Am mai spus-o: nu talentul cu care scrie mă impresionează, deşi Cristi are şi din acesta cu carul. Dar oameni talentaţi avem destui. Gem cârciumile de scriitori rataţi şi de artişti neînţeleşi. Cele care mă fac să mă înclin cu admiraţie în faţa lui sunt meşteşugul, disciplina, acurateţea, documentarea exhaustivă, simţul acut al observaţiei şi din nou meşteşugul.

Diverşi prieteni şi cunoscuţi mi-au semnalat că au fost contactaţi de Cristi în vreme ce mă urmărea aproape zi de zi oriunde mergeam. Am zâmbit de fiecare dată, oarecum flatat de amploarea demersului său. Depeşele lui au ajuns până-n Croaţia şi până la Londra. Am zâmbit şi mai tare când am luat revista şi am aflat că asta nu era totul. N-a căutat doar pe harta Europei, a săpat şi în istoria recentă: mi-a găsit foştii profesori din liceu şi a vorbit şi cu ei. Sunt curios unde ar fi ajuns dacă ar fi avut mai mult de două săptămâni la dispoziţie.

Foarte multe dintre aceste informaţii n-au ajuns în textul final. Dar ştiu sigur că toate i-au folosit. Mi-a dat continuu senzaţia că vrea mai întâi să-şi facă o părere despre mine şi abia apoi să scrie. Şi n-a părut să precupeţească niciun efort pentru ca această părere să fie cât mai bine informată.

Felul în care se documentează e deja un lucru rar pentru un jurnalist român. O calitate şi mai rară este discreţia. Ştiu foarte bine că nu există “off the record” în discuţia cu un jurnalist şi nu fac niciodată confidenţe în astfel de situaţii. Cu Cristi am făcut prima excepţie. Am avut încredere în el şi i-am oferit de câteva ori informaţii sensibile pentru că ştiam că-l vor ajuta să înţeleagă mai bine ceva, iar nevoia lui de a înţelege tot ceea ce avea legătură cu mine şi cu munca mea mi s-a părut autentică. I-am precizat de fiecare dată că informaţiile nu sunt publice. Cristi s-a dovedit un om de cuvânt.

Am zâmbit când am văzut, pe blogul lui Cristi, titlul materialului. Într-adevăr, în timpul petrecut împreună, Cristi mi-a câştigat încrederea. Dar nu-mi pusesem cu adevărat problema dacă şi eu reuşisem să i-o câştig lui. Faptul că nu s-a sfiit să pună în titlu o întrebare pe care foarte mulţi oameni care nu mă cunosc şi-o pun în legătură cu mine m-a făcut să-l stimez şi mai mult. Cristi e o combinaţie rară între un portretist impresionist, un scriitor de atmosferă şi un jurnalist pursânge.

Colegii de la MaiMultVerde, oamenii care au ocazia să mă observe în cea mai mare parte a timpului, au fost de părere, după ce au citit textul, că mă surprinde cu exactitate. Cristi semnează în ultimul Esquire un instantaneu reuşit.

Să mai povestesc că în ziua shooting-ului sufeream de o toxinfecţie şi că, mulţumită lui Raymond Bobar şi lui Alex Gâlmeanu, editorialul şi coperta arată impecabil? Să mai spun că e flatant să fii inclus în aceeaşi listă cu 15 oameni de toată isprava ca Răzvan Penescu sau ca Iosif Kiraly? Enough said already. Restul în revistă.