Jacques Brel şi Leonard Cohen sunt singurii cântăreţi pentru care am făcut acel gen de pasiune care frizează obsesia. Poate pentru că niciunul nu e doar cântăreţ, iar eu am iubit mereu poezia mai mult decât muzica. Am fost convins că m-am născut prea târziu pentru fiecare dintre ei. M-am obişnuit cu ideea că nu-i voi vedea şi nu-i voi asculta de aproape niciodată. Unul era mort, celălalt anahoret.

I was born like this, I had no choice, I was born with the gift of a golden voice. And 27 angels from the great Beyond they tied me up to this table in the Tower of Song.

Soarta n-a vrut însă ca lucrurile să rămână aşa. În pragul pensiei, Leonard Cohen a aflat că buna lui prietenă şi managerul lui de peste 17 ani îl lăsase fără pensie. Din economii de aproape zece milioane de dolari rămăsese cu vreo sută şi cincizeci de mii. Aceasta este spărtura de care vorbeşte domnul Cohen. Spărtura prin care intră lumina. Pentru că în urma acestei escrocherii nemaipomenite, toţi cei care-l iubim şi care ne-am născut aici am putut să ne bucurăm în sfârşit de vocea lui gravă şi de copleşitoarea lui prezenţă.

Anul trecut eram fericit că-l văd pentru prima dată şi nu mă puteam sătura ascultându-l. Nu eram singurul. Mi-aduc aminte că Ioan T. Morar mi l-a arătat discret pe Valentin Ceauşescu, aproape în transă, şi mi-a spus:

“Nu ştiu ce e mai bizar, că tu ştii toate versurile sau că el ştie toate versurile…”

Anul acesta îi sorbeam cuvintele şi cîntecele pentru că nu ştiam când am să-l mai văd. La data la care citiţi aceste rânduri, domnul Cohen va fi împlinit deja 75 de ani.

“Ne bucurăm să fim din nou cu voi, ne-a spus la începutul concertului, dar nu ştim când vom mai trece pe aici aşa că în seara asta avem de gând să vă dăm tot ce avem mai bun.”

Şi, mă jur, chiar aşa a fost.

Trei ceasuri de muzică şi poezie cât să-ţi ajungă ca să faci zilnic naveta între Rai şi Iad, vorba unui poet de pe la noi. Nici vocea, nici aranjamentul muzical nu erau cele cu care mă obişnuisem, dar ceea ce am ascultat a fost atât de năvalnic şi de adevărat încât mi-am dat seama că toate înregistrările pe care le ştiam sunt nişte copii palide ale acestui şuvoi.

Nu le ştiam cu adevărat nici pe surorile Webb, nici pe Sharon Robinson, co-autoarea mai multor piese legendare. Şi, mai ales, nu ştiam magnetismul pe care Leonard Cohen îl emană, habar n-aveam că poate să subjuge atâţia oameni cu gesturi atât de puţine şi atât de simple. Părea conştient de asta şi cred că zgârcenia cu care şi-a oferit de-a lungul timpului apariţiile nu vine din nesiguranţă, ci dintr-un fel de modestie.

Rar am văzut atâta generozitate la un artist. Era imposibil să nu-i remarci instrumentiştii, solo-urile erau pur şi simplu amuţitoare. În timpul lor, domnul Cohen îngenunchia în faţa instrumentului sau îşi scoatea pălăria şi îngheţa cu ea în piept şi cu privirea fixată asupra celui care-l făcea să cânte. Le-a compus fiecăruia câte un blazon şi ni i-a prezentat ca pe nişte semizei:

Javier Mas, “păstorul corzilor şi minunea Barcelonei”, la “toate instrumentele vântului”, Dino Soldo, “maestrul respiraţiei”, percuţionistul Rafael Bernardo Gayol, “prinţul preciziei”, chitaristul Bob Metzger, “arhitectul arpegiului”, “sublimele” Webb Sisters, “impecabilul” Neil Larsen, “incomparabila” Sharon Robinson.

A revenit cu bisuri chiar şi peste cele şapte care fuseseră, evident, în program. În faţa aplauzelor în picioare care nu se mai terminau, a luat chitara, s-a apropiat de microfon şi ne-a cântat

“I tried to leave you, I don’t deny, I closed the book on us, at least a hundred times.”.

Apoi ne-a şoptit

“Whither thou goest I will go, whither thou lodgest I will lodge, thy people shall be my people, my love, whither thou goest I will go”.

Şi ne-a mulţumit, da, chiar aşa, ne-a mulţumit, pentru că a avut onoarea să cânte în faţa unor suflete care au trecut prin atât de multe încercări, care au cunoscut “înălţimile şi căderile spiritului”. Cât de simplu şi de frumos a ştiut să închidă o jumătate de veac de istorie în câteva cuvinte.

La sfârşit, mi s-a pus un nod în gât când călugărul budist Zen Leonard Cohen ne-a lăsat în seama binecuvântării sale:

“Dacă va fi să cădeţi, încercaţi să cădeţi de partea norocului. Şi fie ca atunci să fiţi înconjuraţi de prieteni şi de familie. Iar dacă acesta nu este norocul vostru, fie ca binecuvântările să vă găsească în singurătatea voastră”.

De unde titlul acestui reportaj afectiv? Pentru că, tot timpul cât a durat minunea, nu mi-am putut lua gândul de la ele. Femeile care i-au trecut prin pat şi prin viaţă, femeile devastate de sufletul sfâşietor de frumos al acestui om şi care au primit, la despărţire, un cântec sau un vers care le-a însemnat ca fierul înroşit în foc.

Cred că lor mai ales le datorez poezia cu care domnul Cohen şi-a însemnat marea trecere către nicăieri. Şi lor le sunt recunoscător pentru că domnul Cohen ne-a îngăduit să-l însoţim, când şi când, în singurătăţile lui.

:: Elle, octombrie 2009

E oare adevarat ca femeile favorizeaza armonia, consensul, onestitatea si buna intelegere, pe cand barbatii sunt acaparatori, orgoliosi, individualisti, competitivi si apucatori? Nu stiu sa raspund la aceasta intrebare si, oricum, raspunsul cel mai sanatos ar fi: depinde de la caz la caz. Dar cazurile agregate in statistici oficiale, care claseaza tarile – cu barbati si femei deopotriva – ofera un tablou interesant.

Sa luam, spre exemplu, onestitatea: indexul global de coruptie pentru 2008 claseaza cele mai putin corupte tari din lume astfel: 1. Danemarca; 2. Noua Zeelanda; 3. Suedia; 4. Singapore; 5. Finlanda; 6. Elvetia; 7. Islanda; 8. Olanda etc. In acest index, Romania ocupa locul 70, intre 180 si ceva de tari. Nu este atat de grav pe cat pare vazut din interior, dar nici bine nu este.

Un alt index, cel al dezvoltarii umane – care stipuleaza ca o viata buna nu este doar una de abundenta materiala si crestere economica, ci, de asemenea, una traita cu sanatate si acces la cunostinte prin educatie –, arata urmatorul clasament intre tari:

1. Islanda (inainte de criza); 2. Norvegia; 3. Canada; 4. Australia; 5 Irlanda; 6. Olanda; 7. Suedia etc., urmate de Danemarca, Noua Zeelanda, Elvetia, Finlanda, printre primele clasate. Romania e pe pozitia 62, datorita mai ales alfabetizarii masive mostenite de la sistemul comunist.

Si acum, poanta: indexul din 2008 care claseaza tarile in functie de proportia femeilor in viata politica arata astfel: 1. Norvegia; 2. Finlanda; 3. Suedia; 4. Islanda; 5. Noua Zeelanda etc. In acest clasament Romania ocupa tot pozitia 70, mult dupa Filipine, Mozambic, Sri Lanka, Lesoto, Trinidad si chiar… Moldova!

:: citeşte articolul integral aici

Cele mai multe dintre femeile pe care le-am văzut părăsind un bărbat au făcut-o cu o demnitate aproape ritualică. Când o femeie se ridică şi pleacă dintr-o relaţie, în jurul ei se face o vreme tăcere. E ca şi cum n-am mai înceta să ne minunăm, din nou şi din nou şi din nou, că o fiinţă înzestrată cu atâta răbdare şi fineţe poate tăia nodul gordian dintr-o dată, cu hotărâre şi cu sânge rece.

Când suferă într-o relaţie de cuplu, femeia e asemenea dragostei din Epistola către Corinteni:

“toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.

Dar, ca şi dragostea, ea “nu cade niciodată”. Sau aproape niciodată. Când ajunge la capătul răbdării, când o ultimă picătură umple paharul, revolta ei e spectaculoasă. Şi e aşa pentru că, de cele mai multe ori, se revoltă în cunoştinţă de cauză. Nu bănuie, ci ştie că nimic, dar absolut nimic n-ar mai fi mers în acea relaţie. Pentru că ea, cel puţin, i-a dat toate şansele. În această certitudine îşi găseşte şi tăria şi hotărârea şi sângele rece.

În urma ei rămân un bărbat încă năucit de ce i s-a-ntâmplat şi un număr de privitori impresionaţi de ceea ce au văzut. Dar ea nu mai vede lucrurile astea, pentru că, după ce-a spus ce-a avut de spus, rareori mai priveşte în urmă.

Spre deosebire de ele, noi nu suntem aproape niciodată atât de consecvenţi. Noi putem părăsi dintr-o toană, dintr-un chef, dintr-un capriciu. Şi ne putem împăca la fel. Chiar şi când ne mutăm cu periuţă de dinţi şi cu bagaje într-o nouă relaţie, ni se pare că nu ne separă de cea veche decât o uşă închisă cu clanţă. Refuzăm să vedem că, pe partea cealaltă a uşii, cineva aşază temeinic cărămidă peste cărămidă.

Alt lucru extraordinar este că, în vreme ce noi abia anticipăm suferinţa care va urma, femeile trăiesc această suferinţă în chiar clipa în care pun punct. Pentru un bărbat, despărţirea este, nu de puţine ori, energizantă, pentru că ne pansează orgoliul sau ne potoleşte setea de schimbare. Pentru femei, este depresogenă. Fie că sunt părăsite, fie că părăsesc, ele resimt despărţirea ca pe o violenţă. Şi este cu atât mai impresionant să le vezi găsindu-şi puterile de a trece peste această auto-mutilare în numele binelui propriu pe termen lung.

Chiar şi când sunt părăsite, cele mai multe femei îşi găsesc resursele pentru a deveni, din obiect, subiect al acţiunii. Tocmai pentru că bărbaţii sunt rareori consecvenţi în hotărârile lor de cuplu, unele femei percep abandonul ca pe cel din urmă abuz şi se consideră îndreptăţite să fie ele cele care au ultimul cuvânt de spus. Acel “Eşti sigur că asta vrei?” nu e nici maliţios, nici ironic. Este ultima şansă pe care o dau relaţiei înainte de a apăsa, la rândul lor, frâna. Pentru că ele ştiu că atunci când se vor opri o vor face definitiv. În vreme ce noi ne amăgim de fiecare dată că va mai exista un “va urma”.

Până şi monopolul expresiei “a-i da cuiva papucii”, care vine dintr-o eră sexistă în care universul casnic le era arondat, sugerează că îndeletnicirea asta e una în care femeile încep alineatele, iar nouă nu ne rămân decât notele de subsol.

Când o femeie spune că partida de sex a fost atât de jalnică încât i-a dat nefericitului papucii e cu totul altceva decât atunci când un bărbat aflat într-o situaţie similară spune că i-a chemat repede un taxi. El chiar i-a chemat un taxi şi e foarte posibil să-i mai dea un sms din când în când în nopţile când alcoolul funcţionează ca scuză pentru pierderea memoriei de scurtă durată. Ea n-a avut niciodată papuci în casă şi, după ce-a plecat, i-a şters numărul din memoria telefonului.

Nu încerc să spun că noi suntem mai superficiali. Cred că, pur şi simplu, sunt noţiuni cu care voi vă simţiţi mai confortabil şi cu care noi încă nu ne-am împrietenit destul. N-am jucat baschet cu “definitivul” când aveam 14 ani. Şi nici nu l-am scos la bere în facultate.

E adevărat că nu ştim “să dăm papucii” ca lumea, dar plătim pentru asta cu vârf şi îndesat. Voi aveţi o igienă a suferinţei, doliul după o relaţie are la voi un început şi un sfârşit. E spectaculos şi intens, dar la un moment dat se termină. Am cunoscut femei devastate fizic, social şi psihic de încetarea unei relaţii, femei care şi-au întors o vreme viaţa cu susu-n jos, care s-au pedepsit practicând auto-abuzul sau abstinenţa, care au întors spatele lumii sau care şi-au trimis destinul în recreaţie. Dar cele mai multe s-au reîmpăcat după o vreme cu ele însele, şi, după ce au închis uşile şi ferestrele deschise spre hău, şi-au văzut de viaţă.

Bărbaţii trebuie să se lupte cu o educaţie care interzice tristeţea (“un bărbat adevărat nu plânge niciodată”), aşa că cei mai mulţi suntem condamnaţi la o suferinţă cu intermitenţe, rareori la fel de intensă ca a femeilor, dar care nu se mai termină niciodată.

Un bărbat adevărat se poate trezi că suspină la nunta unei foste chiar şi când e la braţ cu iubirea vieţii lui (“uite ce-am pierdut…”) sau îşi poate întrerupe lamentaţia după cea mai frumoasă femeie din lume, care tocmai l-a părăsit, ca să-i facă avansuri primei necunoscute (“nu se ştie niciodată…”). În vremea asta, voi vă vedeţi de ale voastre. Şi mergeţi mai departe.

:: Elle, februarie 2009

Femeile care se gândesc la futut la fel de mult ca şi noi, dar au decenţa să nu vorbească la fel de des şi de urât despre asta. Femeile care ne trimit cadouri, care ne-aşteaptă cu luminile stinse în maşina parcată la colţul străzii, care ne plătesc consumaţia, care ne întreţin, ne savurează şi apoi ne roagă să le uităm.

Femeile care seamănă cu actriţa noastră preferată. Femeile urâte care ştiu cum să facă un bărbat să se simtă dorit. Femeile care întorc capul după alte femei, care pun mâna pe fundul bărbaţilor, care intră singure în sex-shop-uri şi care l-ar face să roşească şi pe Bebe Mihăescu.

Femeile care nu vor copii. Femeile despre care credem că vor întodeauna mai mult, pentru că nu se mulţumesc niciodată cu mai puţin. Femeile pentru care încetăm să existăm la începutul unui orgasm şi care nu uită niciodată de noi înainte de a-şi aprinde ţigara. Cele de ţipetele cărora ne ruşinăm, cele a căror pricepere ne face să ne cutremurăm de plăcere, cele în faţa cărora închidem ochii şi gemem. Femeile-fântână, gheişele, stricatele, nesătulele.

Cele care nu închid ochii când le săruţi.

Femeile care îmbătrânesc departe de ochii noştri. Femeile pe care le vedem din An în Paşti, cărora le ducem dorul, fără să vrem, de fapt, să le vedem mai des. Femeile mature, oricât ar fi de tinere. Cele încă frumoase, oricât ar fi trecut de mult… Femeile de ridurile cărora ne temem mai mult decât de îmbătrânirea noastră.

Femeile care răspund imediat la sms. Cele care ne bârfesc cu prietenele şi apoi îşi bârfesc prietenele cu noi. Cele care au tot timpul chef de lipsa noastră de chef.

Partidele imposibile, fanteziile abandonate precoce, îndrăznelile meschine şi flasce, parfumurile ale căror nume sunt uitate mai înainte de-a întreba cum se numesc.

Femeile care miros a aşternut, care ne pun mâna între picioare, care fac pipi cu uşa de la baie deschisă, care ne dezbracă în lift şi ne-o trag în holul blocului.

Femeile care sforăie.

Femeile cărora nu le dăm numele, cele care ne fac să zâmbim engimatic, femeile care au trecut prin viaţa noastră ca rapidul de Constanţa prin halta Bucureşti Triaj.

Femeile de care nu ne îndrăgostim. Adevăratele femei. Femeile bune rău. Bunăciunile care nu sunt niciodată bune de iubit.

Celor care ne-au explorat trupul în toate profunzimile sale, nu le îngăduim niciodată să-şi atârne vreo amintire în cuierul inimii noastre. Poveştile noastre de dragoste nu sunt pentru ele. Slăbiciunile noastre nu le privesc. Sms-urile dulcege, trandafiraşii comestibili şi lacrimile discrete în colţul ochelarilor de soare – toate astea le păstrăm pentru altele. Lor le mai oferim din când în când chiloţei în formă de inimioară.

Cu ele nu trebuie să fim tandri, nici atenţi, nici măcar sensibili. Pentru că toate lucrurile astea pe ele le plictisesc. Chiar aşa ne-au spus – că le plictisesc îngrozitor.

Aşa că ne luăm tandreţea şi o băgăm la loc în buzunar, o punem bine pentru cele care vor şti s-o aprecieze: femeile după care plângem la al treilea pahar, cele după care alergăm în pas de pudel printre maşinile oprite la semafor, femeile care ne fac din vorbe şi care rareori ne mai fac şi altceva. Iubitele noastre, dragele noastre, nebunaticele noastre fixaţii. Zânele, nimfele, prinţesele. Imaculatele fecioare.

Ele ne conving să n-o mai ardem aiurea, de dragul lor ne transformăm din distruşii de azi în supravieţuitorii zilei de mâine, ai lor sunt copiii pe care ne trezim peste noapte că vrem să-i concepem. Ele sunt fericitele pe care ne dorim să le iubim non-stop şi pe care nu reuşim să le mulţumim decât cu intermitenţe. Ele ne răscolesc nopţile, trecutul şi corespondenţa. Femeile ţesute în atelierele ascunse ale minţilor noastre, proiecţiile fantasmatice ale mamelor, traumelor şi ale copilăriilor noastre.

Pe femeile adevărate nu le iubim niciodată, pe ele le amuşinăm, le cucerim, le posedăm, le despicăm, le dezvrăjim, le privim lung şi le lăsăm în urmă. N-avem nici o îndoială că se vor aduna din bucăţi şi se vor face la loc, pentru că sunt făcute din carne, nu din lumină. Ele sunt cele care ne fac să ne simţim bărbaţi, iar pentru chestia asta copilul din noi nu le va ierta niciodată.

Dar femeile adevărate ştiu să ne iubească pe furiş, fără să ne facă să ne simţim prost din cauza asta. De dragul nostru, ele se stăpânesc şi nu devin niciodată zâne sau prinţese. De dragul nostru, ele rămân mereu iubitele prietenilor noştri şi prietenele iubitelor noastre.

Pentru că ştiu să ne iubească mai bine care oricare altele, pentru că între noi şi ele va rămâne întotdeauna ceva nespus, pentru că nu vor purta niciodată copiii noştri, pentru că nu ne vor întreba niciodată nimic din ceea ce nu am vrea să fim întrebaţi, pentru că nu ne vor strânge niciodată şosetele, pentru că ne vor ierta josniciile mai înainte chiar ca noi să le fi gândit, ele ar merita măcar omagiul de a ni le aduce aminte aşa cum au fost.

Dar în urma trecerii lor prin viaţa noastră, schijele ascuţite ale amintirilor se cizelează asemenea scoicilor spălate de mare, iar poveştile crâncene despre poftă, dorinţă şi aşternut se transformă ireversibil în fragmentele spălăcite ale unor poveşti de dragoste pe care nu le-am trăit cu adevărat niciodată. În sufletele noastre, femeilor adevărate nu le este îngăduită nici măcar memoria.

:: apărut în The One, iunie 2008