertează nişte fete stridente sau nişte băieţi oxigenaţi. Acum câţiva ani mi se părea că e lipsit de pioşenie ca Primăria să dea aviz pentru aşa ceva. Astăzi sunt mai îngăduitor: fraierii au murit şi pentru asta.

Când îi spun unui străin care vizitează centrul Bucureştiului că “aici s-a murit pentru libertate”, mi-aduc aminte de lumânările aprinse şi de ochii stinşi de la Piaţa Romană şi mi se face pielea de găină. Şmecherilor cred că li se face doar frig. Lăsaţi SPP-iştii, girofarurile şi coroanele de flori şi aprindeţi o lumânare pe 22 decembrie. Pe fraieri n-o să-i încălzească cu nimic. Dar vouă o să vă ţină de frig.

(Evenimentul Zilei, decembrie 2006)

Tolo face o constatare amară în legătură cu asta şi cu componenţa noului Guvern.

Aflat în zona baricadei, studentul Adrian Radu Don a fost împuşcat în cap. Un prieten al său scăpat cu viaţă relatează că în acele momente s-a tras de pe clădirile Spitalului Colţea şi de pe cea a Muzeului de Istorie Bucureşti. Alexandra Diana Donea, elevă în clasa a XII-a, a fost împuşcată în cap. Pe corp avea numeroase zgârieturi, deci a fost probabil târâtă pe asfalt. Nu i s-a făcut autopsie. Se pare că a fost împuşcată de la mare distanţă. În evidenţele IML apare ca adusă, la 25 decembrie, de la Spitalul de Urgenţă. Ultima dată a fost văzută în viaţă la 21 decembrie, în jurul orei 23:00, în zona Intercontinental. Tot la Inter a murit şi tânărul Lucreţiu Mihai Gâtlan, de 19 ani, împuşcat probabil de la o distanţă cuprinsă între 20 şi 100 de metri. Cristian Florea a fost împuşcat în cap la 21 decembrie, în jurul orei 24:00, în zona Restaurantului Dunărea. A fost lovit din spate, probabil de la o distanţă de 10-30 de metri, cu un glonţ perforant, cu vârful rotunjit.

Jurnalul Naţional publică într-un reportaj cutremurător o reconstituire a crimelor şi atrocităţilor care au însângerat Bucureştiul în ziua de 21 şi noaptea de 21 spre 22 decembrie. Merită citit (ca şi acesta), dacă vrei să înţelegi ce a însemnat cu adevărat că “aici s-a murit pentru libertate”.

Irina Nicolau spunea că morţii trăiesc câtă vreme povestim despre ei. Jurnalul Naţional face zilele acestea un exerciţiu jurnalistic exemplar şi, în acelaşi timp, un gest pios faţă de eroii din decembrie. Bravo lui!

Duminică, 21 decembrie, organizaţia revoluţionarilor organizează un marş.

Acum 19 ani în Bucureşti s-a murit pentru libertate. Ştiu că expresia asta a ajuns pentru mulţi dintre voi un clişeu, dar eu am luat-o întotdeauna ca pe ceva foarte personal. Eroii din decembrie au murit pentru ca şi eu să fiu liber să-mi urmez propriul drum spre fericire. Ei au murit pentru ca şi tu să poţi face acelaşi lucru. Asta nu e ceva ce scrie în cărţile de istorie. Asta e ceva ce simt oricând trec pe la Piaţa Universităţii şi văd crucile şi troiţele.

Nu-mi plac marşurile, depunerile de coroane, slujbele. Cred că fiecare trebuie să le poată mulţumi eroilor din decembrie în felul său. Unii pur şi simplu prin felul în care trăiesc. Alţii mergând la marşuri. Alţii la biserică.

Eu merg de ani buni de zile pe 22 decembrie seara la Piaţa Universităţii să aprind o lumânare. O vreme am mers doar cu sora mea. De la un timp, am început să-i chem şi pe alţii. E un sentiment bun atunci când ne adunăm în jurul fântânii şi vedem că oamenii nu uită aşa uşor cum se spune. Şi ne gândim că eroii mai trăiesc în felul acesta o clipă împreună cu noi şi apucă să bucure şi ei de toate lucrurile pentru care ei au murit şi cu care noi acum ne-am obişnuit de mult.

Veniţi să le dăm şi lor puţină libertate. Tare mult şi-au dorit-o…

Dacă vrei să ni te alături, te aştept luni, la ora 8 seara, la fântâna de la Universitate. Adu o candelă cu tine, aprinde-o pe ghizdul fântânii, păstrează 5 minute de tăcere şi mergi acasă.

Află mai multe:

• Moartea a avut buletin de Bucureşti
• În preajma ştreangului
• Requiem pentru fraieri
• Cântec de leagăn

Dar cand ne-am intors la Bucuresti, bunica mea ne-a dus, pe mine si pe sora mea, la Piata Romana, unde oamenii improvizasera un imens sanctuar. Mi-aduc aminte imaginea lumanarilor care ardeau, topite unele in altele, ca niste mici faclii. Rudele celor morti imparteau mici pomeni. Eram copil si nu intelegeam foarte bine ce e moartea. Coliva era pentru mine un desert mai special pe care-l primeam in ocazii pe care adultii le numeau triste.

La Piata Romana, o femeie al carei copil fusese ucis mi-a intins un pahar cu coliva. Bocea, dar ochii ei priveau stins, nu mai aveau lacrimi, avea fata schimonosita de ura, o ura muta, o ura care nu mai voia sa priceapa nimic, o ura deznadajduita care parea s-o haituiasca. In mintea mea de copil, moartea a inceput sa insemne ceva, am inceput sa pricep ce pierdere poate fi moartea neasteptata, moartea nedreapta, moartea cu zile.

Cand am ajuns acasa, prima gura de coliva avea gust sarat, plangeam, dar nu-mi lasam lacrimile sa curga. Mi se parea ca plansul e pentru mortii care mor la vremea lor. Sa plang mi s-a parut atunci un sacrilegiu.

Cand am crescut, am aflat ca Revolutia n-a fost Revolutie. Ca in strada s-a iesit de-a-n pulea. Ca s-a murit degeaba. Ca acel copil al mamei incremenite de durere la Piata Romana a fost un fraier manipulat de Securitate, de CIA, de KGB, de criptocomunisti, de Armata si de toti smecherii care au facut Revolutia la televizor si care au plecat de-acolo direct la Palatul Victoria, la Cotroceni, la Parlament. M-am maturizat si am descoperit ca renteaza sa fii mai degraba smecher decat fraier.

Pe 22 decembrie, smecherii depun coroane de flori, inconjurati de SPP-isti si de Armata, la monumentele pe care le-au ridicat in amintirea fraierilor. Mi se pare obscen ca o armata care, de peste 60 de ani, n-a luptat decat impotriva poporului sau are tupeul sa traga salve de tun in ziua cand ar trebui sa se retraga in cazarmi si sa taca.

Pe 22 decembrie merg de mai multi ani cu sora mea si cu cativa prieteni la Universitate si aprind o lumanare la troite. De obicei, in fata Teatrului National concerteaza niste fete stridente sau niste baieti oxigenati. Acum cativa ani mi se parea ca e lipsit de piosenie ca primaria sa dea aviz pentru asa ceva. Astazi sunt mai ingaduitor: fraierii au murit si pentru asta.

Cand ii spun unui strain care viziteaza centrul Bucurestiului ca „aici s-a murit pentru libertate” mi-aduc aminte de lumanarile aprinse si de ochii stinsi de la Piata Romana si mi se face pielea de gaina. Smecherilor cred ca li se face doar frig. Lasati SPP-istii, girofarurile si coroanele de flori si aprindeti o lumanare pe 22 decembrie. Pe fraieri n-o sa-i incalzeasca cu nimic. Dar voua o sa va tina de frig.

:: Evenimentul Zilei, 18 decembrie 2006