Din păcate, cu doar două ore înaintea conferinței, primisem vestea plecării lui Alex. Leo Șerban, cu care urma să mă văd în iunie tot la Cluj. Am fost foarte tulburat în seara aceea (mi-am și uitat niște lucruri la Cluj, de care mi-am adus aminte abia peste două săptămâni; prima oră după primirea veștii mi se ștersese cu totul din memorie) și lucrul acesta se simte în ușorul tremur al vocii. Vă cer îngăduință atât pentru tonalitatea nesigură, cât și pentru bâlbele emotive și pentru un “care” care țipă neconsolat după un “despre”.

În starea în care eram, trăiam cu impresia că am ratat momentul. Am revăzut acum înregistrarea și mi s-a părut că, totuși, lipsite de intonația și de ritmul pe care-l meritau, vorbele au reușit să transmită ceea ce-mi doream din tot sufletul să le spun tinerilor adunați la Cluj în sala cinematografului Victoria.

Cu această introducere prevenitoare, nu-mi rămâne decât să sper că și între voi vor fi câțiva care se vor regăsi în aceste vorbe:

Am văzut “Medalia de onoare” la TIFF şi a fost, pentru mine, cel mai bun film românesc din festival, după “Marţi după Crăciun”. Victor Rebengiuc joacă minunat în rolul pensionarului anost de tranziţie, pe care eroarea unei secretare din Ministerului Apărării îl scoate din anonimat şi îl aduce la Cotroceni pentru a fi decorat de însuşi Preşedintele României, jucat cu multă naturaleţe, cu voia dumneavoastră, de ultimul pe listă, Ion Iliescu.

Comedia erorilor imaginată de Tudor Voican nu se joacă, însă, pe culoarele impunătoare ale vreuneia dintre bravele instituţii ale statului român, ci pe holurile, scările şi în binecunoscutele apartamente de bloc ale bunicilor noştri de la oraş. În spatele pretextului comic, filmul dezvăluie o mică dramă de familie, una dintre sutele de mii asemenea ei, care au despărţit şi încrâncenat societatea românească post-decembristă.

Nu veţi râde în hohote, dar veţi zâmbi de foarte multe ori, uneori cu înţelegere, alteori amar şi, îndrăznesc să cred, de cele mai multe ori fără răutate, pentru că îi veţi recunoaşte în personajele filmului pe cei care vă sunt dragi, cu vieţile şi cu orgolile lor mărunte, cu conflictele lor meschine şi, în acelaşi timp, cu acea înduioşătoare fragilitate la care istoria ultimilor 20 de ani i-a condamnat fără voia lor.

Despre celelalte două filme, în două însemnări viitoare.

filmul lui Răzvan Rădulescu şi al Melissei de Raaf. Este un film care redă cu o precizie dureroasă efectele procesului prin care părinţii controlează destinul copiilor, lipsindu-i şi de libertate şi de demnitate. În timpul proiecţiei, m-am gândit obsesiv la poemul lui Philip Larkin, This be the verse, cel care începe cu “They fuck you up, your Mum and Dad”.

Oricât de buni şi iubitori ar fi fost părinţii tăi, nu se poate să nu regăseşti fragmente din discursul mamei din film în amintirile personale. Este, cred, motivul pentru care fimul creează între spectatori un fel de complicitate.

Povestea este excelent scrisă, regizată şi jucată. În ciuda mijloacelor voit austere, filmul te ţine fără mare efort. Poate şi pentru că e multă decenţă în felul în care Rădulescu şi de Raaf tratează subiectul: fără accente ţipătoare, fără incendiu final. Atât mama din film, cât şi regia celor doi mi-au adus aminte de un eseu al lui Octavian Paler, Violenţa calmului.

Şi, daca tot nu v-am convins, mergeţi măcar ca să o vedeţi pe Ozana Oancea, o actriţă pe care poate n-aţi mai văzut-o pe marele ecran, dar pe care cu siguranţă o s-o reţineţi pentru felul emoţionant şi complet în care joacă.

Capete înfierbântate

spectacolul realizat de David Schwartz despre Piaţa Universităţii şi despre mineriade. S-a jucat ieri ultima reprezentaţie din stagiune la Centrul Naţional al Dansului. Sper din suflet să-l reia în toamnă. Teatre ca Act sau Green Hours s-ar putea mândri cu un asemenea spectacol în repertoriu.

Un singur actor care nu se ridică de pe scaun. Aţi zice că e o reţetă sortită eşecului. Dar Alexandru Potocean e un actor atât de versatil, încât aproape ai senzaţia că în faţa ta apar, pe rând, Vlase de la Zob, Cristi Paţurcă, Doru Marieş, Marian Munteanu, Miron Cozma, Ion Iliescu şi Mircea Dobrovicescu. Textul Michaelei Michailov, vizualurile lui Cinty Ionescu şi muzica lui Cătălin Rulea completează acest maraton care mie mi s-a părut că a durat doar 45 de minute. Ca să constat că, de fapt, spectacolul mă ţinuse captivat preţ de un ceas şi jumătate.

Cred că lui David i-a reuşit una dintre cele mai digerabile poveşti prin care oamenii care habar n-au ce s-a întâmplat în Bucureşti acum 20 de ani pot lua contact cu acele evenimente.

Constatare la faţa locului

expoziţia realizată de Simina Bădică pentru IICCMER şi Fundaţia Konrad Adenauer în pasajul de la Piaţa Universităţii despre mineriada din 1990.

Dacă aveţi 20 de minute la dispoziţie, opriţi-vă şi citiţi cele câteva texte selectate din dosarul penal instrumentat de generalul-magistrat Dan Voinea şi priviţi apoi fotografiile care redau, atât cât se mai poate reda, aerul acelor zile.

Am citit mult despre Piaţa Universităţii şi despre mineriade şi tot am fost şocat de ceea ce am regăsit în pasaj. Este incredibil câte victime a făcut mineriada în rândul unor oameni care nu avuseseră nicio legătură cu Piaţa Universităţii (inclusiv în rândul unor oameni care ieşiseră în stradă la îndemnul lui Ion Iliescu) şi este odioasă implicarea concertată a tuturor instituţiilor de apărare ale statului (poliţie, jandarmerie, armată, procuratură, justiţie, serviciul de informaţii) împotriva propriilor cetăţeni.

În caz că nu ştiaţi, în 13-15 iunie 1990 toate aceste instituţii, împreună cu minerii, au produs cel mai mare număr de victime omeneşti înregistrate vreodată pe timp de pace în istoria României. Începutul democraţiei în România este pătat de sângele unor oameni care au devenit fără voia lor actori într-o înscenare atroce, condusă de Ion Iliescu şi de guvernul Petre Roman.

Expoziţia din pasaj e un fragment de memorie într-o societate amnezică care nu vrea să se confrunte nici astăzi cu traumele care i-au marcat copilăria.

Nu patina ceremoniei, ci simplitatea ei m-a emoţionat. Nu graţia în sine, ci firescul cu care această graţie a cuprins întreaga sală.

Când am intrat, am zărit câţiva cunoscuţi şi m-am bucurat s-o revăd pe Oana, de care mi se făcuse dor zilele astea. Doru ne-a făcut semn de lângă locurile noastre, ne-am aşezat şi am aşteptat o vreme ca toată lumea să-şi ocupe locurile. Când Regele şi Regina au intrat în Loja Regală, sala s-a ridicat şi au început aplauzele. Îndelungi. La fiecare gest al Reginei, sala răspundea cu un crescendo. N-am mai trăit aşa ceva. Cât de diferite au fost aceste aplauze de ropotele sacadate cu care românii s-au învăţat în timpul dictaturii. Dialogul dintre cei din lojă şi cei din sală a fost unul simplu, cald şi adevărat.

Regina avea în mână celebrul buchet din flori de mazăre, aceleaşi flori pe care le-a purtat şi la ceremonia de acum 60 de ani. În lojă, Regina Sofia a Spaniei şi Regele Constantin al II-lea al elenilor, foşti paji la căsătoria Regelui Mihai cu Regina Ana, păreau să întregească un tablou istoric, ultimul din fresca desfăşurată pe peretele circular al Atheneului.

Doar Ion Iliescu, iţindu-se când şi când din spatele cuplului regal, părea din alt film, din altă lume şi din altă epocă.

M-am mirat că nu s-a intonat Imnul Regal la începutul ceremoniei, apoi l-am zărit pe Petre Roman într-o parte a sălii şi mi-am adus aminte cum a plecat solemn şi republican de la cina la care Regele şi-a anunţat acum mai mulţi ani succesiunea. Probabil că intonarea Imnului Regal în prezenţa prim-ministrului, aflat la stânga Regelui, ar fi stârnit un scandal similar, iar o Miţa Ploieşteanca s-ar fi găsit şi de această dată gata să-l aprindă.

La sfârşitul programului, orchestra a interpretat Poema Română. Spre ruşinea mea, nu ştiam că aceasta se încheie cu Imnul Regal. Cred, totuşi, că nu eram singurul. Când primele acorduri s-au auzit, un domn în vârstă din primele rânduri a ţâşnit în picioare. Sala l-a urmat şi, din nou, toţi ne-am întors spre cuplul regal. Regele era deja în picioare.

Cineva i-a oferit Reginei un al doilea buchet, tricolor. Dialogul cald, în gesturi şi aplauze, dintre Regină şi sală a reînceput. Regelui i-au dat lacrimile. Orchestra încheiase demult, dar aplauzele nu conteneau. A fost nevoie ca Regele să se aşeze pentru a le opri şi a lăsa orchestra să părăsească sala.

Privindu-l pe Ion Iliescu, oţărându-se în spatele cuplului regal în timpul acestei manifestări atât de calde de simpatie, mi-am dat seama că nici nu mai conta ce aplauda fiecare – un om, un Rege sau un destin. Pe mine unul m-au emoţionat victoria simplă şi demnă a normalităţii împotriva bădăraniei, învestită cândva cu prerogative de politică de stat, zâmbetul Reginei şi privirea, în continuare plină de speranţă, a Regelui.

*

[youtube_1]5FuRXP4yecA[/youtube_1]
Celălalt film

[youtube_1]DXtC-N4fSZ4[/youtube_1]

cristian paturca – cantec de leagan(AEIOU)
Asculta mai multe audio Muzica »

Pune mâna pe o pernă şi vino sâmbătă, 14 iunie, la ora 15:00 fix lângă fântâna de la Arhitectură (Universitate) să ne batem până ne sar fulgii, timp de 5 minute. Sărbătorim relaxat 18 ani de la mineriade printr-un flash-mob fără vrajbă şi vânătăi.

* Regulament de capaceala cu perne:

1. Dă sfoară-n toată ţara despre bătaia cu perne.
2. Bătaia cu perne nu începe mai devreme de ora prestabilită. Jocul se încheie după aproximativ 5 minute de la declansare.
3. Nu loviţi persoanele care nu au perne în mână, decât dacă acestea v-o cer. Pentru “STOP JOC”, aruncă perna din mână.
4. Oricine are în mână o pernă, cunoscut sau necunoscut, reprezintă un adversar şi poate fi “căpăcit”.
5. Este interzisă introducerea unor materiale adiţionale sau alte obiecte contondente în pernele de luptă. Singura “încărcătură” acceptată este puful natural din pernă, cu variaţiuni ornitologice pe temele găină, raţă, pinguin, etc. Încercaţi cu încredere pernele cât mai moi!
6. Enjoy!

* For more pillow entertainment, visit 1315iunie.blogspot.com

Cum ar fi fost dacă [Ion Iliescu] celebrul blogger ar fi avut blog în timpul mineriadelor din ‘90?

(…) Ar fi avut multe incomming-links de la bloggerii-mineri?
luceafarul_huilei says
[...]mi s-a parut un eveniment foarte reusit, cu o organizare ireprosabila. Singurul regret este ca nu au fost mai multi studenti de batut, noi speram ca piata sa fie plina de golani. Mai multe pe blogul organizatorului [...]

O ucronie amară pe blogul lui Ionuţ Buzoianu. Via Zoso@Twitter.