Am descoperit o campanie mai veche a francezilor împotriva fumatului şi, pentru că mi-a plăcut conceptul, am tipărit posterele şi le-am afişat la birou în bucătărie. Pe lângă asocierea evidentă fumat / prostituţie, mi se pare îndrăzneaţă şi corectă asocierea fumat / sex oral – foarte mulţi psihanalişti consideră fumatul o fixaţie orală, rezultatul unei insuficiente stimulări a orificiului oral în perioada erotizării acestuia din copilăria mică.

Colegele mele fumătoare au găsit însă că posterele sunt prea vulgare şi le-au dat jos. Voi ce părere aveţi? Reuşesc să transmită un mesaj pe înţelesul fumătorilor (nu al celor înrăiţi, ci al celor care se mai gândesc din când în când să se lase) sau îi irită inutil?

Pentru nevorbitorii de limbă franceză, sloganul s-ar traduce cel mai bine aşa:

Fumătorii sunt sclavii tutunului.

Editorialistul a fost indignat de aplicarea unei prevederi care există de ani buni de zile în legea şi practica CNA, dar de care a luat cunoştinţă abia după ce a încălcat-o. În replică, semnează o apologie a fumatului şi a fumătorilor şi un virulent act de acuzare la adresa activiştilor anti-fumat. Despre care aflăm că sunt de stânga, progresişti, anti-liber-schimbişti, în fine, că suferă de toate viciile intelectuale cu putinţă, în vreme ce bieţii fumători

au devenit, prin consensul tuturor militanţilor progresişti, cea mai persecutată minoritate din toată lumea civilizată şi singura care nu poate invoca în apărarea ei nicio lege. Este persecuţia perfectă.

Recunosc că eruditul comentator mi-a smuls o lacrimă cu această jelanie. Are dreptate: bieţii fumători, pe care lobby-ul bine plătit al companiilor de tutun abia mai reuşeşte să-i protejeze de nedreapta prigoană euro-centristă, arată tot mai rău de fiecare dată când îi văd. Tuşesc, miros urât, gesticulează nervos, sunt din ce în ce mai palizi.

La asta mă şi gândeam ieri seară, trăgând puternic aer în piept înainte de a intra pe uşa unui restaurant “rezervat fumătorilor”. Progresistul din mine s-a întrebat dacă n-ar fi fost mai potrivit ca pe uşă să stea scris, într-un chenar mare, negru, “AICI SE MOARE ÎNCET, DAR SIGUR”, pentru a stârni pe deplin compasiunea nefumătorilor.

Bietele mele haine, care nu şi-au revenit din violul olfactiv la care au fost supuse nici după o noapte întreagă petrecută pe balcon, sunt de altă părere. Dar asta este doar din cauză că ele n-au citit la fel de multă carte ca Horia Patapievici, aşa că nu vor accede probabil niciodată la neoconservatorismul tolerant şi şarmant, care-şi înmoaie relaxat ţigările de foi în paharul de single malt înainte de a le aprinde.

Later edit / pe aceeaşi temă:

• Liviu Cangeopol, Dictatura nefumătorilor (Observator Cultural)
• Bogdan Ducă, Despre progresim şi fumat
• Romeo Anghelache, La fumat cu progresiştii
• Răzvan Vintilescu, Patapievici, prigoana fumătorilor şi argumentul pierdut
• Adrian Ciubotaru, Fumurile libertăţii noastre

Într-o bună zi, ţigara pe care tocmai o aprinsesem şi pe care o ţineam într-un echilibru precar în aceeaşi mână cu care încercam să scriu, mi-a alunecat printre degete şi a căzut pe jos. M-am aplecat maşinal după ea, am stins-o cu un gest scurt, după care am rupt-o ca să încapă în scrumieră, am scos o nouă ţigară din pachet şi mi-am aprins-o. “Aşa, băi, Dragoşu, mi-a plăcut cum ai judecat”, m-a felicitat proful. “Păi n-ar fi mai mare păcatul să te cureţe, Doamne fereşte, vreo hepatită vulgară, ca pe ultimul ignorant nespălat, înainte să apuci să faci şi tu un cancer de om serios?”. Am pufnit toţi trei în hohote de râs. De altfel, zâmbesc şi acum când îmi amintesc scena. Cred că niciodată un gest n-a putut surprinde mai bine caraghioslâcul idioţeniei perfecte spre care dependenţa de nicotină îi împinge pe fumători.

Am cunoscut de-atunci nenumăraţi fumători ipohondri şi molismofobi (e un nume pretenţios pentru cei care se şterg la gură cu şerveţele dezinfectante după ce dau mâna cu cineva), temători de zborul cu avionul sau de folosirea ascensorului, de antenele GSM sau de apa de la robinet. La prima vedere, un fumător obsedat de igienă sau de poluare e o contradicţie în termeni. În opinia nefumătorului, aşa ceva n-ar trebui, pur şi simplu, să existe. Dar o problemă nu dispare dacă alegi să nu te uiţi la ea.

Am îngroşat eu însumi vreme de foarte mulţi ani rândurile acestor bolnavi excentrici şi ştiu în ce hal te poate prosti mecanismul adictiv al fumatului. Fumătorii cronici sfârşesc mai întotdeauna prin a fi o serie de contradicţii ambulante, mărşăluind cu ochii închişi spre cimitir.

De fiecare dată când cineva sau ceva încearcă să-i risipească vălătucul de fum care-i întunecă judecata, fumătorul deschide Micul Tratat de Scuze şi Sofisme, din care recită o prostie liniştitoare. Am să reiau, pentru a le putea contempla mai bine, patru dintre cele mai populare astfel de pasaje.

Orice fumător care se respectă cunoaşte pe cineva al cărui unchi a fumat două pachete pe zi toată viaţa şi a trăit bine mersi până la bătrâneţe. Dacă a mai avut şi o prietenă care a trăit ca o sfântă şi s-a prăpădit fulgerător în floarea vârstei, nimic nu-l va mai convinge pe omul nostru că, de fapt, un fumător din 6 şi o fumătoare din 8 vor face cancer pulmonar, în vreme ce doar un nefumător din 77 şi o nefumătoare din 71 se expun aceluiaşi risc. (Villeneuve 1994, Can. J. Public Health)

“Eu nu sunt dependent, fumez din plăcere” e un loc comun la fel de stupid, frecventat cu asiduitate de cei mai mulţi dintre dependenţi. Cereţi-i cuiva care n-a pus o ţigară în gură de trei săptămâni să tragă un fum în piept. În fracţiunea de dinaintea declanşării unui acces de tuse înnecăcioasă, va simţi “plăcerea” unui gust acru şi înţepător şi a unui miros urât. Sunt aceleaşi senzaţii pe care le-am trăit cu toţii ca fumători începători, dar a căror amintire este blocată cu trecerea anilor. Niciun fumător nu se apucă să fumeze din plăcere, iar singura plăcere pe care ajunge să o resimtă după o vreme este dispariţia vremelnică a sevrajului când aprinde o nouă ţigară. E ca plăcerea celui mort de foame, pentru care orice mâncare e “gustoasă”.

Propuneţi-le prietenelor voastre care “fumează de plăcere” de câţiva ani de zile următorul test: să nu fumeze o săptămână. Nu să se lase de tot, dar să-şi impună această pauză. 7 zile fără nicio ţigară. Abia după ce se vor confrunta cu un sevraj în toată regula, vor începe să-şi dea seama cât e nevoie şi cât e plăcere în decizia de a-şi aprinde o nouă ţigară.

Topul n-ar fi complet fără celebrele “mă ajută să mă calmez” sau “mă concentrez mai bine când fumez”. Desigur, pentru cineva deja furios sau care are o problemă de rezolvat, sevrajul nicotinic nu e de niciun folos. Are sens să încerci să calmezi pentru scurtă vreme sevrajul pentru ca abia apoi să te ocupi de ceea ce a cauzat accesul de furie sau de rezolvarea problemei. Dar în cele câteva minute cât sevrajul dispare, furia nu este mai mică, iar problema nu e mai uşor de rezolvat.

Dacă un nefumător aflat în aceeaşi situaţie şi-ar aprinde o ţigară n-ar afla decât că i-e şi mai greu să-şi canalizeze furia spre ceva constructiv sau să rezolve creativ o problemă în vreme ce tensiunea şi pulsul i-au luat-o razna, iar creierul a început să dea rateuri din lipsă de oxigen. Ţigara-proptea, cea care ne calmează, ne ajută să ne concentrăm sau care ne e alături în cele mai grele momente, este cea mai înşelătoare ţigară. “M-am lăsat acum un an, dar în martie a murit bunicul şi m-am reapucat.”, îmi spunea cineva zilele trecute. Deloc surprinzător, bunicul nu părea să se simtă mai bine în urma acestei decizii.

N-am scris cu scopul de a convinge pe cineva. Fumătorii sunt primii care resping orice formă de compasiune pentru că insistă să-i credem că suicidul e alegerea lor. Dar, dacă nu ne dau voie să-i plângem, cred că nimic nu ne împiedică să râdem zdravăn de autoamăgirea neroadă în care se scaldă. În definitiv, chiar şi ridicolul ucide mai blând decât o face cancerul.

:: Elle, septembrie 2008