Am descoperit o campanie mai veche a francezilor împotriva fumatului şi, pentru că mi-a plăcut conceptul, am tipărit posterele şi le-am afişat la birou în bucătărie. Pe lângă asocierea evidentă fumat / prostituţie, mi se pare îndrăzneaţă şi corectă asocierea fumat / sex oral – foarte mulţi psihanalişti consideră fumatul o fixaţie orală, rezultatul unei insuficiente stimulări a orificiului oral în perioada erotizării acestuia din copilăria mică.

Colegele mele fumătoare au găsit însă că posterele sunt prea vulgare şi le-au dat jos. Voi ce părere aveţi? Reuşesc să transmită un mesaj pe înţelesul fumătorilor (nu al celor înrăiţi, ci al celor care se mai gândesc din când în când să se lase) sau îi irită inutil?

Pentru nevorbitorii de limbă franceză, sloganul s-ar traduce cel mai bine aşa:

Fumătorii sunt sclavii tutunului.

Amalia l-a cunoscut pe Marius în primăvara lui 2007. Deja îşi ştia boala, după ce în ianuarie îşi pierduse pentru prima dată cunoştinţa. Metastazele îi atinseseră creierul. Pornise lupta împotriva uneia dintre cele mai necruţătoare forme de cancer – cea la plămâni. Era conştient că şi-a auto-provocat boala, în anii în care fumase ţigară după ţigară, obsesiv, inconştient.

Au vorbit mult înainte să înceapă filmările. Aveau să spună lumii întregi povestea lui, să-l transforme în purtătorul de mesaj al celor pentru care avertismentele de pe pachetele de ţigări au devenit numele unui destin. Marius dorea să-i încurajeze pe români să-şi facă controale medicale periodic, astfel încât bolile să nu mai fie descoperite aşa de târziu, cum simţea în adâncul sufletului că i s-a întâmplat lui. I-a spus Amaliei că, dacă un singur om se va lăsa de fumat, după ce-i va vedea povestea, el va fi mulţumit că s-a lăsat filmat.

Aşa că a primit-o acasă, i-a prezentat soţia, părinţii, fratele şi a acceptat să-i fie alături în momente grele şi delicate: la spitale, la examenele RMN, la tomograf, la şedinţele cu citostatice. Au mâncat împreună căpşuni din grădina lui şi au stat împreună pe holurile Spitalelor Fundeni, Colentina sau Bagdasar-Arseni. Marius a crezut la un moment dat că întâlnirea lor îi va purta noroc în vindecare. Amalia a sperat acelaşi lucru. În ultima vreme, a simţit, însă, că prezenţa ei îl tulbura şi i-a respectat dorinţa de intimitate. Când starea lui s-a agravat, au mai vorbit doar la telefon şi doar când el dorea acest lucru.

Testamentul filmat al lui Marius a fost definitivat de colega Amaliei, Paula Herlo. Amalia se ataşase prea mult de Marius pentru ca să-l poată încheia ea însăşi după vestea morţii acestuia. Marius a vrut ca acest reportaj să fie difuzat. Familia lui, de asemenea.

Din punct de vedere al realizării jurnalistice, mi se pare o piatră de hotar pentru jurnalismul de televiziune. Dar vă invit să treceţi dincolo de această caracterizare şi să vă confruntaţi cu povestea spusă de Amalia şi de Paula cu vorbele şi cu viaţa lui Marius Ardeleanu. Dumnezeu să-l ţină în lumină!

Editorialistul a fost indignat de aplicarea unei prevederi care există de ani buni de zile în legea şi practica CNA, dar de care a luat cunoştinţă abia după ce a încălcat-o. În replică, semnează o apologie a fumatului şi a fumătorilor şi un virulent act de acuzare la adresa activiştilor anti-fumat. Despre care aflăm că sunt de stânga, progresişti, anti-liber-schimbişti, în fine, că suferă de toate viciile intelectuale cu putinţă, în vreme ce bieţii fumători

au devenit, prin consensul tuturor militanţilor progresişti, cea mai persecutată minoritate din toată lumea civilizată şi singura care nu poate invoca în apărarea ei nicio lege. Este persecuţia perfectă.

Recunosc că eruditul comentator mi-a smuls o lacrimă cu această jelanie. Are dreptate: bieţii fumători, pe care lobby-ul bine plătit al companiilor de tutun abia mai reuşeşte să-i protejeze de nedreapta prigoană euro-centristă, arată tot mai rău de fiecare dată când îi văd. Tuşesc, miros urât, gesticulează nervos, sunt din ce în ce mai palizi.

La asta mă şi gândeam ieri seară, trăgând puternic aer în piept înainte de a intra pe uşa unui restaurant “rezervat fumătorilor”. Progresistul din mine s-a întrebat dacă n-ar fi fost mai potrivit ca pe uşă să stea scris, într-un chenar mare, negru, “AICI SE MOARE ÎNCET, DAR SIGUR”, pentru a stârni pe deplin compasiunea nefumătorilor.

Bietele mele haine, care nu şi-au revenit din violul olfactiv la care au fost supuse nici după o noapte întreagă petrecută pe balcon, sunt de altă părere. Dar asta este doar din cauză că ele n-au citit la fel de multă carte ca Horia Patapievici, aşa că nu vor accede probabil niciodată la neoconservatorismul tolerant şi şarmant, care-şi înmoaie relaxat ţigările de foi în paharul de single malt înainte de a le aprinde.

Later edit / pe aceeaşi temă:

• Liviu Cangeopol, Dictatura nefumătorilor (Observator Cultural)
• Bogdan Ducă, Despre progresim şi fumat
• Romeo Anghelache, La fumat cu progresiştii
• Răzvan Vintilescu, Patapievici, prigoana fumătorilor şi argumentul pierdut
• Adrian Ciubotaru, Fumurile libertăţii noastre

Într-o bună zi, ţigara pe care tocmai o aprinsesem şi pe care o ţineam într-un echilibru precar în aceeaşi mână cu care încercam să scriu, mi-a alunecat printre degete şi a căzut pe jos. M-am aplecat maşinal după ea, am stins-o cu un gest scurt, după care am rupt-o ca să încapă în scrumieră, am scos o nouă ţigară din pachet şi mi-am aprins-o. “Aşa, băi, Dragoşu, mi-a plăcut cum ai judecat”, m-a felicitat proful. “Păi n-ar fi mai mare păcatul să te cureţe, Doamne fereşte, vreo hepatită vulgară, ca pe ultimul ignorant nespălat, înainte să apuci să faci şi tu un cancer de om serios?”. Am pufnit toţi trei în hohote de râs. De altfel, zâmbesc şi acum când îmi amintesc scena. Cred că niciodată un gest n-a putut surprinde mai bine caraghioslâcul idioţeniei perfecte spre care dependenţa de nicotină îi împinge pe fumători.

Am cunoscut de-atunci nenumăraţi fumători ipohondri şi molismofobi (e un nume pretenţios pentru cei care se şterg la gură cu şerveţele dezinfectante după ce dau mâna cu cineva), temători de zborul cu avionul sau de folosirea ascensorului, de antenele GSM sau de apa de la robinet. La prima vedere, un fumător obsedat de igienă sau de poluare e o contradicţie în termeni. În opinia nefumătorului, aşa ceva n-ar trebui, pur şi simplu, să existe. Dar o problemă nu dispare dacă alegi să nu te uiţi la ea.

Am îngroşat eu însumi vreme de foarte mulţi ani rândurile acestor bolnavi excentrici şi ştiu în ce hal te poate prosti mecanismul adictiv al fumatului. Fumătorii cronici sfârşesc mai întotdeauna prin a fi o serie de contradicţii ambulante, mărşăluind cu ochii închişi spre cimitir.

De fiecare dată când cineva sau ceva încearcă să-i risipească vălătucul de fum care-i întunecă judecata, fumătorul deschide Micul Tratat de Scuze şi Sofisme, din care recită o prostie liniştitoare. Am să reiau, pentru a le putea contempla mai bine, patru dintre cele mai populare astfel de pasaje.

Orice fumător care se respectă cunoaşte pe cineva al cărui unchi a fumat două pachete pe zi toată viaţa şi a trăit bine mersi până la bătrâneţe. Dacă a mai avut şi o prietenă care a trăit ca o sfântă şi s-a prăpădit fulgerător în floarea vârstei, nimic nu-l va mai convinge pe omul nostru că, de fapt, un fumător din 6 şi o fumătoare din 8 vor face cancer pulmonar, în vreme ce doar un nefumător din 77 şi o nefumătoare din 71 se expun aceluiaşi risc. (Villeneuve 1994, Can. J. Public Health)

“Eu nu sunt dependent, fumez din plăcere” e un loc comun la fel de stupid, frecventat cu asiduitate de cei mai mulţi dintre dependenţi. Cereţi-i cuiva care n-a pus o ţigară în gură de trei săptămâni să tragă un fum în piept. În fracţiunea de dinaintea declanşării unui acces de tuse înnecăcioasă, va simţi “plăcerea” unui gust acru şi înţepător şi a unui miros urât. Sunt aceleaşi senzaţii pe care le-am trăit cu toţii ca fumători începători, dar a căror amintire este blocată cu trecerea anilor. Niciun fumător nu se apucă să fumeze din plăcere, iar singura plăcere pe care ajunge să o resimtă după o vreme este dispariţia vremelnică a sevrajului când aprinde o nouă ţigară. E ca plăcerea celui mort de foame, pentru care orice mâncare e “gustoasă”.

Propuneţi-le prietenelor voastre care “fumează de plăcere” de câţiva ani de zile următorul test: să nu fumeze o săptămână. Nu să se lase de tot, dar să-şi impună această pauză. 7 zile fără nicio ţigară. Abia după ce se vor confrunta cu un sevraj în toată regula, vor începe să-şi dea seama cât e nevoie şi cât e plăcere în decizia de a-şi aprinde o nouă ţigară.

Topul n-ar fi complet fără celebrele “mă ajută să mă calmez” sau “mă concentrez mai bine când fumez”. Desigur, pentru cineva deja furios sau care are o problemă de rezolvat, sevrajul nicotinic nu e de niciun folos. Are sens să încerci să calmezi pentru scurtă vreme sevrajul pentru ca abia apoi să te ocupi de ceea ce a cauzat accesul de furie sau de rezolvarea problemei. Dar în cele câteva minute cât sevrajul dispare, furia nu este mai mică, iar problema nu e mai uşor de rezolvat.

Dacă un nefumător aflat în aceeaşi situaţie şi-ar aprinde o ţigară n-ar afla decât că i-e şi mai greu să-şi canalizeze furia spre ceva constructiv sau să rezolve creativ o problemă în vreme ce tensiunea şi pulsul i-au luat-o razna, iar creierul a început să dea rateuri din lipsă de oxigen. Ţigara-proptea, cea care ne calmează, ne ajută să ne concentrăm sau care ne e alături în cele mai grele momente, este cea mai înşelătoare ţigară. “M-am lăsat acum un an, dar în martie a murit bunicul şi m-am reapucat.”, îmi spunea cineva zilele trecute. Deloc surprinzător, bunicul nu părea să se simtă mai bine în urma acestei decizii.

N-am scris cu scopul de a convinge pe cineva. Fumătorii sunt primii care resping orice formă de compasiune pentru că insistă să-i credem că suicidul e alegerea lor. Dar, dacă nu ne dau voie să-i plângem, cred că nimic nu ne împiedică să râdem zdravăn de autoamăgirea neroadă în care se scaldă. În definitiv, chiar şi ridicolul ucide mai blând decât o face cancerul.

:: Elle, septembrie 2008

Stelian Muscalu a realizat pentru Reporter Special un reportaj despre industria tutunului din România şi rolul statului în perpetuarea acestui flagel naţional. Reportajul s-a difuzat ieri seară pe Antena3 la 23:10 şi va fi reluat duminică la 13:10. Detalii aici.

Am mai scris despre fumat:

• Un chiştoc de viaţă într-o imagine
• Ce gândeşte un fost fumător

Pe vremea când lucram la British Council, locul fumătorilor era în garaj. Acolo am găsit-o, pe unul dintre rafturile cu scule ale lui Adrian: o scrumieră de sticlă, neverosimil de mare, nefolosită, cu o inscripţie simplă şi elegantă: “E II R”, cifrul Reginei Elisabeta a II-a.

Scrumiera, mi s-a spus, aparţinuse primului director al British Council, Claus Henning. Fusese un fumător pătimaş, după cum dovedea şi scrumiera, capabilă să găzduiască chiştoacele a mai mult de două pachete de ţigări. Când Claus s-a îmbolnăvit grav şi a renunţat la fumat, scrumiera a fost exilată în garaj. La vremea când am descoperit-o eu, scrumiera zăcea în continuare nefolosită, deşi Claus plecase demult din România şi nu toată lumea mai ştia povestea scrumierei.

Îmi plac la nebunie obiectele supra-dimensionate şi am făcut o pasiune pentru scrumiera lui Claus. Când am plecat de la British Council, am primit-o cadou şi am luat-o mândru cu mine în noul birou din Str. Frumoasă, unde puteam fuma în linişte. Mi-a ţinut apoi companie în birourile de la Caţavencu şi s-a achitat conştiincioasă de datoria de a-i uimi sau îngrozi pe toţi vizitatorii mei, care nu credeau că cineva poate să fumeze aşa de mult.

Despărţirea noastră s-a produs acum aproape doi ani şi jumătate. Tocmai primisem noul număr al revistei InfoBrit, un buletin editat de British Council. Când am deschis-o, am citit pe pagina a 3-a necrologul lui Claus. Atunci m-am hotărât prima oară să mă las de fumat.

Prima tentativă a eşuat după 7 luni. Au urmat alte 6 sau 7, toate eşuate mai devreme sau mai târziu.

Când ne-am mutat de la Caţavencu, scrumiera a rămas acolo. Uneori îmi aduceam aminte de ea şi-mi părea rău că n-o mai pot folosi ca accesoriu de birou.

Acum, după ce am fumat ultima ţigară din viaţa mea, întâmplarea mi-a scos-o din nou în cale. Eram în vizită pe la Caţavencu şi ieşisem pe un balcon să iau o gură de aer. Am găsit-o acolo, încă fidelă misiunii ei originare, dar parcă puţin pusă în valoare.

Mi-a părut rău de ea, aşa cum regreţi un prieten cu care astăzi nu mai reuşeşti să schimbi trei cuvinte.

În ultimii ani, cancerul a încetat să mai fie o boală despre care auzeam vorbindu-se şi a devenit sinonim cu suferinţa şi cu pierderea. A secerat aproape de mine şi, când spun “cancer”, în nări îmi miroase a spital şi a catafalc. Pe cel mai drag om pe care cancerul l-a luat de lângă mine mi-l aduc mereu aminte fumând. Dar legăturile astea iau foarte mult timp ca să se facă…

În secolul care a trecut, fumatul a făcut 100 de milioane de victime. O hecatombă similară li se impută regimurilor dictatoriale comuniste, care au făcut uz de cele mai ample sisteme represive din istorie. Pentru un număr egal de victime, n-a fost nevoie decât de liber arbitru şi de avdertising.

Pe lângă o astfel de cifră, orice legendă despre bunicul de la ţară care a fumat toată viaţa şi a trăit bine mersi până la adânci bătrâneţi ar trebui să pălească. Şi totuşi, ea revine cu obstinaţie în apologetica oricărui jucător la ruleta rusească.

Despre “alegerea” de a muri mai repede

N-am să devin niciodată nefumător, am să rămân, însă, tot restul vieţii mele, un fost fumător. Între mine şi cei mai mulţi dintre nefumători va exista întodeauna o diferenţă esenţială: în vreme ce ei nu înţeleg neghiobia oamenilor care aleg să-şi scurteze viaţa inhalând cu încetinitorul un drog ucigaş, eu am trăit această “neghiobie” şi nu mi-e la îndemână s-o expediez cu uşurinţă între prostelile tinereţii.

Fumatul nu este o fiţă, nu este o prosteală, nu este “lipsă de voinţă”, nu este un obicei prost (cum cred nefumătorii), după cum nu este nici un liant social, un anxiolitic, un relaxant sau o alegere (cum cred fumătorii). Pentru un fumător începător, el poate fi oricare dintre acestea sau toate la un loc. Dar pentru fumătorul cronic, fumatul nu este altceva decât o boală.

Dependenţa de nicotină este una dintre cele mai puternice şi mai nocive adicţii, în luptă cu care “voinţa” singură e, de cele mai multe ori, neputincioasă. Nu te-a frapat niciodată faptul că între fumători (oameni consideraţi, îndeobşte, “lipsiţi de voinţă”) se numără personaje cu cariere impresionante sau chiar sportivi de performanţă, indivizi care au dat de nenumărate ori de-a lungul vieţii probe de voinţă?

Am auzit de foarte multe ori reproşul ieftin după care această boală începe cu o “alegere”. Ei bine, ce să vezi? Nenumărate alte boli încep cu o alegere: alegerea de a nu te alimenta echilibrat, alegerea de a nu face destul sport, alegerea de a avea o viaţă sedentară, alegerea de a lucra într-un mediu poluat. Şi totuşi, nimeni nu le reproşează celor care suferă de marile boli ale traiului modern şi urban că “au ales să se îmbolnăvească”.

Nicotina, cel mai valoros contribuabil

Dar a le reproşa fumătorilor că şi-au ales destinul este o scuză comodă care linişteşte pe toată lumea (inclusiv pe fumători) şi perpetuează o politică de sănătate ipocrită.

Pentru statul român, este confortabil să taxeze din ce în ce mai mult produsele din tutun, permiţând în acelaşi timp comercializarea şi consumul lor, în loc să investească în subvenţionarea programelor de renunţare la fumat şi să pună un punct acestui cerc vicios.

Heroinomanii abia au la dispoziţie câteva centre de unde pot face rost de ace sterile, în vreme ce fumătorii îşi pot procura drogul la orice oră din zi şi din noapte, îl pot consuma aproape oriunde, îl pot primi gratis de la una dintre promoteriţele care invadează barurile şi terasele, toate astea în vreme ce sunt expuşi brand-urilor de ţigări la aproape toate evenimentele la care merg, în orice baruri şi restaurante, în staţiile de metrou, pe orice stradă, în autobuze, supermagazine, WC-uri, cluburi, oriunde…

În schimb, deşi statul câştigă sume enorme din taxarea produselor din tutun, nici măcar 1% din aceşti bani nu se întorc în programe de tratare a fumătorilor, care trebuie să-şi găsească singuri calea de ieşire din acest labirint ucigaş.

În România nu este acceptabil dpdv social să-i strănuţi cuiva în faţă sau să vii gripat la serviciu, dar este perfect acceptabil să tolerezi şi să încurajezi, în prezenţa foştilor fumători, consumul unui drog care face mai multe victime decât toate celelalte droguri (inclusiv alcoolul) la un loc. Felul în care interpretează restaurantele şi barurile legislaţia cu privire la locurile pentru nefumători este un bun exemplu despre cum se încurajează, de fapt, consumul şi nu abstinenţa.

Liberul arbitru la 10 ani

Am scris cu năduf şi mă îndoiesc că voi privi foarte curând cu seninătate problema fumatului în România.

Am crescut într-o familie de fumători, ai mei nu şi-au pus niciodată problema să nu fumeze în prezenţa mea. Am început să fumez la 10 ani, la sugestia unchiului meu. Lui şi prietenilor lui li se părea o chestie “bărbătească”. La 14 ani am ajuns să fumez regulat şi de-atunci nu m-am mai oprit până acum 2 ani, când am avut mai multe tentative eşuate de a mă lăsa. În România m-am simţit întotdeauna încurajat să fumez şi descurajat să mă las. Fumatul a însemnat mereu un plus de status, de încredere, de acceptare şi de socializare. Nu de puţine ori, descurajările de a mă lăsa au fost formulate explicit.

E greu să te raportezi cu seninătate la o ţară care încurajează o formă lentă de suicid colectiv şi la nişte oameni care, prin ce spun sau ce fac, par să-ţi ureze la fiecare pas “Îmbolnăvire grabnică!” sau “Metastază plăcută!”.

Poate să fie o întâmplare, dar toate tentativele mele anterioare de a mă lăsa de fumat au început în străinătate şi au eşuat în România.

Închei aici. Când am să simt că ar mai fi ceva de spus, am să revin.

Dacă vrei să te laşi de fumat, s-ar putea să te intereseze metoda asta.