Ați afirmat de curând că noi, românii, nu ne așezăm corect valorile. Înclin să vă dau dreptate. Ceea ce ați spus în continuarea acestei propoziții v-a confirmat verdictul. V-a mirat faptul că doar mareșalul Antonescu este făcut responsabil de holocaustul împotriva evreilor și romilor, nu și “șeful statului” de atunci, Regele Mihai. V-ați arătat indignat că “unora le dăm averi, iar pe alții îi considerăm criminali de război”.

O scurtă incursiune în istorie

Îngăduiți-mi să vă limpezesc această mirare. Între 1940 și 1944, timp în care guvernul României a deportat și a exterminat sute de mii de evrei și zeci de mii de “țigani împuțiți”, cum vă place dumneavostră să-i numiți pe unii dintre cetățenii României, mareșalul Ion Antonescu nu era doar prim-ministru. Titulatura sa completă era de “conducător al statului”, el guverna prin decrete-lege, care nu aveau nevoie nici de sancțiunea Regelui, nici de aprobarea Parlamentului. În timpul statului național-legionar și al dictaturii antonesciene care i-a urmat, Regele Mihai, care abia împlinise majoratul, a avut doar un rol simbolic.

Regina Elena, mama Regelui Mihai, care s-a întors în țară după abdicarea Regelui Carol, și a fost sfătuitorul cel mai apropiat al Regelui Mihai, și-a câștigat un binemeritat loc în rândul “drepților între popoare”, cel mai înalt titlu acordat de statul Israel, pentru rolul pe care l-a jucat în salvarea evreilor în timpul acelor ani rușinoși pentru poporul român. A intervenit în mai multe rânduri pe lângă Antonescu pentru abolirea legilor rasiale și pentru oprirea persecuțiilor. Numai în Transnistria, rugămințile ei au salvat viețile a mii de evrei.

Chiar credeți că prestigiosul Comitet ales de Parlamentul Norvegian ar fi acceptat nominalizarea Regelui Mihai la Premiul Nobel pentru Pace dacă ar fi existat chiar și o urmă de dubiu că ar fi avut vreo putere de decizie în legătură cu Holocaustul?

Ați spus apoi că Majestatea Sa a fost “slugă la ruși” și că abdicarea sa, obținută samavolnic, sub amenințare, a fost un “înalt act de trădare a interesului național”. Ați uitat să pomeniți de cele șase luni de grevă regală, când Majestatea Sa a refuzat să semneze decretele guvernului Petru Groza. În ianuarie 1946, Regele a încetat greva la presiuni deopotrivă sovietice, britanice și americane. De ce n-ați spus atunci că Majestatea Sa a fost și sluga britanicilor și a americanilor?

Domnule Președinte, nici eu, nici dumneavoastră n-am trăit acele timpuri. E foarte ușor să judeci astăzi, așezat confortabil în jilțul de la Cotroceni, comportamentul unui tânăr care-și vede țara înrobită și poporul exterminat în asentimentul tacit al celor mai mari puteri politice și militare ale lumii. Nu vă doresc să trăiți vreodată ce a trăit Regele Mihai atunci. Vă cer doar să aveți un dram de respect pentru un om care a trăit timpuri mai crâncene decât domnia voastră și care, într-o clipă de curaj nebunesc, a scurtat cu luni de zile soarta unei conflagrații mondiale, salvând viețile a mii de soldați, inclusiv români.

O și mai scurtă incursiune în psihologie

Am citit declarațiile dumneavoastră cu stupoare. Vă cunosc furia oarbă și verbul pripit, lipsit de menajamente. Am tot sperat, de când v-am votat, acum mulți ani, că trăsăturile acestea se vor domoli cu vârsta și cu funcția. N-a fost așa. Din păcate, atunci când deschideți gura, Domnule Președinte, prin cuvintele dumneavoastră vorbim și eu și concetățenii mei. Iar noi nu vrem să părem nici orbi, nici pripiți, nici lipsiți de menajamente.

N-aș fi înțeles motivul recentei dumneavoastră ieșiri dacă nu ați fi completat aceste nefericite declarații cu o diatribă la adresa Ambasadei Rusiei la București. Așa, lucrurile au început să se lege.

Îmi imaginez că v-a înfuriat faptul că, la a 65-a aniversare a Victoriei Aliaților în cel de-al Doilea Război Mondial, România nu a fost invitată să participe în calitate de țară învingătoare. Ați luat-o personal, deși nu trebuia. România a petrecut cea mai mare parte din război de partea Axei. Este foarte greu pentru Rusia, care a pierdut zeci de milioane de vieți în acest război, să accepte că România a fost de partea învingătorilor.

Totuși, într-un semn de recunoaștere parțială, președintele Medvedev l-a invitat la ceremonie pe Regele Mihai. Prezența Majestății Sale la Moscova confirmă că rolul României în înfrângerea Germaniei naziste după întoarcerea armelor nu a fost uitat. Dar asta nu poate să contrabalanseze alegerile făcute de România înainte de 23 august 1944, sub comanda mareșalului Antonescu. Din nou, ați luat și această invitație ca pe ceva personal. Și v-ați gândit să-i plătiți o poliță Regelui Mihai.

N-ați reușit, pentru că istoria nu va reține aceste declarații nici măcar într-o notă de subsol la biografia Regelui. Ne-ați făcut în schimb din nou de rușine pe mine și pe toți ceilalți români care, fără a fi monarhiști, respectăm demnitatea simplă a Regelui Mihai și rolul istoric pe care Majestatea Sa l-a jucat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Domnule Președinte, valorile se construiesc în timp. Viața Regelui Mihai este o lecție despre adevăratul patriotism din care tinerii ca mine au ce învăța. În două luni de zile părăsesc România pentru a urma studii în America. Dacă am să mă întorc, o voi face pentru exemplele de viață închinată valorilor autentice, cum este viața Majestății Sale. E păcat să aruncați cu noroi în puținele valori care încep să se așeze corect, cum bine ați spus, în mințile și în sufletele noastre.

Victime ale pogromului în pădurea Jilava

Pe 21 ianuarie 1941, legionarii refuză să accepte demiterea de către generalul Antonescu a ministrului de interne, a directorului general al poliţiilor şi a unui alt director din Ministerul de Interne, toţi oameni ai Legiunii, şi se baricadează înarmaţi în localul Siguranţei, în sediul Prefecturii Poliţiei Capitalei, în sediul lor central din str. Roma şi în Cazarma gardienilor publici. Ei cer demiterea lui Antonescu şi crearea unui guvern legionar “pur” care să ducă mai departe procesul de “românizare” (un alt punct al discordiei între şeful guvernului şi legionari fusese desfiinţarea, cu câteva zile în urmă, a “comisarilor de românizare” din întreprinderi, pe care Antonescu îi considera “o idee excepţională” pusă în practică “în mod dezastruos”). În mai puţin de o zi, rebeliunea legionară este generalizată în toată ţara.

Pe 22 ianuarie, Hitler îl asigură pe Antonescu de sprijinul său şi dă ordin trupelor germane staţionate pe teritoriul României să stea la dispoziţia generalului. În seara aceleiaşi zile, armata română lichidează rebeliunea. În timpul conflictului îşi pierd viaţa 21 de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, iar alţi 53 de militari sunt răniţi. În întreaga ţară, rebelii au asasinat 374 de persoane şi au rănit alte 380.

La Bucureşti, în timpul celor două zile de insurgenţă, legionarii au ucis 120 de evrei. Mult mai mulţi au fost torturaţi, bătuţi sau jefuiţi:

Majoritatea asasinatelor din timpul celor trei zile ale rebeliunii legionare au avut loc în pădurea Jilava. Au mai avut loc asasinate la Abator, pe şoselele Fundeni şi Pantelimon, în cartierul Bucureştii Noi, pe diverse străzi sau în case particulare. În ziua de 21 ianuarie 1941 la sediul legionar “Ing. Gheorghe Clime” din Calea Călăraşi nr. 37 au fost aduşi aproximativ 200 de evrei, care au fost închişi în podul şi pivniţa casei. Întâi au fost jefuiţi de toate obiectele de valoare şi apoi obligaţi să circule pe scări între pod şi pivniţă sub o ploaie de lovituri, pe fiecare treaptă aflându-se câte un legionar care lovea cu bâta sau cu ranga de fier. De asemenea, erau loviţi şi într-o cameră specială, cu vâna de bou şi cu vergi metalice; loviturile se aplicau pe faţă, pe fese, pe palme şi pe tălpi. (…)

În dimineaţa zilei de 22 ianuarie cei arestaţi au fost împărţiţi în două grupuri, la întâmplare. Primul grup a fost dus la Străuleşti, o periferie a Bucureştiului, unde au fost bătuţi încă două zile. S-au tras gloanţe deasupra capului lor după care, jefuiţi de haine şi încălţări, au fost eliberaţi. Numai în cămaşă au mers pe jos 16 km până în oraş.

Al doilea grup, compus din aproximativ 90 de evrei, a fost încărcat în autocamioane şi dus pe şoseaua Giurgiului, unde, în pădurea Jilava, au fost toţi împuşcaţi cu 1-3 gloanţe, trase mai ales în cap. Câteva dintre victime, aflate în primul camion, au fost împuşcate lângă podul peste râul Sabar. Li s-au furat îmbrăcămintea, încălţămintea şi dinţii de aur din gură. Au fost găsite în pădurea Jilava 86 de cadavre. Câteva victime, doar rănite, au reuşit să scape. (…)

La abatorul oraşului Bucureşti au fost găsiţi asasinaţi 13 evrei; alţi doi, grav răniţi, au supravieţuit masacrului. Dintre cei asasinaţi Millo Beiler şi fraţii Rauch au fost găsiţi cu pântecele spintecate şi intestinele legate la gât în chip de cravată. Celelalte cadavre de la abator erau agăţate în cârligele de măcelărie. Se pare că deasupra lor se afla o inscripţie pe care se putea citi „carne kaşer” (carne tăiată conform prevederilor rituale evreieşti).

Alţi evrei au fost asasinaţi la domiciliile lor. Astfel au fost masacraţi soţii Frânghieru din Intrarea Colentina nr. 15 si patru dintre copiii lor între 14 şi 28 de ani. Doi copii aflaţi în pat, Aron şi Haia, au scăpat ca prin minune, deşi s-au tras câteva gloanţe şi asupra lor. Cele mai multe dintre aceste victime au fost împuşcate după ce fuseseră sălbatic bătute. Un alt copil împuşcat a fost Rodrigues Honores Brickman (str. Mihai Vodă nr. 9).

În timpul rebeliunii legionare, evreii au mai fost torturaţi la Prefectura Poliţiei Capitalei, la Sinagoga Malbim (aproximativ 300 de evrei), la sediul Uniunii Comunităţilor Evreieşti şi la circumscripţia XV de Poliţie. Majoritatea femeilor torturate au fost eliberate, aceasta explicând prezenţa printre morţi a unui număr mic de persoane de sex feminin. Tipic privind torturile a fost tratamentul la care au fost supuşi evreii la circumscripţia XV de Poliţie din strada Matei Basarab. Torturile au fost conduse de doi comisari de poliţie legionari ajutaţi de 40 de muncitori legionari de la fabrica „Parcomet”. Victimele torturilor au fost în număr de 150. „Au fost bătuţi în permanenţă între 21 ianuarie orele 18 şi 23 ianuarie orele 13. Au fost jefuiţi de tot ceea ce aveau asupra lor… Toţi au fost tunşi cu o foarfecă de tăiat iarbă. Tuturora li s-au vârât cu forţa în gură cantităţi masive (100-150 grame) de sare amară amestecată cu petrol, benzină şi oţet. După ce au înghiţit doze atât de puternice de purgative toţi au fost înghesuiţi într-un spaţiu restrâns din pivniţa si ţinuţi vreme îndelungată sub pază strictă pentru ca nimeni să nu poată ieşi de acolo. Au înotat în propria murdărie până la eliberare. În tot timpul celor 46 ore de deţinere veneau la fiecare ceas „vizitatori” de la alte centre legionare, rămâneau 10-15 minute în care timp băteau pe toată lumea şi plecau… Fiecărui deţinut i s-a găsit un cap de acuzaţie pentru care a fost pedepsit cu 50-100 lovituri cu vâna de bou”. Au fost simulate şi execuţii în masă şi redactate, sub ameninţare, false confesiuni de dorinţă de sinucidere.

În timpul rebeliunii legionare au fost devastate şi jefuite 6 temple şi sinagogi din Bucureşti: Templul evreilor de rit Spaniol din strada Negru Vodă, Sinagoga Beyth Hornidraş Vechiu din Calea Moşilor, Templul „Podul Mogoşoaia” din str. Atena, Templul Coral din str. Sf. Vineri, Templul „Fraterna” din str. Mămulari şi „Sinagoga Mare” din str. Vasile Adamachi. Patru dintre aceste edificii au fost şi incendiate iar două au ars complet. Patru dintre aceste lăcaşuri fuseseră construite între anii 1836 şi 1858. „Cartea neagră” a lui Matatias Carp conţine lista nominală şi adresele a 1.107 evrei ale căror locuinţe sau magazine au fost jefuite si devastate în cursul rebeliunii legionare. Unii au fost ucişi cu acelaşi prilej. Altora, după jefuire, li s-au incendiat locuinţele sau magazinele.

Au căzut victime, fără alegere, oameni înstăriţi si oameni foarte săraci. Un număr de 615 persoane, deci peste jumătate din cei jefuiţi, locuiau pe Calea Dudeşti sau în cartierul Dudeşti, zonă de mare concentrare a populaţiei evreieşti, în general nevoiaşi. Calea Moşilor şi cartierul Moşilor au dat peste 150 de victime ale acestor jafuri. O situaţie aproape identică s-a înregistrat în cartierul Văcăreşti, iar în calea Rahovei si cartierul din jurul ei au căzut victime aceluiaşi tip de jefuire 136 de evrei. Peste 30 de victime locuiau în diverse alte cartiere bucureştene. Numărul familiilor evreieşti lovite de jafuri si devastări a fost de cel puţin l.360.

(extras din articolul Pogromul de la Bucureşti, scris şi documentat de Radu Ioanid, Directorul Diviziei de Programe Arhivistice Internationale la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington DC)

:: află mai multe despre holocaustul din România

Înţelepţii au avut de hotărât ce se va întâmpla în cazul în care averea soţului va fi mai mică de 600 de dinari. Soluţia oferită de textul talmudic e, la prima vedere, surprinzătoare.

Dacă averea lăsată de soţ ar fi fost de 300 de dinari, înţelepţii recomandă împărţirea sumei proporţional cu pretenţiile: prima soţie ar primi 50 de dinari, a doua 100, a treia 150. În cazul în care averea ar fi de doar 100 de dinari, suma ar urma să fie împărţită în mod egal între soţii.

Soluţia în cazul “masei succesorale” de 200 de dinari pare cea mai ciudată: înţelepţii recomandă ca prima femeie să primească 50 de dinari, a doua 75, iar a treia tot 75.

Voi ce părere aveţi? Cum vi se pare logica talmudică? Cum aţi fi împărţit voi o moştenire de 100/200/300 de dinari între cele trei soţii?

Neagu Djuvara: Nu, vreau să spun altceva. Şi aici sunt neconsecvent cu mine însumi, pentru că am făcut şi eu războiul în Răsărit, iar mintea mea era lucrată de propagandă. Credeam şi eu că facem o cruciadă împotriva bolşevismului şi nu am avut conştiinţa că, trecând Nistrul, comitem o greşeală politică. Ar fi trebuit să facem ce-au făcut finlandezii, care nu şi-au depăşit graniţele. Au refuzat, “sunt vecin cu rusul de 1000 de ani şi voi mai rămâne 1000 de ani vecin cu el”. Românul a făcut însă o prostie. Antonescu a greşit din punct de vedere militar, iar din punct de vedere al simţului politic a fost lamentabil. Penultima lui întâlnire cu Hitler s-a petrecut în februarie 1944, iar l-a întoarcere i-a spus Victoriei Goga, prietena soţiei sale, “poţi să-mi pupi mâna, Hitler ne-a promis restituirea Transilvaniei”. Cum îşi putea închipui acest om, de care depindea soarta a milioane de români, că în martie 1944 Hitler mai avea vreun cuvânt de spus la masa verde? O orbire politică criminală, aş spune. Antonescu credea că el e trimis de Dumnezeu să guverneze România. A fost însă o calamitate.

Dacă tot am atins acest subiect, permiteţi-mi o întrebare sensibilă. Credeţi că armata română a comis crime de război în teritoriile ocupate după trecerea Nistrului?

Bineînţeles. Sunt fapte consemnate. Au fost într-adevăr câţiva evrei care au tratat prost armata română în momentul în care s-a retras din Basarabia. Un an mai târziu însă, la ofensiva din 1941, Antonescu decide că în 48 de ore trebuie expulzaţi 175.000 de oameni. Bătrâni, femei, copii au fost trimişi peste Nistru fără nicio pregătire. Neamţul, cât a fost de crud, îi caza în barăci şi le servea supă seara. Noi i-am trimis în deşert.

Pentru a-i salva, consideră foarte mulţi astăzi.

Lasă-mă-n pace. E ceva absolut impardonabil. În cele cinci luni în care am luptat pentru cucerirea Odessei, regimentul meu a beneficiat de serviciile a 3000 de oameni. Ştiţi câţi oameni valizi mai erau la final? 92. Dacă ai dezvălui asta unui american, ar spune că nu se poate. Uite că în armata română s-a putut! Se pare ca nemţii au vrut doar încercuirea oraşului, dar ambiţia lui Antonescu a impus cucerirea. Noi de fapt nici n-am ocupat oraşul decât în momentul în care ruşii s-au decis să-l părăsească. Şi după ce am pierdut 17.000 de soldaţi, doar pentru a intra în momentul în care sovieticii au plecat, ce face Statul Major român? Se instalează în clădirea în care fusese Statul Major sovietic, fără să cerceteze dacă nu cumva e minată. După câteva zile, a explodat clădirea. Atunci, Antonescu, într-un acces de furie, a decretat ca pentru fiecare ofiţer superior să se împuşte un anumit număr de evrei. Aşa ceva nu se poate înscrie decât în categoria crimelor împotriva umanităţii. Antonescu ne pare un erou pentru că îl comparăm cu toate secăturile politice pe care le-am avut de atunci. (subl. mea)

:: citiţi interviul integral

:: via Tudor Chirilă