Mi se pare de bun simț decizia președintelui Obama de a nu da publicității fotografiile macabre cu bin Laden împușcat în cap. Pe lângă faptul că ar stârni un nou val de furie în lumea islamică, nu înțeleg cine ce ar avea de câștigat din treaba asta. Cea mai bună dovadă că bin Laden nu mai trăiește este faptul că încă nu a apărut nicio înregistrare video în care teroristul să facă mișto de toată povestea asta cu raidul CIA și cu așa zisa lui execuție.

Oricum, pentru conspiraționiștii de comitet fotografia cadavrului lui Osama n-ar reprezenta decât o nouă piesă din infinitul puzzle care-i ajută se se deconecteze de la realitate sub pretextul că așa o înțeleg mai bine. Dacă ar primi fotografia, ar cere testul ADN, dacă l-ar primi și pe acesta, ar cere înregistrarea aruncării în mare, apoi expertiza unui comitet independent de scafandri, apoi o autopsie subacvatică și așa mai departe… Paranoia fuge, nimeni n-o ajunge…

Pe alt subiect, dar la aceeași temă, vă recomand o opinie mai puțin ortodoxă a jurnalistului meu preferat de la Esquire, Tom Junod, What Really Killed Osama bin Laden:

Two years ago, the American people looked to Barack Obama to disentangle us from the knots that Osama bin Laden tied us in, and to restore to our sense of being blessed. But Obama has been willing to match blood-for-blood from the start, and has surprised his American friends and confounded his American foes by being more lethal abroad than he has been inspiring at home. Now he has found his greatest triumph in the killing of our enemy, and though for Sean Hannity and other hairdo heroes even that is not enough — they want to see pictures! — he has probably done enough to win himself another term. We humans are a bloody race, after all, and we Americans are a bloody people, and Barack Obama has turned out to be one of us after all, right down to his insistence that God’s grace is what explains our wealth and power.

But let’s not forget that our wealth and power are what killed Osama bin Laden. God had nothing to do with it.

Și povestea captivantă a ultimului interviu pe care Osama bin Laden l-a acordat unui jurnalist american, lui John Miller, tot pentru Esquire, cu un an înaintea atentatelor din 11 septembrie:

Ali had been told to sit in the back of the room during the interview. When it was over, I went looking for him. “So, do we have a story?” I whispered when I found him. “Please tell me it wasn’t just an hour of ‘Praise Allah’ bullshit.”

“No,” Ali said. “We have a very good story.” I asked Ali what bin Laden had said that would make this news. “He was looking right into your face,” Ali said, “and he was saying that you–you people, the Americans–would be going home from the Middle East in coffins and in boxes.”

“He said that?” I asked, excited. “And while he was saying this, what was I doing?”

Ali looked at me a bit oddly and said, “You were nodding like you agreed with his plan.”

During the hour-long interview, bin Laden, assuming correctly that I did not understand a word he was saying, had taken to looking at his translator as he gave his answers. Clearly, he did not understand the basic conventions of the American television interview. Imagine that. So, to keep his responses directed toward our camera, to make it seem like we were rocking along together, I engaged him in knowing eye contact and nodded thoughtfully.

“So, Ali, you’re telling me he’s promising genocide, and I’m nodding like an asshole?”

“Yes,” Ali said, smiling.

But we had our little story, and a few weeks later, in a few minutes of footage, Osama bin Laden would say hi to America. Not many people would pay attention. Just another Arab terrorist.

Părea că îmi lipsea nu doar ambiţia intelectuală, ci şi banala dexteritate. „Pe ce pune mâna, strică”, se lamenta bunică-mea celor dispuşi s-o asculte, iar eu băgam la cap, puneam mâna şi stricam mai departe.

Soră-mea, în schimb, era premianta familiei: făcea balet, era favorita profei de franceză, patina cu graţie, o adevărată pacoste. Când, după înşiruirea realizărilor cultural-artistice ale soră-mii, musafirii doreau să ştie cu ce mă pot eu lăuda, bunică-mea mă mângâia compătimitor pe cap şi răspundea în locul meu: „Ei, Dragoş săracu’, parcă nu ştiţi, el e aşa un anti-taleeeent…”

Cu vremea, am iertat-o pe soră-mea pentru că familia o distribuise într-un rol aşa de plicticos, dar n-am uitat cu aceeaşi uşurinţă eticheta pe care mi-o lipiseră mie pe frunte. Mi-am dat repede seama că nu sunt vreun prost făcut grămadă, dar am înţeles că singura probă la care pot concura este aceea a „deşteptăciunii”: pentru toate celelalte eram, pur şi simplu, netalentat.

Aşa se face că n-am mai practicat de atunci nici un sport şi nici n-am îndrăznit vreodată să învăţ să cânt la vreun instrument muzical, deşi mi-am dorit foarte mult acest lucru. De dansat, am învăţat să dansez ca toată lumea, adică să mă bălăngăn mimetic după ingerarea unei cantităţi apreciabile de alcool, fără să fi învăţat vreodată paşii unui dans de societate. Asta a fost o dorinţă şi mai puternică decât cea legată de pian sau de vioară, dar mi-am reprimat-o cu aceeaşi hotărâre: ce să caute un „anti-talent” ca mine pe ringul de dans?

Cu timpul, chiar şi etichetele scrise cu creionul chimic se estompează. În cazul meu, a fost nevoie să treacă 24 de ani pentru ca ceea ce-mi fusese scris în frunte să devină ilizibil. Am încercat atunci marea cu degetul şi am început să iau lecţii de kickboxing. Am descoperit că-mi place şi am perseverat. Peste nişte ani, am luat lecţii de actorie şi am jucat într-un spectacol de teatru de amatori. Mi-a plăcut şi asta, mai ales că n-am părut a fi veriga slabă a spectacolului.

La o petrecere psy, am descoperit poi-urile, nişte bile de lumini sau de foc la capătul unor lanţuri, şi mi-am propus să învăţ să le mânuiesc. A durat doi ani, dar am reuşit. Mişcate cu rapiditate în jurul corpului, sferele de foc descriu în noapte hieroglife aurite, iar eu cred şi acum că magia lor este cea care a desfăcut cu totul vraja rea sub care căzusem în copilărie.

Eram vara trecută în vizită la Tăşuleasa, tabăra de voluntariat din Pasul Tihuţa, când mi-am făcut numărul cu poi-urile. Spectacolul mi-a câştigat din partea maestrului Marcel Iureş titlul glumeţ de „maestru shaolin”. Mihaela Rădulescu a privit, apoi mi-a cerut s-o las şi pe ea să încerce „joaca cu focul”. Fostă campioană la gimnastică ritmică, Mihaela a prins repede câteva mişcări, aşa că în curând pe cerul de la Tăşuleasa s-au aprins mai multe mini-comete.

Convenisem mai demult cu ea să prezinte Gala Verde şi încă ne lipsea elementul surpriză; de la joaca cu poi-urile gândurile au început să zboare. Nu mai ştiu dacă băusem unul sau mai multe pahare de vin rubiniu, când i-am făcut următoarea ofertă: „Dacă tu faci un spectacol cu poi-uri la Gală, eu învăţ să dansez tango”. Pe drumul de întoarcere de la Tăşuleasa, într-o triplă tele-conferinţă la care a participat şi Amalia Enache, a rămas că aşa facem: Mihaela se joacă cu poi-urile de foc, eu cu Amalia dansăm tango.

***

Descoperisem tangoul la unul dintre spectacolele lui Răzvan Mazilu, Un tango más, însă m-am îndrăgostit definitiv de el acum trei ani în Argentina. Mi-a smuls prima lacrimă când am văzut filmul lui Sally Potter, Lecţia de tango, şi m-a făcut să sufăr crunt la un concert al trupei Otros Aires, când elevii şcolii de tango argentinian TangoTangent au dansat ore în şir cu o uşurinţă şi cu o bucurie în faţa cărora m-am simţit mai inapt pentru dans decât s-ar simţi un elefant pus să facă nodul unei cravate.

Iubeam tangoul aşa cum iubeşti o femeie voluptoasă şi inaccesibilă. Nu-i cauţi compania doar de dragul de-a o vedea, nu-ţi face plăcere dacă-ţi acordă, din când în când, atenţie. Pentru că, deşi farmecul ei te cucereşte, nu după farmecul ei tânjeşti, ci după trupul ei de zeiţă. Nu-mi face nici azi plăcere să văd spectacole de tango, pentru că, după o vreme, mă revolt împotriva mea, a neputincioaselor mele picioare care nu ştiu decât să-şi transfere unul altuia greutatea, a nevolnicelor mele mâini care nu sunt în stare să facă altceva decât să mişte ritmic din degete, a acestei caraghioase căpăţâni care, în loc să înveţe figuri şi paşi noi, se mulţumeşte să se mişte când într-o parte, când în alta.

Aşa că am transformat învăţarea tangoului într-o provocare cu deadline; ştiam că era singura şansă de reuşită pe care o aveam. Uşor îngrozit de perspectiva de a afla pe viu dacă vraja bunică-mii mai ţinea, aveam două săptămâni la dispoziţie ca să-i demonstrez, încă o dată, că se înşelase. Sau nu.

Din fericire, auspiciile mi-au fost favorabile: Amalia mai învăţase dansuri de societate în regim de „campanie” pentru show-ul Dansez pentru tine. Profesorul şi partenerul ei fusese exigentul Mihai Petre, mult mai bonom în viaţa reală decât îi place să se arate la televizor.

Pentru noua provocare, Mihai ne-a lăsat în grija Elwirei, partenera sa de dans şi de viaţă. Graţioasa poloneză e un pedagog perfect; nu doar pentru că te vede mereu mai bun decât eşti, dar şi pentru că are o capacitate extraordinară de a-ţi arăta exact unde şi cum anume greşeşti. De cele mai multe ori, nici nu-ţi explică, e suficient să te imite. Adaugă câteva tuşe caricaturale, aşa că primeşti critica întotdeauna cu un zâmbet. Şi nu stă niciodată să te aştepte. Ai mereu senzaţia că mai ai de exersat, când ea trece deja la următoarea figură. Pare straniu, dar, pe măsură ce nu te mai gândeşti la ce ai învăţat, dansezi mai bine. Pentru că nu dansezi cu mintea, ci cu trupul.

***

Sunt obişnuit cu scena şi cu reflectoarele. Am întotdeauna emoţii, dar am învăţat să lucrez cu ele, să le fac, adică, să lucreze pentru mine, nu contra mea. Nu mi se mai întâmplă, ca acum mulţi ani, să mi se usuce gura, să-mi tremure audibil vocea, să transpir abundent, să nu-mi mai găsesc cuvintele. Mă aşteptam, totuşi, ca de data aceasta să fie ceva mai dificil ca de obicei.

Ceea ce s-a întâmplat la eveniment a depăşit, însă, toate aşteptările mele: din secunda în care am păşit cu Amalia pe ringul de dans, umezindu-mi mai înainte tălpile pantofilor în apă, ca să alunece mai greu, m-am pomenit copleşit de emoţii, răvăşit de ele şi transformat într-un fel de paiaţă care încerca să-şi aducă aminte mecanic coregrafia. M-aş fi simţit mai stăpân pe mine într-o maşină care derapează pe gheaţă sau într-o parapantă căreia i s-a închis o aripă. Amalia îşi aminteşte că eram atât de tulburat, încât îmi vedea zvâcnind muşchii feţei.

Din fericire, mi-am găsit un sprijin în privirea ei şi aşa am reuşit să nu cedez tentaţiei de a fugi mâncând pământul. Ironia este că publicul n-a citit toată această agitaţie. Au văzut un dansator poate mai stângaci chiar şi decât se aşteptau, dar distanţa a făcut şi tremurul şi groaza din priviri ilizibile. Oana Pellea, cea mai sensibilă spectatoare, mi-a spus: „Nu-ţi fă griji, aveai ceafa atât de încordată încât păreai că domini tot dansul”. Am zâmbit – în încercarea de a opri frisonul, încordasem toţi muşchii care mă mai ascultau.

Nu pot să spun că mi-a plăcut, experienţa a fost mai degrabă terifiantă. Ca s-o exorcizez, am repetat-o la nunta soru-mii, în faţa unui public mai puţin numeros. Apoi am decis să mă întorc la lecţiile de dans, pentru că, din toată această poveste, ele îmi plăcuseră cel mai tare.

Până la urmă a contat mai puţin cum s-a văzut tangoul din sală sau din faţa televizoarelor, dar a contat enorm că am îndrăznit să-mi ofer experienţa asta. Nu am schimbat eticheta „anti-talentului” pe cea a „talentului excepţional”, dar sunt mulţumit cu eticheta de amator „aşa şi-aşa”.

Nu pot să vă mint, în ultimele luni, n-am mai luat lecţii de dans. Dar nu e mai puţin adevărat că acum chiar vreau să le reiau. Indiferent ce voi hotărî, important e că mi-am câştigat dreptul de a alege. Şi de a dansa tango.

:: Esquire, ianuarie 2010

AP Photo/Richard Drew

Au trecut 8 ani. N-aş fi băgat în seamă o zi ca asta dacă nu mi-ar fi atras atenţia Cristi Lupşa asupra unui text legendar apărut în Esquire acum 6 ani sub semnătura lui Tom Junod. Un text care încearcă să dezlege misterul acestei imagini iconice a omului care cade, perfect simetric, perfect vertical, lăsând turnul de nord în stânga, lăsând turnul de sud în dreapta şi lăsând în urmă o lume care, cu o un clişeu repetat ad nauseam în acele zile, “nu va mai fi niciodată la fel”.

They began jumping not long after the first plane hit the North Tower, not long after the fire started. They kept jumping until the tower fell. They jumped through windows already broken and then, later, through windows they broke themselves. They jumped to escape the smoke and the fire; they jumped when the ceilings fell and the floors collapsed; they jumped just to breathe once more before they died. They jumped continually, from all four sides of the building, and from all floors above and around the building’s fatal wound. They jumped from the offices of Marsh & McLennan, the insurance company; from the offices of Cantor Fitzgerald, the bond-trading company; from Windows on the World, the restaurant on the 106th and 107th floors — the top.

For more than an hour and a half, they streamed from the building, one after another, consecutively rather than en masse, as if each individual required the sight of another individual jumping before mustering the courage to jump himself or herself. One photograph, taken at a distance, shows people jumping in perfect sequence, like parachutists, forming an arc composed of three plummeting people, evenly spaced. Indeed, there were reports that some tried parachuting, before the force generated by their fall ripped the drapes, the tablecloths, the desperately gathered fabric, from their hands.

They were all, obviously, very much alive on their way down, and their way down lasted an approximate count of ten seconds. They were all, obviously, not just killed when they landed but destroyed, in body though not, one prays, in soul.

Pentru mine, 11 septembrie a rămas o zi în care am văzut lumea schimbându-se definitiv sub ochii mei. A doua zi, căutam pe net imagini ca cea de mai sus şi tot nu-mi venea să cred că scenele de groază avuseseră cu adevărat loc. În anii care au urmat am trecut prin mai multe instructaje anti-tero, am făcut parte din echipa de urgenţă care a închis British Council în ziua în care coaliţia condusă de SUA a atacat Irakul şi le-am explicat în mai multe rânduri prietenilor care veneau să bem o cafea la BritCafé de ce e necesar să fie controlaţi ca la aeroport. Înrolat în armata paranoicilor pentru care nicio valiză nu mai e o simplă valiză în absenţa proprietarului, călătoriile cu avionul nu au mai fost la fel ca înainte, iar America a devenit un vis periculos.

Pentru voi ce a însemnat 9/11?

Ei sunt motorul acestei organizaţii, un commando de profesionişti cu care mă mândresc şi de la care învăţ câte ceva în fiecare zi: cum să fiu mai harnic şi mai structurat, ca Doru, mai dedicat şi mai bun, ca Miruna, mai blând şi mai senin, ca Ştefan, mai hotărât şi mai ecologist, ca Ionuţ.

Miruna Ralea în Tabu

Ionuţ Ruscea...

...şi Ştefan Bradea în Esquire

Fiecare 15 iunie era la fel. Nici nu coboram bine cu coroniţa de pe podium, că începea graba. Îi aruncam din mers învăţătoarei celofanul cu garoafe, îmi luam pe fugă rămas bun de celelalte bluze pepit sau cravate de pionier, o culegeam şi pe soru-mea de la coroniţele ei cu un an mai mari şi porneam, împreună cu bunica, în pas alert spre ieşire. Aici ne aştepta bunicul, în bascheţi albi, pantaloni lungi de culoarea cafelei şi cămaşă prazulie cu mâneci scurte, sub care se ghiceau câteva fire de păr alb strivite de maioul-plasă.

Cu dedicaţia şi precizia unui inginer de nave cosmice, bunicul face ultimele pregătiri la Oltcit-ul alb, burduşit de bagaje. Eu şi cu Simina ne aşezăm turceşte pe bancheta din spate, căci în locul destinat picioarelor stau înghesuite plase cu borcane goale învelite în ziarul “Scânteia”. După ce bunicul îndepărtează ultima impuritate de pe lamela ştergătoarelor, iar bunica îşi aranjează pentru ultima oară în oglinda parasolarului coafura împietrită cu fixativ, mica noastră şatră motorizată porneşte la drum.

Motivul grabei, ca întotdeauna: să nu prindem aglomeraţia. Bunica nu suferă aglomeraţia. Deşi nu conduce ea, sau poate tocmai de aceea, când nimerim într-o coloană de maşini în care se circulă “bară la bară”, strânge din buze, pufăie şi şuieră încet ca un marfar aproape de staţie, în vreme ce-şi clatină dezaprobator capul : “Am spus eu că trebuia să plecăm mai devreme…”

Destinaţia: la ţară, într-un sat de la poalele masivului Iezer-Păpuşa, unde s-a născut bunicul şi unde avem o casă de vacanţă. Aici urmează să stăm tot restul verii, cu foarte mici interludii turistice: Băile Felix sau alte izvoare puturoase de sănătate.

Viaţa la ţară se compune dintr-o serie de corvezi zilnice pe care morala proletară a bunicii şi a bunicului le fac să pară foarte potrivite pentru creşterea nepoţilor. Despre prietenii şi colegii noştri de la Bucureşti, bunica ne spune că sunt crescuţi “cu cheia de gât” pe maidanele dintre blocuri şi că “ar da orice” să aibă şi ei o casă la ţară. Aşa că în vreme ce ei bat mingea şi se plictisesc grozav jucând şotron sau leapşa printre tomberoane, eu şi cu Simina săpăm, greblăm, însămânţăm, plivim, udăm, culegem, alegem, despieliţăm, afânăm, vopsim, rindeluim, cărăm şi curăţăm.

Sigur, nu tot timpul. În vreme ce Simina, care e crescută mai mult de bunici, primeşte toate sarcinile cu o bună-dispoziţie suspectă, eu, care sunt crescut mai mult de părinţi, mă revolt şi cer să fiu lăsat în pace să-mi văd de joacă. Dezacordul se lasă cu invective, bunica mă face “obraznic”, bunicul şi cu soru-mea mă fac “putoare”, eu tot nu mă las. Conflictul degenerează iute şi se trece la corecţii fizice. Siminei i se face milă, plânge şi promite că “face ea”, mie mi se face ruşine şi consimt, totuşi, “să fac şi eu”.

În afară de corvezi, putem să ne jucăm, cu condiţia să mâncăm tot la masă şi să dormim după-amiaza. Evident, mă joc cu copiii de pe uliţă sau cu rudele din sat, nu pot să-mi chem prietenii de la Bucureşti. Bunica mai invită, totuşi, prietene de-ale Siminei, după ce le supune unui sever control de conformitate. Ca să poată trece testul, trebuie să fie cel puţin sclifosite.

Culmea ghinionului, ziua mea pică vara aşa că, până la vârsta de 14 ani, n-am apucat să mi-o serbez vreodată alături de prietenii mei. Din obişnuinţă, nu mi-am mai serbat-o cu prietenii nici în anii care au urmat, deşi nu mă mai împiedica nimeni.

Toamna, pe 14 septembrie seara, nici o singură zi mai devreme, Oltcit-ul ne aducea înapoi în Bucureşti. Epuizaţi, şi noi, şi bunicii, bifam încă o vacanţă de vis la ţară, despre care nu aveam să le povestesc prietenilor şi colegilor absolut nimic, pentru că nu se întâmplase cu adevărat nimic interesant.

:: Esquire, mai 2009

Dacă aţi mers măcar o dată în viaţă cu taxiul în Bucureşti, ştiţi despre ce vorbesc. Taximetriştii sunt cei mai nemulţumiţi români. Şi nu se sfiesc s-o spună. Fiecărui client, din nou şi din nou şi din nou. Îi supără politicienii, jurnaliştii, edilii, ţiganii, patronul, şoferii proşti, proştii făcuţi grămadă, şmecherii, şmecherii cu bani, destinul ingrat al ţării, femeile la volan, clienţii nesimţiţi, clienţii în general. Retorica de care sunt capabili pentru a înfiera toate bubele societăţii nu e egalată decât de măiestria cu care le iau faţa colegilor de trafic.

Taximetristului nemulţumit ar trebui să i se ridice o statuie în fiecare oraş al ţării pentru că întruchipează perfect două dintre cele mai populare modalităţi de pierdere a timpului la români: bombănitul şi plânsul de milă. Iar dacă nu sunt bani de statui, măcar nişte arteziene. Până când să n-avem şi noi un Manneken Pis al nostru?

Mai ales că românii nu se plâng de ieri, de azi. Bocitul e o instituţie cu tradiţie în satul românesc şi, când spun asta, nu mă refer doar la bocitoarele de profesie. Ştirile de acum un veac şi jumătate confirmă acest lucru:

“Bună seara, doamnelor şi domnilor, începem jurnalul din această seară cu o corespondenţă specială de la Iaşi. Mihai, ai legătura, spune-ne care e starea de spirit a oamenilor.”

“Bună seara, Andreea, sincer îţi spun, nu foarte bună: de la Nistru pân’ la Tisa, tot românul plânsu-mi-s-a…”

“Mulţumesc, Mihai, îi dăm acum legătura la Răşinari lui Octavian, câteva zeci de ani mai târziu. Tavi, spune-ne, te rog, dacă aşa stau lucrurile, într-adevăr şi în nord-vestul ţării.”

“Bună seara, Andreea, ce să-ţi spun, într-adevăr, cam aşa stau lucrurile: la noi de jale povestesc a codrilor desişuri, şi jale duce Murăşul, şi duc tustrele Crişuri.”

“Mulţumesc, Tavi, iată, dragi telespectatori, cum jalea devine o stare empatică a întregii naturi, mereu în comuniune cu poporul nostru. Revenim, după un scurt moment publicitar, cu ştirile sportive.”

Corul robilor

Bun, dar e ceva în neregulă cu această activitate, pe cât de răspândită, pe atât de recreativă? Eu cred că da. Pentru că noi facem abuz de această tristeţe ca să disimulăm o mânie prost exprimată.

Plânsul e firesc atunci când pierzi ceva sau pe cineva. Suferinţa te ajută să treci peste pierdere, să te recompui, integrând sinelui tău noua absenţă. Francezii numesc acest proces “faire le deuil”, a face doliul. Noi numim asta “a ţine doliu” şi, de multe ori, chiar asta şi facem: îl ţinem la nesfârşit.

Mânia e mult mai potrivită atunci când ţi se face o nedreptate, atunci când eşti tratat incorect sau, pur şi simplu, atunci când aşteptările tale nu sunt împlinite. Dar rolul ei nu este să-ţi îngăduie să te acomodezi cu situaţia, ci să te ajute să schimbi ceva în favoarea ta. De aceea, când nu poţi schimba mare lucru, mânia e o pierdere inutilă de energie.

În cultura noastră proliferează, însă, această struţo-cămilă: mânia plângăcioasă. O întâlnim la tot pasul în forma ei benignă, bombănitul, şi îi simţim efectele la nivel naţional, unde avem de-a face cu o metastază a plânsului de milă.

Tristeţe nu e, pentru că nu are un sfârşit. Mânie nu e, pentru că nu schimbă nimic. Este doar un fel de a ne trece timpul. Dar eu cred că mai e şi altceva. E o formă de eludare a responsabilităţii.

Ciuliţi bine urechile atunci când cineva se lansează într-o tiradă despre “cum sunt românii” (textul de faţă, dacă s-ar opri aici, ar fi un bun exemplu). Veţi observa că personajul înfierat este, asemenea autorului de folclor, “colectiv şi anonim”. Şi popular, aş adăuga eu. Aşa că mare lucru nu se poate face în ce-l priveşte.

Aproape niciodată nu veţi auzi o propunere constructivă, care ar risca să îndrepte lucrurile (cu excepţia deja perimatelor execuţii pe stadioane). De altfel, autorul actului de acuzare nici nu-şi propune să îndrepte ceva. Intrat perfect în rolul de autopsier naţional, el se mulţumeşte să constate cauzele decesului, care nu sunt nici puţine, nici lipsite de gravitate: laşitate, prostie, caracter îndoielnic, slugărnicie, mitocănie, parvenitism, hoţie, răutate, dom’le, pur şi simplu… În faţa unui tablou colectiv atât de sumbru, scăderile personale pălesc. Când sufletul naţiei însăşi e într-aşa un hal de ticăloşit, la ce te mai poţi aştepta de la un om amărât, obligat să se adapteze, să supravieţuiască, să trăiască, dacă asta se poate numi viaţă, în Sodoma Balcanilor? V-aţi prins unde bate moralistul nostru?

Anul trecut, am rămas fără maşină la începutul iernii. Se făcuse deja prea frig ca să mă bazez doar pe bicicletă, aşa că am mers două săptămâni cu taxiul. Rareori s-a întâmplat ca şoferul să nu claxoneze, să nu se enerveze sau să nu-i ia faţa altei maşini. Patru taximetrişti au fumat cu geamul închis, unul a mâncat şaworma, iar cel mai pitoresc dintre toţi şi-a tăiat meticulos unghiile la fiecare semafor. În vremea asta, s-au lamentat copios în legătură cu defectele românilor.

Asta mi-a întărit convingerea că bombănitul şi plânsul de milă sunt mai mult decât o pierdere de vreme: ele funcţionează pervers ca o apologie a stării de fapt şi ca un îndemn la complicitate. “Asta e, n-ai cu cine, dom’le, n-ai cu cine…”

Cura te ipsum

Ba eu cred că ai. Taximetriştii nu sunt singurii purtători ai virusului lamentaţiei fără sfârşit. E adevărat, în conştiinţele lor această maladie s-a cronicizat, de aceea e atât de uşor să pui un diagnistic şi să arăţi cu degetul. Dar procedând astfel, nu faci decât să perpetuezi, la rândul tău, răspândirea virusului. Mult mai util este să te observi pe tine şi să încerci să te tratezi de la primele semne. Netratată, boala evoluează rapid şi nu ţine cont de vârstă, educaţie sau statut social.

Indiciul cel mai sigur care precede un atac de bombăneală sau o criză de plâns de milă îl dau întrebările de tipul “De ce nu face cineva ceva?”. Aceasta e forma standard, dar ele pot fi auzite sub nenumărate alte deghizamente: “De ce nu se ocupă cineva de câinii maidanezi?”, “De ce nu li se cere parlamentarilor să treacă un test de inteligenţă?”, “De ce nu se pune o taxă la intrare?”, “De ce mi se cere să aduc adeverinţă?” etc.

Antidotul este, evident, să reformulăm aceste întrebări atunci când suntem bântuiţi de ele: “Ce pot eu să fac pentru a rezolva problema?”, “Cui pot să mă adresez?”, “Ce resurse pot să mobilizez?”, “Cât timp sunt dispus să investesc?” etc. Procesul poate fi ajutat dacă eliberăm mâinile din obişnuita lor încrucişare de pe piept.

Antidotul poate fi prescris, cu măsură, şi celorlalţi, dar nu mai înainte de a ne asigura că ni l-am administrat nouă înşine. Ideal este să se facă la cerere, ca în exemplul următor.

Nu există conferinţă studenţească la sfârşitul căreia vorbitorii să nu primească un număr serios de întrebări de tipul “De ce nu face cineva ceva?”. La ultima la care am participat, o domnişoară ne-a adresat mie şi doctorului Raed Arafat, fondatorul SMURD, următoarea întrebare:

“De ce nu se fac în şcoală ore de educaţie de protecţia mediului şi de prim-ajutor?”

Am tăcut şi am aşteptat liniştit intervenţia medicului:

“E o idee foarte bună, a răspuns doctorul Arafat, scrie un proiect în legătură cu asta şi caută o finanţare pentru el! Şi dacă eu te pot ajuta cu ceva, vino şi spune-mi.”

Am răsuflat uşurat, domnişoara se afla acum în afara oricărui pericol.

Dar ce facem cu cei care nu cer să fie trataţi sau care refuză tratamentul? Cu ei cum rămâne? Răspunsul omului sănătos e că asta e treaba lor. Rămâne cum a stabilit poetul. Nu Goga, nu Eminescu, ci Salam. Florin Salam:

“Citesc biblia şi plâng, spune-mi, Doamne, spune-mi când, o să fie şi la mine, puţin rău şi mai mult bine?”.

A fost odată ca niciodată o mioară bârsană care vorbea neîntrebată. Ea i-ar fi învăţat de bine şi pe cioban şi pe Salam, să pună mâna şi să facă ceva, dacă primul n-ar fi fost ocupat cu alegoria moarte-nuntă, iar cel din urmă să-şi plângă de milă pe la vreun botez.

:: Esquire, mai 2009

Într-una din serile trecute, în timp ce introduceam în laptop unul dintre pasajele care m-au marcat din cartea lui Noica, au venit lângă mine cei doi băieţi ai mei, Andrei de 12 ani şi Mihai de 11. M-au intrebat: “Scrii la blog?” Am zis “Da, într-un fel. Scriu nu un text al meu, ci un paragraf care mi-a plăcut foarte mult, dintr-o carte pe care o citesc, şi pe care vreau să-l pun pe blog.”. “Cum adică?” m-a întrebat unul dintre ei. Şi, ca să lămurim lucrurile, le-am arătat primul fragment pe care îl introdusesem, de la pagina 25. El zicea aşa:

“Alături de noi, în lume, sunt lucruri multe, însufleţite şi neînsufleţite. Ele nu văd şi nu înţeleg. Dar dacă într’o zi ar înţelege, cu siguranţă ar râde puţin de noi. Iar dincolo de lume stă un zeu vesel, care înţelege cu adevărat lucrurile şi râde cu adevărat.”

Iar apoi le-am explicat interpretarea mea. Dintre mai multe înţelesuri posibile, l-am ales pentru ei pe acela în care Noica ne îndeamnă să nu ne mai luăm aşa în serios, să nu mai fim aşa încruntaţi şi încrâncenaţi, ca şi cum greutatea lumii ar sta tot timpul pe umerii fiecăruia dintre noi. “Să fim aşa, mai veseli, ca voi” şi m-am uitat la ei zâmbind. Să ne trăim viaţa un pic mai relaxat, ca să ne putem bucura de ea.

Cel mic a zis: “Super tare!”. Cel mare s-a uitat la mine cu o lumină în privire şi a exclamat: “Îl vreau status pe mess!” Nu ştiu cum mi-ar descrie ei faţa, dar mie mi-e foarte greu, pentru că îmi căzuse complet.

Când a scris despre el în Esquire, Cristi Lupşa l-a numit “Domnul Echilibru”. E o descriere potrivită făcută unui om de-o seninătate cuceritoare. Dar Cosmin Alexandru e mult mai mult decât calmul prietenos cu care-i întâmpină pe toţi cei care-l cunosc. E un om cu o inteligenţă sclipitoare şi o putere extraordinară de a-şi transforma visurile în realitate. Iar pentru mine este şi un model exemplar de construcţie personală, o dovadă că, aşa cum spune el, there is always a way to be better.

De curând Cosmin şi-a făcut blog şi mi-a mărturisit că se simte ca atunci când a trecut de la telefonul fix şi scrisori la e-mail. Sunt convins că blogosfera câştigă astfel nu doar un personaj tonic, ci şi o minte care are ceva de spus.

În însemnarea din care am citat mai înainte, Cosmin vorbeşte, pornind de la un text al lui Noica, despre bucuriile simple. Ştiu sigur că, cel puţin pentru mine, blogul lui va fi una dintre ele.

Nu trebuie să ai un doctorat în studii de gen ca să observi că femeile preferă bărbaţii cu stil. Aşa cum noi preferăm o marcă de maşină sau alta. Mulţi am fi probabil în stare să refuzăm un automobil mai ieftin, dar cu performanţe comparabile cu ale maşinii la care visăm, pentru simplul motiv că ne dorim să conducem nu doar o maşină, ci şi o marcă de maşină.

(Îmi dau seama că tocmai am comparat bărbaţii cu maşinile, un faux-pas al studiilor de gen, dar cred că face bine puţină autoironie de cealaltă parte a baricadei).

Judecăm astfel nu doar pentru că vrem să le luăm faţa prietenilor şi vecinilor, ci şi pentru că o marcă aduce cu sine nişte promisiuni despre fiabilitatea maşinii, despre performanţa motorului, despre experienţa de bord. O mai facem, apoi, pentru că ştim că un BMW Seria 3 spune ceva despre noi, în vreme ce un Accord spune altceva, iar un Prius sau un RX-8 spun, fiecare, cu totul şi cu totul altceva.

Închipuiţi-vă acum cum ar arăta un brăduţ din acela odorizant atârnat de retrovizoarea unui seria 3. De fapt, nici nu trebuie să vă imaginaţi. Sunt convins că aţi văzut cel puţin o dată aşa ceva. Sau un eleron metalizat pe un Logan. Sau neoane fosforescente în habitaclu. Abia acum cred că începeţi să vă daţi seama cum arată stilul foarte multor masculi români. Şi nu e vorba doar de stilul vestimentar, e vorba de felul în care se aşază aerul în jurul cuiva, de semnătura pe care o lasă în urma sa.

În toate exemplele de mai sus e vorba de prost gust. Nu există nici un motiv raţional pentru care n-ar trebui să-ţi atârni un brăduţ odorizant de retrovizoarea unei maşini de 40,000 de euro. Sau pentru care n-ar trebui să-ţi tunezi Loganul. E doar o chestiune de gust. Iar gustul ţine de inteligenţa emoţională. V-aţi prins? De-aia cred eu că preferă femeile bărbaţii cu stil.

Nu pentru că arată mai bine, se îmbracă mai bine şi ştiu să se poarte mai frumos. De fapt, unii dintre bărbaţii cu stil arată destul de trashy, alţii se îmbracă strident, iar alţii se poartă cel puţin ciudat. Dar toţi, fără excepţie, fac un efort conştient de a se purta în acord cu ei înşişi. Iar asta nu ţine de IQ, acest coeficient a cărui importanţă ne-am obişnuit s-o supralicităm. Ţine de intuiţie, de un anumit simţ al contextului, de empatie şi de încredere în sine. Adică de tot ceea ce nu se educă în şcoală, deşi e vorba tot de inteligenţă, adică de înţelegere şi de adaptare.

Aşa cum unele mărci de maşini vorbesc indirect despre stabilitatea lor într-o curbă, un bărbat care se află într-un efort voluntar de a se înţelege şi cizela pe sine însuşi vorbeşte indirect despre capacitatea lui de a se adapta într-o relaţie.

Desigur, nici într-un caz, nici în celălalt, nimeni nu poate opera cu certitudini. Dar lucrul cu certitudini e oricum ocupaţia favorită a inteligenţei raţionale, în vreme ce deciziile rapide care implică probabilităţi sunt atributele inteligenţei emoţionale.

Am citit undeva că decizia de a te îndrăgosti se ia în cele mai multe cazuri în primele 30 de secunde. Şi singura întrebare care-mi vine acum în minte sună aşa: tu ai intra cu o Dacie cu 130 la oră într-o curbă pe Valea Oltului?

:: Esquire, aprilie 2009

Acum două decenii, să ai o proprietate pe Valea Prahovei însemna să ai o casă de vacanţă la munte, unde să poţi merge la sfârşit de săptămână sau de Sărbători fără să pierzi foarte mult timp pe drum. Astăzi, înseamnă să ai un escape montan de care te despart, în perioadele de vârf, între 6 şi 12 ore de mers cu maşina. Adică ceva ce poţi găsi cu uşurinţă în nenumărate alte locuri din România. Şi totuşi, preţurile proprietăţilor pe Valea Prahovei nu scad.

Un alt exemplu: o intersecţie în Bucureşti, la o oră de vârf. Pe direcţia celor care au verde a mai rămas o foarte mică fâşie pe care s-ar putea strecura cei care au acum roşu. Deşi cei cu verde văd limpede ca lumina zilei că nicio maşină nu se mişcă pe următorii 50 de metri, înaintează şi ocupă fâşia liberă. Intersecţia este acum blocată complet. Pe cele patru sensuri de mers mai circulă doar claxoanele.

Ceea ce este similar în aceste două studii de caz este un mecanism defect de raportare la scop. La prima vedere, pare că ne dorim o casă aflată la o depărtare rezonabilă de Bucureşti, în al doilea caz pare că vrem să traversăm mai repede intersecţia. Şi într-un caz şi în celălalt eşuăm în atingerea scopului: cumpărăm o casă aflată la o distanţă geografică rezonabilă, dar la o distanţă în trafic imposibilă, şi nu reuşim să traversăm mai repede intersecţia, ci doar să le încetinim drumul spre casă şi celor de pe sensul perpendicular.

Explicaţia acestui fenomen aparent iraţional este una cât se poate de raţională: pentru că nu realizarea unui scop personal ne mână pe noi în luptă, ci raportarea continuă la scopurile celorlalţi. Noi nu vrem doar să ne rezolvăm o problemă, vrem să fim siguri că nimeni nu şi-o rezolvă mai bine ca noi. Frica de a nu rămâne în urma celorlalţi şi senzaţia de siguranţă pe care ne-o produce vremelnica ocupare a locurilor din faţă – iată adevăratele motoare ale unei societăţi în care întrecerea primează în faţa a orice altceva.

În management, această meteahnă se numeşte hiper-competitivitate. Human Synergistics, o companie care oferă instrumente pentru analiza şi îmbunătăţirea culturii organizaţionale, măsoară de mai mulţi ani stilurile de management din companiile româneşti.

Una dintre descoperirile lor cele mai importante este că cei mai mulţi dintre managerii români sunt obsedaţi de competitivitate, obsesie care-i face nu de puţine ori să piardă din vedere obiectivele de afaceri şi să irosească inutil resursele companiei. De la preşedinte la cel din urmă angajat, toată lumea e încurajată să-şi identifice „competitorii” şi să lupte cu ei pentru a le-o lua înainte. Cu cuvintele lui Adrian Stanciu, partener la Human Synergistics România:

„la noi, oamenii se consideră buni doar dacă sunt mai buni decât cei din jur”.

Nu am găsit studii care să fi măsurat hipercompetitivitatea altundeva decât la locul de muncă, dar ea se vede cu ochiul liber pe stradă, la piaţă sau la supermarket. Mereu atenţi la ce fac ceilalţi, le împrumutăm dorinţele şi nevoile, le copiem soluţiile, le pastişăm distracţiile. Muncim la fel, simţim la fel, cumpărăm la fel.

*

În anii care au trecut, românii au consumat mai ales din afară şi mai cu seamă pe datorie. Bacchanalia consumului a mărit periculos de mult deficitul extern şi este în mare parte responsabilă pentru inflaţia cu care ne confruntăm astăzi. Când te uiţi, însă, din ce s-a compus această distracţie, abia atunci te iei cu mâinile de cap: românii s-au înglodat în datorii ca să-şi ia plasmă, maşină hidramată, faruri cu xenon şi mobile şmechere. Asta în vreme ce nu-şi plăteau cu lunile abonamentul la cablu, ţineau maşina în garaj la sfârşitul lunii, când nu le mai ajungeau banii de benzină, şi dădeau bipuri de pe cartelele golite de credit.

Dacă te uiţi la maşinile care circulă pe bulevardul Magheru şi faci o comparaţie cu ceea ce se poate vedea pe Oxford Street sau pe Champs Elysées, poţi crede că românii o duc mult mai bine decât confraţii lor întru şoferie britanici sau francezi. Priveşti apoi cozile stârnite de promoţiile pe care hypermarketurile le fac la produsele alimentare de bază şi nu mai ştii ce să crezi.

Mereu în competiţie unii cu alţii, pierdem din vedere scopul spre care pornisem: să ne fie nouă în primul rând bine. Aşa că strângem cureaua şi ne mai facem rost de un lux, obligatoriu în rate, indiferenţi la sărăcia care va urma.

Un psiholog britanic care a trăit aproape şapte ani în România, John Parr, crede că interesul nostru bolnăvicios pentru oile mai multe, mândre şi cornute ale celuilalt e o trăsătură naţională:

„Voi nu ştiţi să vă bucuraţi de ce aveţi pentru că râvniţi mereu la ce are altul. Iar asta e o reţetă sigură pentru nefericire”.

Un alt britanic – Alain de Botton, despre care nu ştiu dacă a vizitat vreodată România – a scris o carte, Status Anxiety, despre nefericirea pe care succesul altora ne-o poate induce.

De Botton argumentează destul de pertinent împotriva unui loc comun al epocii moderne: acela care ne face să credem că veniturile sunt o măsură a valorii unui om şi că veniturile modeste spun, în cele din urmă, ceva despre calitatea noastră umană. Problema cu această teză meritocratică este că nu-i mai mult decât o supoziţie, care nu poate fi dovedită teoretic şi pe care realitatea o contrazice de multe ori: statistica ne arată că mediul din care provii, contextul politic şi economic, norocul au o importanţă mult mai mare decât vrem să credem în a decide succesul cuiva.

În România, ultimii 20 de ani de capitalism au răspândit cu habotnicie teoria care pune semnul egal între maşina scumpă şi omul muncitor, ca şi între maşina românească şi ratat.

„Injuriei sărăciei”, scrie Alain de Botton, „sistemul meritocratic i-a adăugat insulta ruşinii.”

Aţi putea crede că o societate în care competiţia este singura formă de validare produce măcar caractere puternice. Slabă consolare. Atunci când sunt pe cale să piardă, hipercompetitivii dezvoltă două reacţii:

„denigrează succesul (a avut pile, ta-su era securist etc.) sau abandonează jocul (de fapt nici nu voiam să câştig, ce miză e asta)”, explică Adrian Stanciu.

Şi, cum în orice competiţie există câştigători şi perdanţi, de fiecare dată când jucăm rolul din urmă încurajăm mentalitatea de denigrare sau pe cea de abandon.

Vreau să fiu bine înţeles: nu vorbesc despre consumul de dragul consumului, care este o meteahnă universală a capitalismului, ci despre consumul de frică. Frica de a nu rămâne cumva de căruţă. Frica de a nu mai fi „în rândul lumii”. Frica de dragul căreia uităm de ce ne-am mai dat peste cap ca să ne facem o carieră, să pornim o afacere, să deschidem o piaţă. Această frică este împărtăşită democratic atât de cel aflat la volanul unui Q7, cât şi de cel care transpiră în îmbulzeala de pe scara unui autobuz.

*

În anii comunismului, muncitorii din întreprinderile deţinute de stat îşi adresau unul altuia „chemări la întrecere socialistă” într-o încercare ridicolă de a emula competiţia care mişca pieţele libere. Alteori, se întâmpla ca o fabrică din România să cheme la „întrecere paşnică” o fabrică din Occident. Evident, nu primea nici un răspuns, dar lipsa competitorului nu era niciodată un motiv suficient de bun pentru anularea întrecerii.

E o ironie a istoriei faptul că astăzi asistăm la un fenomen la fel de ridicol, dar cu mult mai răspândit, pe care capitalismul l-a produs în România: suntem o naţie care s-a luat la o întrecere acerbă cu sine însăşi, fără s-o provoace nimeni şi fără să aibă nimic de câştigat. În loc să ne mişcăm spre un bine comun, pustiim hypermarketurile şi blocăm intersecţiile, disperaţi să i-o luăm înainte celuilalt. Vom sfârşi, probabil, ca în bancul acela care descrie „culmea atletismului”: să alergi de unul singur şi să ajungi pe locul al doilea.

:: Esquire, martie 2009

• în Tabu (numărul “eco”, ajuns deja o tradiţie pentru care trebuie să-i fim recunoscători Cristinei Bazavan), găzduind dosarul “Mica ecologie”, editat de Cristi Lupşa, despre gesturile mici ale celor pentru care ecologia nu mai e de mult un moft:
  

  Dacă veţi deschide bine ochii (şi veţi închide pentru o clipă televizoarele) îi veţi vedea pe aceşti oameni printre voi. Nu poartă neapărat tricouri branduite, dar se disting printr-un număr de gesturi responsabile, multe dintre ele mici, rutiniere şi greu de observat la prima vedere. Imaginaţi-vă, însă, efectul acestor gesturi când ele vor fi multiplicate de milioane de ori şi aduceţi-vă aminte că secretul oricărei schimbări de mentalitate este răbdarea: nu degeaba spun chinezii că drumul de o mie de Li începe cu primul pas.

  (nu rataţi, în acelaşi număr, Ameninţarea succesului, de Cristi Lupşa, povestea neştiută a Copacului de hârtie, şi Îngerii din jurul ei, de Lavinia Gliga: povestea pe care n-au spus-o nici ziarele, nici televiziunile atunci când au relatat despre fetiţa de 12 ani care i-ar fi infectat cu sifilis pe mai mulţi bărbaţi dintr-un sat vasluian. E un text foarte puternic pentru că vorbeşte, indirect şi cu delicateţe până la urmă, despre noi şi despre complicităţile noastre.)

• în Elle, cu un editorial despre legătura dintre generozitate şi evoluţie:
  

  Evoluţia nu e doar despre adaptare, ea mai are un motor, despre care se vorbeşte mai puţin, deşi Darwin a atras atenţia asupra lui încă din 1871: selecţia sexuală. Poţi să fii tu masculul cel mai adaptat la condiţiile vitrege ale mediului, asta nu-ţi va garanta că vei deveni o verigă de succes în lungul şir de la ameobă la homo sapiens. Mai e nevoie şi ca nişte femele să te bage în seamă şi să te considere demn de a-ţi face urmaşi. Abia combinaţia dintre adaptarea la mediu şi atractivitatea sexuală îţi pot garanta un loc câştigător pe harta evoluţiei.

• pe IQads unde răspund câtorva întrebări pe acelaşi subiect, pornind de la prezentarea pe care am făcut-o la PR Forum, despre biologie şi PR
• în Esquire, cu un comentariu despre stil:
  

  Aşa cum unele mărci de maşini vorbesc indirect despre stabilitatea lor într-o curbă, un bărbat care se află într-un efort voluntar de a se înţelege şi cizela pe sine însuşi vorbeşte indirect despre capacitatea lui de a se adapta într-o relaţie. Desigur, nici într-un caz, nici în celălalt, nimeni nu poate opera cu certitudini. Dar lucrul cu certitudini e oricum ocupaţia favorită a inteligenţei raţionale, în vreme ce deciziile rapide care implică probabilităţi sunt atributele inteligenţei emoţionale.

  dar şi cu o mică recenzie de club:

  De fapt, asta e esenţa Fratelli: e un loc geometric al elitelor societăţii şi, urmându-şi elitele, nu poate fi altceva decât un loc al surprizelor şi contrastelor.

• în GQ, cu cea mai zâmbitoare fotografie a mea pe anul ăsta
• pe GayPride.ro, unde reiau un comentariu mai vechi despre homofobia contondentă şi homofobia latentă care întunecă România
• pe ClubLiteratura.ro, unde răspund câtorva întrebări în calitate de cititor amator
• pe BookBlog, unde recomand trei cărţi: Zăpada lui Pamuk, Ce Ceauşescu qui hante les roumains a lui Cioroianu şi Omul generos a lui Nørretranders
• pe WallStreet, unde, alături de Mihai Ghyka şi de Bobby Voicu, comentez oportunităţile de comunicare pe care le aduce criza.