Cei care doresc să se înscrie trebuie să trimita un text cu temă sportivă, între 5 octombrie şi 6 noiembrie, la adresa premii@ioanchirila.ro.

Învingătorul va beneficia de un contract de colaborare cu Evenimentul zilei, timp de trei luni. Cel de-al doilea clasat va deveni colaborator Hotnews, ambii câştigători având posibilitatea de a începe o carieră de jurnalist sportiv.

Editorialistul a fost indignat de aplicarea unei prevederi care există de ani buni de zile în legea şi practica CNA, dar de care a luat cunoştinţă abia după ce a încălcat-o. În replică, semnează o apologie a fumatului şi a fumătorilor şi un virulent act de acuzare la adresa activiştilor anti-fumat. Despre care aflăm că sunt de stânga, progresişti, anti-liber-schimbişti, în fine, că suferă de toate viciile intelectuale cu putinţă, în vreme ce bieţii fumători

au devenit, prin consensul tuturor militanţilor progresişti, cea mai persecutată minoritate din toată lumea civilizată şi singura care nu poate invoca în apărarea ei nicio lege. Este persecuţia perfectă.

Recunosc că eruditul comentator mi-a smuls o lacrimă cu această jelanie. Are dreptate: bieţii fumători, pe care lobby-ul bine plătit al companiilor de tutun abia mai reuşeşte să-i protejeze de nedreapta prigoană euro-centristă, arată tot mai rău de fiecare dată când îi văd. Tuşesc, miros urât, gesticulează nervos, sunt din ce în ce mai palizi.

La asta mă şi gândeam ieri seară, trăgând puternic aer în piept înainte de a intra pe uşa unui restaurant “rezervat fumătorilor”. Progresistul din mine s-a întrebat dacă n-ar fi fost mai potrivit ca pe uşă să stea scris, într-un chenar mare, negru, “AICI SE MOARE ÎNCET, DAR SIGUR”, pentru a stârni pe deplin compasiunea nefumătorilor.

Bietele mele haine, care nu şi-au revenit din violul olfactiv la care au fost supuse nici după o noapte întreagă petrecută pe balcon, sunt de altă părere. Dar asta este doar din cauză că ele n-au citit la fel de multă carte ca Horia Patapievici, aşa că nu vor accede probabil niciodată la neoconservatorismul tolerant şi şarmant, care-şi înmoaie relaxat ţigările de foi în paharul de single malt înainte de a le aprinde.

Later edit / pe aceeaşi temă:

• Liviu Cangeopol, Dictatura nefumătorilor (Observator Cultural)
• Bogdan Ducă, Despre progresim şi fumat
• Romeo Anghelache, La fumat cu progresiştii
• Răzvan Vintilescu, Patapievici, prigoana fumătorilor şi argumentul pierdut
• Adrian Ciubotaru, Fumurile libertăţii noastre

Dar cand ne-am intors la Bucuresti, bunica mea ne-a dus, pe mine si pe sora mea, la Piata Romana, unde oamenii improvizasera un imens sanctuar. Mi-aduc aminte imaginea lumanarilor care ardeau, topite unele in altele, ca niste mici faclii. Rudele celor morti imparteau mici pomeni. Eram copil si nu intelegeam foarte bine ce e moartea. Coliva era pentru mine un desert mai special pe care-l primeam in ocazii pe care adultii le numeau triste.

La Piata Romana, o femeie al carei copil fusese ucis mi-a intins un pahar cu coliva. Bocea, dar ochii ei priveau stins, nu mai aveau lacrimi, avea fata schimonosita de ura, o ura muta, o ura care nu mai voia sa priceapa nimic, o ura deznadajduita care parea s-o haituiasca. In mintea mea de copil, moartea a inceput sa insemne ceva, am inceput sa pricep ce pierdere poate fi moartea neasteptata, moartea nedreapta, moartea cu zile.

Cand am ajuns acasa, prima gura de coliva avea gust sarat, plangeam, dar nu-mi lasam lacrimile sa curga. Mi se parea ca plansul e pentru mortii care mor la vremea lor. Sa plang mi s-a parut atunci un sacrilegiu.

Cand am crescut, am aflat ca Revolutia n-a fost Revolutie. Ca in strada s-a iesit de-a-n pulea. Ca s-a murit degeaba. Ca acel copil al mamei incremenite de durere la Piata Romana a fost un fraier manipulat de Securitate, de CIA, de KGB, de criptocomunisti, de Armata si de toti smecherii care au facut Revolutia la televizor si care au plecat de-acolo direct la Palatul Victoria, la Cotroceni, la Parlament. M-am maturizat si am descoperit ca renteaza sa fii mai degraba smecher decat fraier.

Pe 22 decembrie, smecherii depun coroane de flori, inconjurati de SPP-isti si de Armata, la monumentele pe care le-au ridicat in amintirea fraierilor. Mi se pare obscen ca o armata care, de peste 60 de ani, n-a luptat decat impotriva poporului sau are tupeul sa traga salve de tun in ziua cand ar trebui sa se retraga in cazarmi si sa taca.

Pe 22 decembrie merg de mai multi ani cu sora mea si cu cativa prieteni la Universitate si aprind o lumanare la troite. De obicei, in fata Teatrului National concerteaza niste fete stridente sau niste baieti oxigenati. Acum cativa ani mi se parea ca e lipsit de piosenie ca primaria sa dea aviz pentru asa ceva. Astazi sunt mai ingaduitor: fraierii au murit si pentru asta.

Cand ii spun unui strain care viziteaza centrul Bucurestiului ca „aici s-a murit pentru libertate” mi-aduc aminte de lumanarile aprinse si de ochii stinsi de la Piata Romana si mi se face pielea de gaina. Smecherilor cred ca li se face doar frig. Lasati SPP-istii, girofarurile si coroanele de flori si aprindeti o lumanare pe 22 decembrie. Pe fraieri n-o sa-i incalzeasca cu nimic. Dar voua o sa va tina de frig.

:: Evenimentul Zilei, 18 decembrie 2006