Posted by dragos bucurenci on January 21, 2010
Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat temeinic în copilărie a fost că sunt „anti-talent”. Nu se prindeau de mine nici limbile străine, nici patinajul pe gheaţă, nici vreo altă activitate sportivă sau artistică.
Părea că îmi lipsea nu doar ambiţia intelectuală, ci şi banala dexteritate. „Pe ce pune mâna, strică”, se lamenta bunică-mea celor dispuşi s-o asculte, iar eu băgam la cap, puneam mâna şi stricam mai departe.
Soră-mea, în schimb, era premianta familiei: făcea balet, era favorita profei de franceză, patina cu graţie, o adevărată pacoste. Când, după înşiruirea realizărilor cultural-artistice ale soră-mii, musafirii doreau să ştie cu ce mă pot eu lăuda, bunică-mea mă mângâia compătimitor pe cap şi răspundea în locul meu: „Ei, Dragoş săracu’, parcă nu ştiţi, el e aşa un anti-taleeeent…”
Cu vremea, am iertat-o pe soră-mea pentru că familia o distribuise într-un rol aşa de plicticos, dar n-am uitat cu aceeaşi uşurinţă eticheta pe care mi-o lipiseră mie pe frunte. Mi-am dat repede seama că nu sunt vreun prost făcut grămadă, dar am înţeles că singura probă la care pot concura este aceea a „deşteptăciunii”: pentru toate celelalte eram, pur şi simplu, netalentat.
Aşa se face că n-am mai practicat de atunci nici un sport şi nici n-am îndrăznit vreodată să învăţ să cânt la vreun instrument muzical, deşi mi-am dorit foarte mult acest lucru. De dansat, am învăţat să dansez ca toată lumea, adică să mă bălăngăn mimetic după ingerarea unei cantităţi apreciabile de alcool, fără să fi învăţat vreodată paşii unui dans de societate. Asta a fost o dorinţă şi mai puternică decât cea legată de pian sau de vioară, dar mi-am reprimat-o cu aceeaşi hotărâre: ce să caute un „anti-talent” ca mine pe ringul de dans?
Citeşte mai departe… »
Posted by dragos bucurenci on September 11, 2009
AP Photo/Richard Drew
Au trecut 8 ani. N-aş fi băgat în seamă o zi ca asta dacă nu mi-ar fi atras atenţia Cristi Lupşa asupra unui text legendar apărut în Esquire acum 6 ani sub semnătura lui Tom Junod. Un text care încearcă să dezlege misterul acestei imagini iconice a omului care cade, perfect simetric, perfect vertical, lăsând turnul de nord în stânga, lăsând turnul de sud în dreapta şi lăsând în urmă o lume care, cu o un clişeu repetat ad nauseam în acele zile, “nu va mai fi niciodată la fel”.
They began jumping not long after the first plane hit the North Tower, not long after the fire started. They kept jumping until the tower fell. They jumped through windows already broken and then, later, through windows they broke themselves. They jumped to escape the smoke and the fire; they jumped when the ceilings fell and the floors collapsed; they jumped just to breathe once more before they died. They jumped continually, from all four sides of the building, and from all floors above and around the building’s fatal wound. They jumped from the offices of Marsh & McLennan, the insurance company; from the offices of Cantor Fitzgerald, the bond-trading company; from Windows on the World, the restaurant on the 106th and 107th floors — the top.
For more than an hour and a half, they streamed from the building, one after another, consecutively rather than en masse, as if each individual required the sight of another individual jumping before mustering the courage to jump himself or herself. One photograph, taken at a distance, shows people jumping in perfect sequence, like parachutists, forming an arc composed of three plummeting people, evenly spaced. Indeed, there were reports that some tried parachuting, before the force generated by their fall ripped the drapes, the tablecloths, the desperately gathered fabric, from their hands.
They were all, obviously, very much alive on their way down, and their way down lasted an approximate count of ten seconds. They were all, obviously, not just killed when they landed but destroyed, in body though not, one prays, in soul.
Pentru mine, 11 septembrie a rămas o zi în care am văzut lumea schimbându-se definitiv sub ochii mei. A doua zi, căutam pe net imagini ca cea de mai sus şi tot nu-mi venea să cred că scenele de groază avuseseră cu adevărat loc. În anii care au urmat am trecut prin mai multe instructaje anti-tero, am făcut parte din echipa de urgenţă care a închis British Council în ziua în care coaliţia condusă de SUA a atacat Irakul şi le-am explicat în mai multe rânduri prietenilor care veneau să bem o cafea la BritCafé de ce e necesar să fie controlaţi ca la aeroport. Înrolat în armata paranoicilor pentru care nicio valiză nu mai e o simplă valiză în absenţa proprietarului, călătoriile cu avionul nu au mai fost la fel ca înainte, iar America a devenit un vis periculos.
Pentru voi ce a însemnat 9/11?
Posted by dragos bucurenci on September 3, 2009
Luna asta puteţi să-i cunoaşteţi, citind despre ei în Tabu şi în Esquire, pe trei dintre oamenii cu care lucrez la MaiMultVerde: Miruna Ralea şi Ştefan Bradea, manageri de proiecte, şi Ionuţ Ruscea, coordonatorul de voluntari, formează departamentul de Proiecte. Lipseşte, e drept, cineva: pe Doru Mitrana, directorul executiv al MaiMultVerde şi cel care conduce acest departament, îl gasiţi la el pe blog.
Ei sunt motorul acestei organizaţii, un commando de profesionişti cu care mă mândresc şi de la care învăţ câte ceva în fiecare zi: cum să fiu mai harnic şi mai structurat, ca Doru, mai dedicat şi mai bun, ca Miruna, mai blând şi mai senin, ca Ştefan, mai hotărât şi mai ecologist, ca Ionuţ.
Miruna Ralea în Tabu
Ionuţ Ruscea...
...şi Ştefan Bradea în Esquire
Posted by dragos bucurenci on August 14, 2009
Pentru unii, copilăria la ţară a fost un basm frumos. Pentru mine, a fost mai degrabă un coşmar.
Fiecare 15 iunie era la fel. Nici nu coboram bine cu coroniţa de pe podium, că începea graba. Îi aruncam din mers învăţătoarei celofanul cu garoafe, îmi luam pe fugă rămas bun de celelalte bluze pepit sau cravate de pionier, o culegeam şi pe soru-mea de la coroniţele ei cu un an mai mari şi porneam, împreună cu bunica, în pas alert spre ieşire. Aici ne aştepta bunicul, în bascheţi albi, pantaloni lungi de culoarea cafelei şi cămaşă prazulie cu mâneci scurte, sub care se ghiceau câteva fire de păr alb strivite de maioul-plasă.
Cu dedicaţia şi precizia unui inginer de nave cosmice, bunicul face ultimele pregătiri la Oltcit-ul alb, burduşit de bagaje. Eu şi cu Simina ne aşezăm turceşte pe bancheta din spate, căci în locul destinat picioarelor stau înghesuite plase cu borcane goale învelite în ziarul “Scânteia”. După ce bunicul îndepărtează ultima impuritate de pe lamela ştergătoarelor, iar bunica îşi aranjează pentru ultima oară în oglinda parasolarului coafura împietrită cu fixativ, mica noastră şatră motorizată porneşte la drum.
Motivul grabei, ca întotdeauna: să nu prindem aglomeraţia. Bunica nu suferă aglomeraţia. Deşi nu conduce ea, sau poate tocmai de aceea, când nimerim într-o coloană de maşini în care se circulă “bară la bară”, strânge din buze, pufăie şi şuieră încet ca un marfar aproape de staţie, în vreme ce-şi clatină dezaprobator capul : “Am spus eu că trebuia să plecăm mai devreme…”
Citeşte mai departe… »
Posted by dragos bucurenci on July 24, 2009
E de mirare că încă nu există în România un show de televiziune “Bocesc pentru mine”. Sau “Plânge-te!”. Pentru că, hai să nu fim modeşti, asta e o treabă la care chiar ne pricepem.
Dacă aţi mers măcar o dată în viaţă cu taxiul în Bucureşti, ştiţi despre ce vorbesc. Taximetriştii sunt cei mai nemulţumiţi români. Şi nu se sfiesc s-o spună. Fiecărui client, din nou şi din nou şi din nou. Îi supără politicienii, jurnaliştii, edilii, ţiganii, patronul, şoferii proşti, proştii făcuţi grămadă, şmecherii, şmecherii cu bani, destinul ingrat al ţării, femeile la volan, clienţii nesimţiţi, clienţii în general. Retorica de care sunt capabili pentru a înfiera toate bubele societăţii nu e egalată decât de măiestria cu care le iau faţa colegilor de trafic.
Taximetristului nemulţumit ar trebui să i se ridice o statuie în fiecare oraş al ţării pentru că întruchipează perfect două dintre cele mai populare modalităţi de pierdere a timpului la români: bombănitul şi plânsul de milă. Iar dacă nu sunt bani de statui, măcar nişte arteziene. Până când să n-avem şi noi un Manneken Pis al nostru?
Mai ales că românii nu se plâng de ieri, de azi. Bocitul e o instituţie cu tradiţie în satul românesc şi, când spun asta, nu mă refer doar la bocitoarele de profesie. Ştirile de acum un veac şi jumătate confirmă acest lucru:
“Bună seara, doamnelor şi domnilor, începem jurnalul din această seară cu o corespondenţă specială de la Iaşi. Mihai, ai legătura, spune-ne care e starea de spirit a oamenilor.”
“Bună seara, Andreea, sincer îţi spun, nu foarte bună: de la Nistru pân’ la Tisa, tot românul plânsu-mi-s-a…”
“Mulţumesc, Mihai, îi dăm acum legătura la Răşinari lui Octavian, câteva zeci de ani mai târziu. Tavi, spune-ne, te rog, dacă aşa stau lucrurile, într-adevăr şi în nord-vestul ţării.”
“Bună seara, Andreea, ce să-ţi spun, într-adevăr, cam aşa stau lucrurile: la noi de jale povestesc a codrilor desişuri, şi jale duce Murăşul, şi duc tustrele Crişuri.”
“Mulţumesc, Tavi, iată, dragi telespectatori, cum jalea devine o stare empatică a întregii naturi, mereu în comuniune cu poporul nostru. Revenim, după un scurt moment publicitar, cu ştirile sportive.”
Citeşte mai departe… »
Posted by dragos bucurenci on May 19, 2009
Într-una din serile trecute, în timp ce introduceam în laptop unul dintre pasajele care m-au marcat din cartea lui Noica, au venit lângă mine cei doi băieţi ai mei, Andrei de 12 ani şi Mihai de 11. M-au intrebat: “Scrii la blog?” Am zis “Da, într-un fel. Scriu nu un text al meu, ci un paragraf care mi-a plăcut foarte mult, dintr-o carte pe care o citesc, şi pe care vreau să-l pun pe blog.”. “Cum adică?” m-a întrebat unul dintre ei. Şi, ca să lămurim lucrurile, le-am arătat primul fragment pe care îl introdusesem, de la pagina 25. El zicea aşa:
“Alături de noi, în lume, sunt lucruri multe, însufleţite şi neînsufleţite. Ele nu văd şi nu înţeleg. Dar dacă într’o zi ar înţelege, cu siguranţă ar râde puţin de noi. Iar dincolo de lume stă un zeu vesel, care înţelege cu adevărat lucrurile şi râde cu adevărat.”
Iar apoi le-am explicat interpretarea mea. Dintre mai multe înţelesuri posibile, l-am ales pentru ei pe acela în care Noica ne îndeamnă să nu ne mai luăm aşa în serios, să nu mai fim aşa încruntaţi şi încrâncenaţi, ca şi cum greutatea lumii ar sta tot timpul pe umerii fiecăruia dintre noi. “Să fim aşa, mai veseli, ca voi” şi m-am uitat la ei zâmbind. Să ne trăim viaţa un pic mai relaxat, ca să ne putem bucura de ea.
Cel mic a zis: “Super tare!”. Cel mare s-a uitat la mine cu o lumină în privire şi a exclamat: “Îl vreau status pe mess!” Nu ştiu cum mi-ar descrie ei faţa, dar mie mi-e foarte greu, pentru că îmi căzuse complet.
Când a scris despre el în Esquire, Cristi Lupşa l-a numit “Domnul Echilibru”. E o descriere potrivită făcută unui om de-o seninătate cuceritoare. Dar Cosmin Alexandru e mult mai mult decât calmul prietenos cu care-i întâmpină pe toţi cei care-l cunosc. E un om cu o inteligenţă sclipitoare şi o putere extraordinară de a-şi transforma visurile în realitate. Iar pentru mine este şi un model exemplar de construcţie personală, o dovadă că, aşa cum spune el, there is always a way to be better.
De curând Cosmin şi-a făcut blog şi mi-a mărturisit că se simte ca atunci când a trecut de la telefonul fix şi scrisori la e-mail. Sunt convins că blogosfera câştigă astfel nu doar un personaj tonic, ci şi o minte care are ceva de spus.
În însemnarea din care am citat mai înainte, Cosmin vorbeşte, pornind de la un text al lui Noica, despre bucuriile simple. Ştiu sigur că, cel puţin pentru mine, blogul lui va fi una dintre ele.
Posted by dragos bucurenci on May 6, 2009
A avea stil înseamnă a te purta în acord cu tine însuţi, a vibra în registrul care ţi-e propriu. Femeile au o ureche muzicală cu care simt instrumentele dezacordate şi notele false.
Nu trebuie să ai un doctorat în studii de gen ca să observi că femeile preferă bărbaţii cu stil. Aşa cum noi preferăm o marcă de maşină sau alta. Mulţi am fi probabil în stare să refuzăm un automobil mai ieftin, dar cu performanţe comparabile cu ale maşinii la care visăm, pentru simplul motiv că ne dorim să conducem nu doar o maşină, ci şi o marcă de maşină.
(Îmi dau seama că tocmai am comparat bărbaţii cu maşinile, un faux-pas al studiilor de gen, dar cred că face bine puţină autoironie de cealaltă parte a baricadei).
Citeşte mai departe… »
Posted by dragos bucurenci on April 9, 2009
Ce legătură există între plasmele din sufrageria românilor, şmecheria şi claxoanele din trafic, telefoanele de sute de euro şi certurile de la cozile de supermarket? Toate vorbesc despre obsesia românilor de a se lua la întrecere unii cu alţii.
Acum două decenii, să ai o proprietate pe Valea Prahovei însemna să ai o casă de vacanţă la munte, unde să poţi merge la sfârşit de săptămână sau de Sărbători fără să pierzi foarte mult timp pe drum. Astăzi, înseamnă să ai un escape montan de care te despart, în perioadele de vârf, între 6 şi 12 ore de mers cu maşina. Adică ceva ce poţi găsi cu uşurinţă în nenumărate alte locuri din România. Şi totuşi, preţurile proprietăţilor pe Valea Prahovei nu scad.
Un alt exemplu: o intersecţie în Bucureşti, la o oră de vârf. Pe direcţia celor care au verde a mai rămas o foarte mică fâşie pe care s-ar putea strecura cei care au acum roşu. Deşi cei cu verde văd limpede ca lumina zilei că nicio maşină nu se mişcă pe următorii 50 de metri, înaintează şi ocupă fâşia liberă. Intersecţia este acum blocată complet. Pe cele patru sensuri de mers mai circulă doar claxoanele.
Ceea ce este similar în aceste două studii de caz este un mecanism defect de raportare la scop. La prima vedere, pare că ne dorim o casă aflată la o depărtare rezonabilă de Bucureşti, în al doilea caz pare că vrem să traversăm mai repede intersecţia. Şi într-un caz şi în celălalt eşuăm în atingerea scopului: cumpărăm o casă aflată la o distanţă geografică rezonabilă, dar la o distanţă în trafic imposibilă, şi nu reuşim să traversăm mai repede intersecţia, ci doar să le încetinim drumul spre casă şi celor de pe sensul perpendicular.
Explicaţia acestui fenomen aparent iraţional este una cât se poate de raţională: pentru că nu realizarea unui scop personal ne mână pe noi în luptă, ci raportarea continuă la scopurile celorlalţi. Noi nu vrem doar să ne rezolvăm o problemă, vrem să fim siguri că nimeni nu şi-o rezolvă mai bine ca noi. Frica de a nu rămâne în urma celorlalţi şi senzaţia de siguranţă pe care ne-o produce vremelnica ocupare a locurilor din faţă – iată adevăratele motoare ale unei societăţi în care întrecerea primează în faţa a orice altceva.
Citeşte mai departe… »
Posted by dragos bucurenci on April 4, 2009
Luna asta mă găsiţi:
- în Tabu (numărul “eco”, ajuns deja o tradiţie pentru care trebuie să-i fim recunoscători Cristinei Bazavan), găzduind dosarul “Mica ecologie”, editat de Cristi Lupşa, despre gesturile mici ale celor pentru care ecologia nu mai e de mult un moft:
Dacă veţi deschide bine ochii (şi veţi închide pentru o clipă televizoarele) îi veţi vedea pe aceşti oameni printre voi. Nu poartă neapărat tricouri branduite, dar se disting printr-un număr de gesturi responsabile, multe dintre ele mici, rutiniere şi greu de observat la prima vedere. Imaginaţi-vă, însă, efectul acestor gesturi când ele vor fi multiplicate de milioane de ori şi aduceţi-vă aminte că secretul oricărei schimbări de mentalitate este răbdarea: nu degeaba spun chinezii că drumul de o mie de Li începe cu primul pas.
(nu rataţi, în acelaşi număr, Ameninţarea succesului, de Cristi Lupşa, povestea neştiută a Copacului de hârtie, şi Îngerii din jurul ei, de Lavinia Gliga: povestea pe care n-au spus-o nici ziarele, nici televiziunile atunci când au relatat despre fetiţa de 12 ani care i-ar fi infectat cu sifilis pe mai mulţi bărbaţi dintr-un sat vasluian. E un text foarte puternic pentru că vorbeşte, indirect şi cu delicateţe până la urmă, despre noi şi despre complicităţile noastre.)
- în Elle, cu un editorial despre legătura dintre generozitate şi evoluţie:
Evoluţia nu e doar despre adaptare, ea mai are un motor, despre care se vorbeşte mai puţin, deşi Darwin a atras atenţia asupra lui încă din 1871: selecţia sexuală. Poţi să fii tu masculul cel mai adaptat la condiţiile vitrege ale mediului, asta nu-ţi va garanta că vei deveni o verigă de succes în lungul şir de la ameobă la homo sapiens. Mai e nevoie şi ca nişte femele să te bage în seamă şi să te considere demn de a-ţi face urmaşi. Abia combinaţia dintre adaptarea la mediu şi atractivitatea sexuală îţi pot garanta un loc câştigător pe harta evoluţiei.
- pe IQads unde răspund câtorva întrebări pe acelaşi subiect, pornind de la prezentarea pe care am făcut-o la PR Forum, despre biologie şi PR
- în Esquire, cu un comentariu despre stil:
Aşa cum unele mărci de maşini vorbesc indirect despre stabilitatea lor într-o curbă, un bărbat care se află într-un efort voluntar de a se înţelege şi cizela pe sine însuşi vorbeşte indirect despre capacitatea lui de a se adapta într-o relaţie. Desigur, nici într-un caz, nici în celălalt, nimeni nu poate opera cu certitudini. Dar lucrul cu certitudini e oricum ocupaţia favorită a inteligenţei raţionale, în vreme ce deciziile rapide care implică probabilităţi sunt atributele inteligenţei emoţionale.
dar şi cu o mică recenzie de club:
De fapt, asta e esenţa Fratelli: e un loc geometric al elitelor societăţii şi, urmându-şi elitele, nu poate fi altceva decât un loc al surprizelor şi contrastelor.
- în GQ, cu cea mai zâmbitoare fotografie a mea pe anul ăsta
- pe GayPride.ro, unde reiau un comentariu mai vechi despre homofobia contondentă şi homofobia latentă care întunecă România
- pe ClubLiteratura.ro, unde răspund câtorva întrebări în calitate de cititor amator
- pe BookBlog, unde recomand trei cărţi: Zăpada lui Pamuk, Ce Ceauşescu qui hante les roumains a lui Cioroianu şi Omul generos a lui Nørretranders
- pe WallStreet, unde, alături de Mihai Ghyka şi de Bobby Voicu, comentez oportunităţile de comunicare pe care le aduce criza.
Posted by dragos bucurenci on February 23, 2009
Neştiutorilor, România le pare o ţară de bani gata. Dar adevărul e că România contemporană s-a născut săracă, iar acum se chinuie prea tare să-şi uite trecutul.
Una dintre amintirile mele de la grădiniţă e legată de o coadă la alimentara. Nu mai ţin minte ce e se dădea, dar mi-aduc aminte că bunicul m-a trezit cu noaptea în cap, că am mâncat foarte pe fugă şi că am stat vreo oră la coada care se târa de-a lungul unui bloc, pentru a se încolăci apoi în magazin ca un şarpe cenuşiu şi flămând.
Motivul pentru care trebuia să particip şi eu la acest ritual matinal, deşi nu aveam nici măcar şapte ani, era că, în felul acesta, puteam cumpăra mai mult decât ar fi putut să obţină bunicul singur. După ce ne-am luat raţia, ne-am întâlnit cu un vecin, tot pensionar, care l-a întrebat pe bunicul dacă nu mă împrumută pentru încă o tură de coadă. Bunicul s-a scuzat că trebuie să-l refuze („întârzie la grădiniţă”), dar toată conversaţia avea un aer firesc, ca şi cum ar fi fost vorba de împrumutul unei umbrele pe o ploaie torenţială.
Citeşte mai departe… »
