Ministrul Culturii și Patrimoniului Național încearcă să ne convingă zilele astea că emiterea certificatului de descărcarea arheologică pentru masivul Cîrnic reprezintă

“primul pas necesar în procesul de a asigura salvarea, conservarea şi valorificarea moştenirii arheologice şi arhitectonice de la Roşia Montană”.

Așa scrie în comunicatul Ministerului, preluat ca atare de mai multe agenții de presă, jurnale și televiziuni.

Citesc și mă crucesc. În Ordonanța 43/2000 scrie negru pe alb că

«“Certificatul de descărcare de sarcină arheologică” reprezintă actul administrativ (…) prin care se anulează regimul de protecţie instituit anterior asupra terenului în care a fost evidenţiat patrimoniul arheologic.»

E ca și cum ai spune că externarea forțată a unui bolnav aflat în stare critică reprezintă primul pas pentru însănătoșirea grabnică a acestuia. Sau că demolarea clădirilor istorice din București reprezintă primul pas pe calea conservării patrimoniului acestui oraș.

Nu e prima dată când limba română e siluită de niște “experți” în comunicare obișnuiți să vopsească în roz totul, chiar și buldozerele. Acum niște ani, când am realizat o ediție “Linia verde” despre Roșia Montană, am citit pe unul dintre fluturașii distribuiți de Roșia Montană Gold Corporation o maximă halucinantă: “Cianura înseamnă viață”. Dar acela era materialul promoțional al unei companii private. Astăzi limba română suferă un abuz similar într-un comunicat oficial al Ministerului Culturii.

Nu-l bănuiesc pe Ministrul Culturii că nu stăpânește bine limba română. Dimpotrivă, mă tem că în acest caz cuvintele sunt prost folosite nu din ignoranță, ci cu premeditare. Într-un articol intitulat “Martirajul limbii române”, unul dintre foștii miniștri ai culturii, Andrei Pleșu, reamintește una dintre ultimele vorbe atribuite lui Socrate de către Platon în “Criton”:

“reaua folosire a cuvintelor nu e doar o greşeală de limbă, ci şi un mod de a face rău sufletelor”.

Recunosc că i-am acordat credit până acum ministrului Kelemen. Asemenea multora dintre reprezentanții UDMR care s-au perindat de-a lungul anilor în Executiv, îmi inspira o anumită seriozitate și un profesionalism peste medie. Dar acest abuz asupra limbii române, care nu face decât să prefigureze violul căruia îi va fi supus patrimoniul arheologic de la Roșia Montană, mă silește să-mi reconsider opinia. Concluzia cu care își încheie Andrei Pleșu articolul i se potrivește și actualului ministru al Culturii:

“nu poţi pretinde respect şi legitimitate cînd raporturile tale cu limba pe care o vorbeşti sînt cele ale unui violator în recidivă.”

În ultimii trei ani, am evitat să-mi exprim foarte tranșant opinia în legătură cu mai mulți demnitari și politicieni români pentru că nu am vrut ca părerile mele să fie confundate cu poziția oficială a Asociația MaiMultVerde, care colaborează cu instituțiile publice în realizarea programelor sale de voluntariat și de protejare a mediului.

Plecarea mea din această toamnă și predarea ștafetei noului președinte al MaiMultVerde, Doru Mitrana, mă eliberează de această auto-cenzură diplomatică.

Pe de altă parte, mi-ar fi părut rău ca textele mele să fie înregimentate în politica mai mult decât partizană a unora dintre publicațiile românești. Gândul.info mi s-a părut întotdeauna o platformă echilibrată, unde cititorii pot găsi mai mult decât opiniile idiosincratice ale unei tabere sau ale alteia.

Sper să reușesc să vă conving că nu fac parte din nicio gașcă de idei sau de interese. Opiniile mele nu mă angajează decât pe mine și sunt gata oricând să ascult argumentele celor care nu sunt de acord cu mine, atâta vreme cât controversa rămâne în limitele civilității și ale bunului simț.

Mădălina Chiţu de la Gândul mi-a trimis câteva întrebări legate de ceaiul verde. Unul dintre răspunsuri suna aşa:

4. Ce beneficii v-a adus consumul de ceai verde?

În primul rând beneficiul gustului. Ceaiul verde este o băutură foarte rafinată, care oferă nenumărate provocări papilelor gustative. Apoi, este un foarte bun înlocuitor al cafelei. Îmi ţine atenţia trează, fără să mă agite, îmi permite să lucrez la ore târzii, dar mă şi lasă să dorm la urmă fără probleme. Mai este şi un excelent prilej de conversaţie – vorbele curg mai firesc de la o ceaşcă de ceai la alta. Beneficiile cele mai importante, cele pentru sănătate, sigur că nu se văd acum. Dar, dacă peste nişte zeci de ani, un doctor o să mă felicite pentru felul în care nu-mi arăt vârsta, am să îndrept, cu siguranţă, un mare gând de mulţumire ceaiului verde şi minunaţilor săi antioxidanţi – bioflavonoizii.

Azi, Gândul titrează, într-un non sequitur de invidiat, “De ce a renunţat Dragoş Bucurenci la cafea în favoarea ceaiului verde”, iar Mădălina Chiţu scrie negru pe alb că eu am “precizat” că am “renunţat la cafea în favoarea acestui ceai”.

Dacă n-aş fi un la fel de pasionat băutor de ceai verde ca şi de cafea, aş fi renunţat de mult la ambele băuturi şi aş fi apelat cu mare încredere la jurnalismul de calitate din presa românească. Este, vă asigur, cea mai sigură şi mai naturală metodă de creştere a tensiunii.

Mi se pare o idee excelentă pentru că fetele care apelează la domnul G. pentru a face un bine cuiva înţeleg că nu poţi schimba nimic în jurul tău dacă nu eşti dispus să faci un sacrificiu. Este unul dintre lucrurile care-i separă pe cei care care stau deoparte şi comentează de cei care chiar fac ceva.

Atât domnul G., cât şi tinerele care au acceptat să facă parte din acest experiment, au tot respectul meu.

Discret, elegant, tăcut, peste 40 de ani, foarte ocupat. E tot ceea ce ştim despre domnul G, anonimul care a convins nouă femei să se tundă aproape la chelie. A donat fiecăreia câte 2.000 de euro, iar banii au ajuns mai departe la suferinzi şi la bolnavi

“Să mă tund zero, să nu mă tund zero? M-aş tunde doar dacă îmi cumpără careva părul, să donez banii unei cauze”, lansa o idee tânăra Roxana Radu pe blogul ei, în iunie. Avea un păr lung, negru, ca-n reclame. Amicii i-au trimis atunci comentarii amuzate. Printre ele, un singur post serios – un oarecare domn G se oferea să o plătească el, dacă se tunde cât mai scurt. “Socot minunată ideea. Atât cea de a dona pentru o cauză, cât şi cea de a te tunde zero. Aşa că iată-mă în calitate de sponsor”, îi scria omul. Nu spunea cine este şi de ce face asta. Povestea începea să devină foarte serioasă. N-a trecut nici o lună şi Roxana s-a tuns scurt, iar domnul G i-a pus 8.500 de lei pe card, ea i-a donat… şi aşa s-a declanşat pe internet campania umanitară “Scurt pentru o cauză”.

Până astăzi, nouă tinere s-au tuns aproape la chelie, cu domnul G lângă ele, la frizerie. La final, au primit câte 2.000 de euro fiecare, să-i împartă bolnavilor.

Foto şi text: Gândul

Când am plecat din sala de cinema, m-a încercat un sentiment liniştitor, dar mi-a fost şi ruşine: mi-a făcut bine când genericul s-a aşezat între mine şi povestea din film, pentru că am ştiut că voi reuşi, încet, încet, s-o dau uitării. Şi mi-a fost ruşine pentru aceleaşi motive. Pentru că în vreme ce eu mi-am văzut de viaţa mea, sistemul penitenciar din România, acest malaxor absurd care te strâmbă pentru a te îndrepta şi care te corupe pentru a te educa, a continuat, la rândul său, să existe şi să frângă destinele unor tineri asemenea lui Silviu, personajul principal din film.

Dar filmul nu s-a oprit odată cu genericul lui. La câteva zile după vizionare, am aflat vestea arestării lui Chilibar Papan, puşcăriaşul analfabet căruia Florin Şerban i-a dat un rol secundar în film şi împreună cu care s-a fotografiat pe covorul roşu la Berlin.

M-a cuprins tristeţea când am văzut felul în care colegii din presă au tratat subiectul. Cu un fel de satisfacţie gratuită că, iată, “ţiganul nu se dezminte”, iar “hoţul, orice i-ai face, tot hoţ rămâne”. Am aflat apoi, dintr-un articol semnat chiar de regizorul filmului, că tristeţea asta se numeşte altfel. Vă recomand să căutaţi pe Gândul.info articolul lui, intitulat “Scârbă”, ca să aflaţi toată povestea lui Papan, unde s-a născut, cum a crescut şi cam ce şanse i-a oferit statul român ca să nu ajungă la puşcărie.

N-am să reiau aici decât episodul cel mai recent, cel de după intersecţia cu filmul lui Florin Şerban:

«Peste câteva luni se elibera şi se întorcea de unde a plecat; pe aceleaşi străzi, cu aceiaşi prieteni, cu o familie pe care trebuia să o întreţină. Am mers la un restaurant. A vrut pizza. “Vreau să mai lucrăm împreună, Papan. Vreau să scriu un film pentru tine.” (…)

Apoi lunile au trecut. Papan nu putea să se angajeze nicăieri. Avea cazier. Nu a avut buletin niciodată. Avea doar o hârtie eliberată de Penitenciar care îi servea drept act de identitate. (…) Papan căra apă pentru o florărie galeată după găleată, dădea zăpăda la o parte de pe maşinile parcate sau din faţa caselor bogaţilor.

Apoi a mers la Berlin. A primit nişte bani şi în prima zi şi-a cumpărat dulciuri de 30 de euro. Şi două zile a mâncat doar ciocolată şi a băut doar Pepsi. “Ăsta a fost visul meu de mic, să mănânc ciocolată toata ziua.”

S-a întors în Bucureşti şi când a văzut că nu mai e zăpadă a înjurat: “… mă-sii. Eu ce mai muncesc acuma?”.

Lucrurile s-au schimbat… Promisiuni şi mai multe, interviuri peste interviuri, iar promisiuni. În timpul ăsta Papan trăia, se îmbrăca frumos pentru interviu, apoi se întorcea la copil şi la nevastă şi căra apă, descărca lemne… În sfârşit, o slujbă. “Peste 5 zile te angajezi.” Sună telefonul. “Cum comentaţi faptul că Papan a fost arestat azi-noapte? A spart un apartament în ianuarie, înainte să meargă la Berlin.”»

Povestea vieţii lui Chilibar Papan ar trebui studiată la orele de educaţie civică, dacă se mai face aşa ceva în şcoală, ca studiu de caz la lecţia despre şansele egale pe care se presupune că statul democratic le oferă cetăţenilor săi. Adevărul e că noi nu i-am dat nicio şansă lui Papan, nici când s-a născut, nici după ce a devenit vremelnic star de cinema. Şi asemenea lui sunt zeci şi sute de mii de cetăţeni de mâna a doua ai României, pe care sărăcia obscenă în care trăiesc îi face să recurgă la furt şi la tâlhărie pentru a trăi. Nu ştiu dacă există o genă a infracţionalităţii, aşa cum par să creadă o parte dintre conaţionalii mei, dar ştiu sigur că mizeria şi umilinţa pot transforma un om cinstit într-un infractor. Şi că sistemul penitenciar din România nu face decât să desăvârşească acest proces odios.

Chilibar Papan şi-a primit sentinţa încă de când s-a născut, iar primul judecător care l-a trimis după gratii n-a făcut decât să confirme această condamnare prealabilă. Sunt curios dacă cel de-al doilea judecător care-i va hotărî soarta va înţelege că, în cazul lui, rolul educativ şi preventiv al privării de libertate e doar o glumă proastă. Că singura noastră şansă pentru ca ca el să devină în sfârşit un om cinstit este, paradoxal, să-l lăsăm în libertate, nu să-l închidem. Încă mai sper că filmul vieţii lui Chilibar Papan are să bată filmul făcut de Florin Şerban. Încă mai sper la un happy-end în care se va face, cu adevărat, dreptate.

:: Elle, iunie 2010

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Avionul privat s-a culcat la pământ.
A rămas lumea bujbe ca la urs.
Alaiuri de gipane spre Balc s-au tot scurs.

Mă iau după tata. Pădurea străbat.
Trag pe nas: ce aer curat!
Se văd munţii Carpaţi.
Mistreţii-s defecţi sau plecaţi.
În bătaia carabinei apar fel de fel de magnaţi.
Herr Porsche, Subaru-san, monsieur Peugeot.
Umblu de ore întregi. Nu mai pot.

Se-aud foşnete, se-aud paşi.
Hăulituri de hăitaşi.
Ei se mai numesc şi gonaci.
N-ai ce să le faci.
Spun tatei că mi-e sete şi-mi face semn să beau.
Chelneri în livrele comanda o iau.
Apă chioară cu lămâie şi-atât.
Din scaieţi apare, de fiară, un rât.
O blană ţepoasă se-arată apoi.
Se îndreaptă spre noi.

Din ale muntelui poale,
Remingtoanele sună cu jale.
Se trage! Nu poţi fiara s-o clatini.
Vine ansamblul „Căluşul” cu datini.
Von Rauch, Regele Sucului la Cutie,
Bea ţuică şi saltă de bucurie.

Stăm roată cu ţoiul sub nas.
Căci facem popas.
Sosesc caviarul şi codrii de pâine:
Von Mercedes, bitte, mai cheamă şi-un câine.

Bem. Dansatoare cu fote-nflorate
Apar pe neaşteptate.
Se rotesc în bătaia de puşcă.
Copoiul lătra. „Domnişoară, nu muşcă”.

Ne prindem în horă, magnaţi cu magnaţi.
Mistreţii aşteaptă să fie-mpuşcaţi.
Cuminţi stând cu râtul pe labe, sfios.
Din Rolls, tata zice cu fluier de os…

Deodată, desişul se scutură rece.
Să fug pentru asta-n cabană? Îmi trece.
Tresare un porc.
Mă întorc.
Pun mâna pe armă, am glonţul pe ţeavă.
Trei picoli apar cu trofeul pe tavă.
Mă uit cu durere în ochii sticloşi.
(Am apă-n galoşi).
Strig iute la picoli: Ce-aduceţi aici?
Cu nările fragezi, urechile mici?
Ce-i asta? Ce faceţi? Ce fiară e ea?
Cu glezne subţiri şi la bot catifea?
Colţi n-are, nu are nici ţepi, rât – deloc.
Hai, să-m bag pula, eu nu mă mai joc.

În ce, fi-mi-ar greaţă, acum m-aţi vârât
Şi m-aţi păcălit atât de urât?
Mă duc imediat în parcare.
Mistreţul duios căprioară îmi pare.
Din pielea-i voi face tulpan la merţan.
Parbrizul să-l şterg. Cu Elan.

O lacrimă-mi curge muindu-mi obrazul.
(Să las vânătoarea nu-i cazul).

Plâng. Ce gândeşte tata?
Faceţi plata!

O linişte grea rupe parii din ţarc.
Încarc şi trag. Încarc.

:: Foto: Cotidianul

Rândurile pamfletului mustesc de misoginism, dar cititorul e prevenit de la bun început că autorul e un “individ plin de venin, lăsat de 4 neveste ulceros”. Cred că şi cea mai aprigă feministă va găsi în sufletul ei puţină înţelegere pentru un om care are o problemă cu femeile care poartă tocuri.

Habar n-am dacă e ceva de capul de politician al Elenei Băsescu, dar mi se pare de prost gust să te iei de faptul că i-a luat taică-su un Jeep. Ce-are prezidentul cu eşapamentul?

Şi pe mine mă zgârie proasta folosire a limbii române în discursul politic, dar nici aici nu cred că e cazul să fim mai catolici decât Papa. Nici primul ministru nu şi-a corijat dizgraţiosul uzaj al pronumelui “care”, pe care i-l reproşa Mircea Cărtărescu, şi mai sunt nenumăraţi politicieni certaţi cu gramatica şi cu vocabularul de bază al limbii române. Să vorbească bine româneşte e printre ultimele lucruri pe care le aştept de la un politician (poate de-aia am aşa o simpatie pentru miniştrii unguri…).

Cât despre reproşul că apare la prezentări de modă, nu comentez. Am reţinut – ulcer, 4 neveste, e de-nţeles…

Dar trebuie să admit că şi Elena îi ridică mingea CTP-ului la fileu, iar replica are totuşi, substanţă:

Da ce să mai vorbim ia uite ce probă de înţelepciune la o fată aşa tânără. În politică trebuie să ai notorietate că altfel nu eşti mediatizat şi pe urmă te faci şi credibil zice doamna secretară generală. CeTePeu când e bou întreabă da nu poţi să fi întâi credibil şi pe urmă să ajungi notoriu?

Asta cam aşa e…

:: grafica via Politica se face cu…