Bumbuț e unul dintre cei mai liniștiți oameni pe care-i cunosc. Dacă n-ar fi expozițiile, albumele, revista de fotografie, pictorialele din revistele glossy, ai putea crede, când dai peste el la prânz la bistro-ul Violetei sau în mijlocul voluntarilor de la Tășuleasa Social, că e un rentier care nu mai are de multă vreme grija zilei de mâine. Emană un calm profund, care-mi inspiră deopotrivă distanță și admirație, la fel ca și fotografiile lui.

Am urmărit acest interviu cu el și m-am bucurat să regăsesc bon viveur-ul pe care-l intuiam în spatele obiectivului. Bumbuț știe să dea sens timpului vieții lui, la fel de bine cum a știut să găsească sens în miile de fracțiuni de secundă care-i compun opera.

Cine este Cosmin Bumbuţ când nu face fotografie?

E un tip obişnuit, care citeşte, leneveşte, ascultă muzică. Meseria mea a devenit meserie dintr-o pasiune şi, chiar dacă nu am aparatul în mână, tot fac fotografii. Încerc în permanenţă să decupez, în mintea mea, dreptunghiuri din mediul înconjurător. E un exerciţiu pe care nu mi l-am propus, dar mi-a intrat în sânge. Prin urmare, când nu sunt fotograf, tot fotograf sunt.

Cum îţi pierzi timpul?

Când nu am nimic de făcut, folosesc timpul ca să mă încarc. După ce muncesc mult sau fac ceva care mă goleşte, simt nevoia de un restart. Iar restartul cel mai bun e să mă duc acasă la mama mea, la Baia Mare, şi să stau 3-4 zile să citesc, să mănânc, să dorm şi să nu conteze când e noapte şi când e zi.

:: interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark.

Ştefan Cosma a văzut Rio de Janeiro prin ochii iPhone-ului, iar imaginile îngheţate de micul senzor (cel puţin cele pe care le-am văzut eu) sunt absolut seducătoare. O parte dintre aceste cadre pot fi văzute într-o expoziţie care se deschide în această seară la The Place de la ora 19. Ne vedem acolo!

Motivul? Primăria Municipiului Bucureşti a refuzat să elibereze autorizaţia solicitată de Platforma pentru Bucuresti pentru a organiza diverse manifestări cultural-artistice în zona Hala Matache, sâmbată, 12 februarie, şi pe parcursul săptămânii 14-19 februarie. Primăria a invocat faptul că în zonă se efectuează lucrări, dar nici după ce solicitarea a fost schimbată, cerându-se aprobarea unei manifestaţii în vecinatatea şantierului, PMB nu a revenit asupra deciziei.

Însă cu siguranță PMB nu poate obiecta împotriva exercițiului de sâmbătă. Şi nici dacă artiştii vor purta toţi culoarea verde. Culoarea îi va face vizibili pentru fotografi, care vor putea înregistra astfel protestul, chiar dacă autorităţile îl doresc amuţit.

În sprijinul construcției-experiment au venit și Ambasada Franţei în România, Raiffeisen Bank şi Farmexim S.A. Voluntarii, 53 la număr, au colectat si refolosit deșeurile de hârtie pentru a realiza o căsuță integral din pastă de hârtie, cu dimensiunile: 1,30 m lăţime, 1,80 lungime și 155 cm înălţime.

La evenimentul de inaugurare au participat Dr. Virgil Ştefan Niţulescu, Director general interimar – Muzeul Ţăranului Român, Jean-Baptiste Cuzin, Ataşat de cooperare tehnică, Adjunct al Consilierului de cooperare şi acţiune culturală – Ambasada Franţei în România, muzeografi, cercetători, scriitori, precum şi o parte dintre voluntarii care s-au înscris în proiect.

A fost nevoie de 5 luni, 3 kilograme de adeziv de cotor, 300 de cuie de lemn, rășină naturală de brazi și molizi, 900 de kilograme de hârtie reciclată și foarte multă pricepere și pasiune pentru a realiza o căsuță în greutate de 500 de kilograme. Restul cantității de hârtie colectată rămâne să fie folosită în proiectele care vor continua acest experiment: Casa Cărţilor şi construcţia unei case din hârtie de dimensiuni reale.

Există o peliculă de la nunta alor mei pe care nu a văzut-o nimeni niciodată pentru că este filmată în Super8. Filmul de 8 mm era un format destul de populară în anii ’80 pentru filmările de amator, dar nu avea sunet. Pentru Super8, Kodak a micşorat perforaţiile ca să facă loc unei pelicule de oxid pe care se putea înregistra şi sunet. La noi în casă exista un proiector pentru peliculă de 8 mm, dar ai mei n-au reuşit să găsească de împrumut unul pentru Super8, iar între timp rola s-a şi pierdut.

Cel care a filmat nunta este unchiul meu, Augustin, un oltean hâtru, cu barbă neverosimil de neagră pentru o familie în care cei mai mulţi bărbaţi au părul roşcat. A terminat Facultatea de Fizică, dar şi-a urmat pasiunea descoperită în liceu la Cercul de Foto-Cinematografie al Şcolii Populare de Arte din Craiova şi a devenit fotograf şi cameraman.

În tinereţe era pasionat de tot ce apărea nou în legătură cu pelicula şi a avut ambiţia să deschidă primul atelier foto color din Craiova. Din acelaşi motiv, a folosit pentru nunta alor mei peliculă de Super8, care nu se găsea cu uşurinţă în România, deşi Kodak o inventase în 1965.

După Revoluţie, a descoperit camera de filmat digitală şi a pornit împreună cu fratele lui, Laurenţiu, o afacere: “filmări nunţi şi botezuri”. În anii ’90 nu erau foarte mulţi cei care se descurcau cu o cameră VHS, destul de voluminoasă şi de greu de mânuit, aşa că afacerea a prosperat.

Peste nişte ani, cei doi şi-au cumpărat o masă de montaj, iar filmările au început să capete parfum de videoclip. Laurenţiu avea câteva casete pe care scria “muzică de traseu”, adică ceea ce se mixa pe scenele destul de anoste ale deplasării cortegiului nupţial de la casa miresei la Sfat sau de la biserică la restaurant. Mi se mai întâmplă uneori să o aud pe Jennifer Rush cu “The Power of Love” pe un radio cu vechituri şi să-mi aduc aminte de “the whispers in the morning of lovers sleeping tight” care însoţeau în casetele montate de Laurenţiu maşinile cu ştergare prinse de oglinzile laterale şi cu garoafe lipite cu scotch pe capotă.

Mai erau apoi efectele digitale şi lentilele multiplicatoare care completau perfect kitsch-ul inerent nunţilor şi botezurilor româneşti, cu portavoce pentru strigatul darului şi bancnote pe cupele de şampanie.

După nişte ani, masa de montaj a fost înlocuită cu camere profesioniste care aveau cam toate efectele pe ele, aşa că filmarea devenise un fel de work-in-progress la sfârşitul căreia cameramanul înmâna fericitului cuplu caseta cu tot cu genericele care fuseseră pregătite în seara de dinainte.

Încep să filmez

Filmările mergeau aşa de bine, încât veneam şi eu şi tata de la Bucureşti să-i ajutăm pe Augustin şi pe Laurenţiu. Eu ţineam reflectorul sau făceam poze, tata filma, iar muica Mioara, bunica mea, făcea sarmale. Se trezea la 4 dimineaţa ca să gătească, iar la 6 pe masa din sufragerie ne aşteptau bolurile aburinde în care sarmalele tronau, învelite în foi de varză, ca nişte proiectile imense, dătătoare de energie şi de o poftă oltenească de viaţă.

Mioara nu-mi spunea niciodată să mănânc mai mult decât aveam poftă, dar o auzeam în hol, răstindu-se la unchi-meu:

“Augustine, lasă copilul să mănânce, să nu plece nemâncat, auzişi?”

De ruşine, mai luam o sarma pantagruelică, iar muica mă aproba mulţumită în vreme ce deliciosul proiectil mi se topea în gură:

“Aşa, mai ia una, că nu te grăbeşte nimeni”.

Adevărul e că aş fi mâncat sarmale la nesfârşit, cred că le făcea cu vrăji şi cu descântece, aşa erau de bune. Noaptea târziu, când ne întorceam de la filmare, muica ne aştepta trează, indiferent de oră, şi ritualul se repeta:

“Îţi pusăi nişte sarmale, ia şi mănâncă să nu te culci cu burta goală!”

După o vreme, am început să filmez şi eu. Prima dată am pus mâna pe cameră la o nuntă la care rămăsesem mai mult ca să păzesc aparatura. Se pusese un slow şi mirii dansau singuri pe ringul de dans. Mi-a părut rău să ratez momentul şi i-am filmat cum m-a tăiat capul. Secvenţa nu s-a putut folosi pentru că filmasem cu pauze ca să schimb unghiul şi fundalul sonor nu se putea lega, dar am prins curaj.

Punctul meu forte au devenit apoi “traseele”: pentru asta ieşeam pe jumătate afară din maşină şi filmam stând pe geam şi ţinându-mă cu o mână de marginea de sus a portierei. Atât camera, cât şi eu ne aflam într-un echilibru destul de instabil, dar nuntaşilor le plăcea teribil pentru că adăuga procesiunii un aer de coloană oficială.

Eu o făceam mai mult ca pe o distracţie, tata însă câştiga nişte bani frumoşi, nu de puţine ori mai mult decât salariul lui de la Facultatea de Chimie, unde era asistent universitar. La sfârşitul filmului, pe un colaj de cadre statice sau pe un dans al mirilor reluat cu încetinitorul, curgea genericul. Pe filmările făcute de tata sau de Augustin, care între timp ajunsese profesor de foto-cinematografie la Şcoala Populară de Arte din Craiova, Laurenţiu titra înaintea numelui cameramanului abreviaţia “prof.”, ca pentru a le oferi clienţilor un plus de siguranţă în ce priveşte calitatea producţiei.

Câte bordeie, atâtea obiceie

Filmam tot felul de nunţi, de la nunţi de ţară care durau trei zile epuizante şi pentru noi şi pentru nuntaşi, cu cort militar, vin de casă, bucătărie proprie şi certuri interminabile între familiile mirilor, până la nunţi de protocol zero, cu Mercedes-uri albe cu număr de Germania şi bancnote de 100 de dolari prinse la butonieră.

La o astfel de nuntă am ascultat pentru prima dată în viaţa mea o manea, un gen muzical care-mi fusese până atunci necunoscut. Era o manea despre ajutor şi despre recunoştinţă şi mirele i-o dedicase naşului, un domn cu aer de Don Corleone de care nu părea să-l lege doar o alianţă familială. Peste un an, Augustin m-a aşteptat la Craiova cu un ziar pe care-l păstrase special pentru mine: pe prima pagina era un reportaj despre arestarea unui important interlop craiovean. Fotografia care-l reprezenta pe naşul cu pricina, căci despre el era vorba, fusese făcută de mine la nuntă. M-am simţit brusc foarte important şi pentru o vreme am abordat, la rândul meu, un aer puţin interlop, ca cineva care nu se născuse chiar de ieri, de azi şi aflase, vorba unei manele de dată recentă, că “viaţa e ca o scară, te urcă şi te coboară”.

Totuşi, nunta de care-mi aduc aminte cu cea mai mare plăcere a fost a unor tineri care au petrecut la cantina studenţească din Craiova. Acolo am văzut ceva ce lipsea cel mai adesea dintre ritualurile de neocolit ale nunţilor pe care le imortalizam: doi tineri care se bucurau cu adevărat şi care păreau că se vor iubi şi după ce vor termina de socotit cine, cât şi din partea cui a dat.

Arta cere sacrificii

În ciuda amatorismului încurajat de revoluţia digitală şi care ameninţa să îngroape afacerea cu nunţi şi botezuri, Augustin era în continuare pasionat de tehnică. Mi-aduc aminte că un asistent îi lăsase camera pe sharf manual după o filmare şi, când s-a prins, l-a înjurat copios

“De douăzeci de ani aştept să apară sharf-ul automat pe cameră şi tu-mi spui că e mai profi să filmez pe manual!?”

De la el am învăţat, la rândul meu, să fac fotografii şi să filmez şi tot el mi-a dat primul meu Zenit.

Cu experienţa căpătată la Craiova la nunţi şi botezuri, am deschis la mine la ţară în vechea bucătărie de vară un atelier foto alb-negru cu activitate estivală. Clientela era formată mai ales din bătrânele satului care aveau nevoie de poze pentru legitimaţiile de urmaş de veteran de război. Câştigurile nu se comparau cu ceea ce făceam când filmam la Craiova, dar îmi ajungeau să plătesc consumabilele. Momentele când trăgeam jaluzeaua improvizată deasupra uşii, aprindeam becul roşu, iar mica bucătărioară se umplea cu mirosul chimic al revelatorului oxidat, au fost dintre cele mai senine momente ale verilor mele la ţară.

Aveam un aparat de mărit Krokus şi o ramă rusească cu exponometru şi îl urmam pe Augustin în pasiunea pentru tehnică: învăţasem să fac trucaje rudimentare şi mă distram făcând colaje din pozele cu prietenii.

Într-o bună zi am înlocuit capul lui Viciu, un băiat de 17 ani, cu capul unui viţel, într-o poză cu prietena lui, Dana, de care-mi plăcea. Viciu n-a înţeles subtilitatea semioticii propuse de mine şi m-a bătut zdravăn, dându-mi de înţeles că arta cere sacrificii. Lucru pe care l-am băgat bine la cap.

Augustin a ajuns directorul Şcolii Populare de Artă, iar Laurenţiu a rămas singur în afacerea cu “filmări nunţi şi botezuri”, până când n-a mai rezistat în faţa competiţiei tot mai numeroase care se formase între timp în Craiova. Singura amintire cu imagine şi sunet de la nunta alor mei zace şi azi pe undeva prin vreo cutie prăfuită între alte sute de nimicuri depozitate în casă. Supradoza de nunţi la care m-am lăsat expus în adolescenţă a lăsat în cazul meu urme adânci: nu-mi plac nunţile şi nici amintirile video. La nunta soru-mii, eu am fost cel care s-a dus la Laurenţiu şi l-a rugat să stingă reflectorul: mirii au preferat să păstreze momentul pe suportul mai puţin fidel, dar mai sigur al memoriei.

:: Esquire, septembrie 2009

Cicloteque

Pedalează, fotografiază şi trimite poza ta cu pedale pe asociatia@maimultverde.ro până pe 10 octombrie!

:: detalii despre concursul foto cu biciclete şi regulamentul de participare pe cicloteque.ro

Mihaela Berciu şi fotograful Alex Gâlmeanu reunesc în cadrul unei expoziţii de fotografie 24 de bărbaţi fotografiaţi în ipostazele deloc de invidiat în care ajung prea multe femei din România din cauza indiferenţei noastre.

Ilie Năstase, Dan Bittman, Elan Schwartzenberg, Răzvan Ciobanu, Lucian Mândruţă, Andi Moisescu, Tudor Chirilă, Alexandru Abagiu, Cătălin Botezatu, dr. Constantin Stan, Răzvan Mazilu, Andrei Gheorghe, Florin Piersic Jr., Cristian Mungiu, Edi Petrosel, Horia Brenciu, Tudor Giurgiu, Dan Chisu, Smiley, Mihai Petre, Cătălin Ştefănescu, Vlad Craioveanu, Mihai Dobrovolschi şi cu mine ne-am lăsat fotografiaţi în rolurile de bătuţi, alungaţi şi chiar decedaţi.

Proiectul 112 îşi propune să obţină fonduri pentru Programul CASABLU, proiect iniţiat în mai 2002, în cadrul căruia funcţionează un centru de consiliere socială, psihologică şi juridică şi un adăpost, cu adresă confidenţială, în care femeile şi copiii victime ale violenţei în familie pot fi găzduiţi între 1 şi 6 luni.

Expoziţia va fi deschisă în perioada 25 martie – 8 aprilie în Holul Aulei Bibliotecii Centrale Universitare “Carol I”, (luni-vineri 12.00 – 20.00, sâmbătă 10.00 – 18.00, duminică 10.00 – 16.00).

În data de 30 martie va avea loc un eveniment restrâns şi o licitaţie de tip silent auction. Fondurile strânse în urma Proiectului 112 vor fi donate în întregime Programului CASABLU, urmând a fi folosite pentru administrarea şi întreţinerea adăpostului din Bucureşti, pentru găzduirea şi consilierea femeilor şi copiilor victime ale violenţei în familie.

Artistul colează digital mii de fotografii ale deșeurilor produse de americani și se inspiră din statistici pentru a certifica veridicitatea imaginilor sale: două milioane de deșeuri din sticle de plastic sunt produse în doar cinci minute de populația Statelor Unite, 426 000 de telefoane mobile sunt aruncate în fiecare zi, iar 320 000 de becuri consumă ineficient electricitatea la fiecare minut.

(mersi, Şerban)

Anul acesta, cei de la Erudio vin cu un răspuns: programul ELITERA.

Ce se întâmplă la ELITERA? O să aveţi ocazia să exploraţi şi să vă exersaţi creativitatea în lumea cuvintelor şi a imaginilor împreună cu  profesorii Ion Manolescu (Scriere creativă) şi Giani Oprina (Artă fotografică). Veţi ilustra creativ prin cuvinte şi imagini următoarele teme: Auto-descriere, Dialog, Descriere, Naraţiune, Improvizaţie.

Cursul durează 6 săptămâni, iar încununarea întregului efort creativ şi de autodescoperire va fi o carte colectivă ce va fi lansata cu tot dichisul – autografe, flori, bomboane ! – într-un spatiu public. Cursurile vor fi tot o zi pe săptămână, de la 9 la 18, alternativ vinerea sau sâmbăta.

Mai multe despre structură, teme, orar şi înscriere pe www.erudio.ro.

Şi, deodată, acum vreun an, parcă, mă sună şi-mi spune că şi-a dat demisia şi că se face fotograf. Albumul pe care-l lansează vineri la Cărtureşti e, şi el, rezultatul acestei decizii. Un exemplu de putere şi de curaj de care eu cred că avem nevoie ca de o gură de aer proaspăt. N-am să reuşesc să fiu vineri alături de Șerban, dar am să fiu cu el în gând. Bravo!