Am încercat de patru ori. De trei ori m-am lăsat. Primii zece ani sunt grei, pân-ajungi în anu’ 3. În cazul meu, expresia a căpătat un sens aproape literal: n-au fost zece, au fost nouă. Dar a patra oară nu m-a mai terminat ea pe mine, am terminat-o eu pe ea. De facultate vorbesc. Cu o lucrare despre Muzeul Ţăranului Român, un semn de drag pe care i l-am făcut Irinei Nicolau. Ea venise cu ideea să dau la Istoria Artei.

Şi tot luna asta am devenit unul dintre cei zece traineri autorizaţi pentru România ai modelului Process Communication, aşa că în curând ne vom putea întâlni la cursurile pe care le voi ţine despre acest model.

Povestea merge mai departe. Eu plec o săptămână la ţară.

Îi înţeleg perfect pe oamenii pentru care serviciul nu e mai mult decât o necesitate, un mod de a-şi asigura existenţa. Nu mi se pare nepotrivit să-ţi orientezi viaţa în jurul familiei, al călătoriilor, al muzicii sau al unei alte pasiuni în raport cu care serviciul nu este mai mult decât un mijloc de finanţare.

Deci nu despre diferenţa dintre a fi sau a nu fi pasionat de muncă vorbesc. Ci dintre a-ţi plăcea sau nu ceea ce faci la serviciu. Cred că e posibil să ai o slujbă doar din nevoia de a avea un salariu şi în acelaşi timp să faci această slujbă cu plăcere. După cum cred că e posibil să fii un om pentru care activitatea profesională contează mai mult decât aproape orice altceva şi, în acelaşi timp, să ai un serviciu unde nu-ţi mai face nicio plăcere să mergi. În acest din urmă caz mă aflam şi eu în urmă cu peste 5 ani aşa că ştiu despre ce vorbesc.

Cineva spunea că

tot ceea ce posedăm cu adevărat în viaţă sunt alegerile noastre.

Cred că atât datorită, cât şi din cauza lor ajungem să ne placă sau să detestăm ce facem la serviciu. Dar multe dintre aceste alegeri le facem cu o cârpă pe ochi.

În liceu cei mai mulţi ne alegem o facultate vizând o meserie generică pentru care există, în mod real, doar câteva locuri de muncă. Foarte puţini elevi încearcă să afle cum arată cu adevărat o zi de muncă a profesionistului cu care visează să devină colegi, încă şi mai puţini au acces la servicii de orientare profesională. Acum câţiva ani, studiile arătau că peste două treimi din forţa de muncă din Europa lucra în cu totul altul domeniu decât cel în care îşi obţinuse licenţa.

În timpul facultăţii, sunt încă mulţi studenţi care refuză să ia contact cu piaţa de muncă şi află abia după ce-şi iau licenţa cum arată cu adevărat slujba pentru care s-au pregătit între 3 şi 5 ani.

Dar cârpa nu le cade cu totul de pe ochi nici măcar când ajung aici. Chiar şi când ai ajuns să ai o slujbă pentru care eşti calificat, dar care nu-ţi place, ai mai multe opţiuni la îndemână. Poţi încerca să schimbi locul de muncă, poţi să-ţi cauţi altul sau te poţi adapta. Din nefericire, cei mai mulţi aleg a treia opţiune. Pentru că, pur şi simplu, primele două nu li se par nişte opţiuni reale. E o formă de orbire.

Eu nu cred în noroc atunci când vine vorba de locul de muncă. Mă consider un om foarte norocos atunci când mă gândesc la oamenii extraordinari pe care am bucuria să-i număr printre prietenii mei. Dar nu norocului trebuie să-i fiu recunoscător pentru că astăzi merg cu plăcere la muncă aproape în fiecare zi.

În ultimii 5 ani luat am schimbat mai multe locuri de muncă şi am renunţat la mai multe proiecte profesionale şi emisiuni de televiziune. Am cumpănit de fiecare dată riscurile şi mi-am asumat alegerea făcută. Nu întotdeauna am făcut bine. Unele dintre riscurile estimate s-au concretizat şi a trebuit să suport consecinţele acţiunilor mele. Dar cele mai multe dintre alegerile pe care le-am făcut au fost corecte. Şi m-au adus aici.

Dacă ai sub 18 ani şi citeşti aceste rânduri, gândeşte-te bine unde vrei să fii când o să ai 30 de ani şi întreabă-te care e cea mai potrivită cale pentru a ajunge acolo. Dacă nu poate fi descrisă în cuvinte sau nu rezistă la cea mai mică chestionare din partea cuiva care a ajuns deja acolo, crede-mă pe cuvânt, calea ta nu există cu adevărat.

Indiferent unde vrei să ajungi, nu fă prostia să pleci la drum fără o hartă. Când urci pe munte, nu ajunge că vezi culmea ca să poţi ajunge pe ea. Fără hartă, fără marcaje şi fără trasee, adică fără alegeri, cei mai mulţi se trezesc la căderea serii că bâjbâie tot undeva pe la poale.

:: Tudor Chirilă începe un turneu în licee, al cărui mesaj este “Descoperă ce-ţi place”. M-a provocat să scriu şi eu despre asta. Am făcut-o cu plăcere.

Anul trecut MaiMultVerde m-a ţinut ocupat 24/24 şi am cam neglijat şcoala, aşa că am plătit scump la sesiunea din toamnă: la organizaţie era încă mult de lucru, Gala Verde îmi dădea dureri de cap, iar în timpul ăsta eu aveam un examen sau un referat la una-două zile. A fost o sesiune de coşmar.

Pe lângă ea, cea de acum mi se pare o bagatella. Câteva nopţi nedormite, puţină alergătură şi trece. Hai că poţi, îmi tot zic.

Fotografiile sunt din toamnă. Una e făcută la 4 dimineaţa, cealaltă la 7.

Zilele astea am reluat cursurile şi am redescoperit motivul pentru care merg eu la facultate: dacă depăşesc bariera de limbaj (cei mai mulţi profi vorbesc aşa cum scriau prin anii ’80), monotonia prezentărilor, absenţa charismei şi lipsa de relevanţă a subiectelor, cursurile sunt un excelent prilej de smerenie. Nu e o ironie, vorbesc serios.

Eu unul îmi doresc o diplomă pentru că vreau să urmez un master în Creative Writing şi am nevoie să fiu licenţiat în ceva. Ce anume studiez mă interesează cam în aceeaşi măsură în care mă preocup de alegerea unei companii aeriene atunci când zbor undeva. Când m-am reînscris la facultate, mi-am spus:

“Să nu te aştepţi să-ţi placă! O să te plictiseşti groaznic, o să te înfurii de câteva ori, o să ţi se pară că pierzi timpul, o să ai chiar senzaţia că cineva îşi bate joc de tine şi o să vrei să laşi totul baltă de nenumărate ori. Dar ai să te stăpâneşti! Pentru că nu eşti aici ca să-ţi placă ceva, eşti aici ca să termini o facultate.”

Şi aşa a şi fost. Au fost şi momente frumoase, au fost şi cursuri de care-mi amintesc cu plăcere. Sper să mai fie unul, două şi anul ăsta. Dar de cele mai multe ori când merg la facultate, o fac strângând din dinţi. “Încă un pic şi-ai terminat, nu mai e mult…”

Tocmai de aceea, cu fiecare examen luat, am simţit că ceva trainic s-a aşezat în mine. Nu cunoştinţele şi nici priceperea pe care facultatea se laudă că ţi le transmite. Ci o putere nebănuită de a răbda în vederea atingerii unui ţel. Delaying gratification, cum ar zice Daniel Goleman.

Pentru cele mai multe lucruri pe care le-am obţinut până acum în viaţă am fost nevoit să muncesc ca un nebun, să alerg, să lupt, să mă zbat. Pentru a termina o facultate, nu trebuie să fac altceva decât să rabd. Performanţa în învăţământul superior românesc stă mai degrabă în inacţiune şi în amânarea indefinită a unei decizii.

“Nici azi n-am să renunţ la facultate. Poate mâine, poate poimâine, dar azi am să strâng din dinţi, am să mai citesc ceva care nu mai interesează pe nimeni şi am să merg la cursuri să mă mai plictisesc puţin.”

Din cauza asta mă simt dezarmat în faţa lui Răzvan. Cum să-i explic, fără să creadă c-am înnebunit de tot, că plictisul e născător de smerenie şi că, tocmai prin cultivarea acestei smerenii, învăţământul superior românesc îşi atinge, de fapt, ţinta? N-am cum…