Anul ăsta e prima ediție pe care n-o prind decât la început. Ieri seară London Symphony Orchestra a cântat, sub bagheta lui Horia Andreescu, Simfonia Tragică. Poate să fi fost faptul că număram orele până la decolare, poate să fi fost căldura înăbușitoare din sală, cert este că pe mine m-a emoționat Mahler ca niciodată.

La plecare, m-am salutat cu câțiva prieteni, oameni pe care-i întâlnesc mai mereu în preajma oazelor de frumos din București, și mi s-a lăsat un gol în suflet.

Mă gândesc de luni de zile la însemnarea asta și, iată, acum că m-am așezat s-o scriu, în vreme ce aștept la poarta F5 a aeroportului Skiphol îmbarcarea pentru San Francisco, n-am nici inspirație, nici bucurie.

Nu e un rămas bun propriu-zis, pentru că voi reveni în România ori de câte ori voi putea și voi continua să scriu pe blog și să fiu prezent în media românești. Dar în dimineața aceasta neguroasă, sunt trist ca la o despărțire. Sunt niște oameni dragi pe care-i las aici și cărora nici nu știu cum o să le duc dorul, sunt treizeci de ani în care “acasă” au însemnat o familie, o mână de prieteni, un oraș, o țară.

Recitesc una dintre istoriile Irinei Nicolau și-mi dau lacrimile, stupid și inadecvat în iureșul acestui mare furnicar și în indiferența anunțurilor din difuzoare… Passenger Dragos Radu-Bucurenci, please proceed immediately at gate F5 for boarding…

De acolo, din Chefalonia, plecase pe la 1915 bunicul Spiru. Au venit toţi fraţii la Brăila să se umple de bani. Bunicul a murit sărac şi fraţii lui s-au întors săraci în insulă după cîţiva ani. Dar înainte să plece erau plini de speranţe. Tatăl lor care era primar în sat, cînd şi-a văzut toţi feciorii porniţi să plece în România, le-a spus, unde vă duceţi, aici avem pamînt, avem măslini, avem mare cîtă vrem, sînteţi marinari… Feciorii, ca şi cînd nu l-ar fi auzit. Atunci, străbunicul chefalonit le-a adus supremul argument, unde vă duceţi veţi fi străini, iar cînd vă veţi întoarce acasă tot străini veţi fi. Doamne, Dumnezeule, şi feciorii iar n-au clipit. Deşi bunicul n-a putut să-i uite vorba. Ajuns căpitan de apă dulce pe Dunăre, o repeta mereu.

Mai ascult o dată sonata Les Adieux, trag aer în piept și mă îndrept spre poartă.

Unei priviri proaspete îi este foarte greu să citească în expunerea îmbătrânită de la parter, peste care s-au aşezat riduri de praf, motivele care i-au îndemnat pe cei mai de seamă muzeografi ai Europei să-i acorde în anii ’90 această distincţie excepţională.

Cel care s-a ocupat de redeschiderea muzeului după Revoluție (comuniștii îl tranformaseră în Muzeu al Partidului) era pictor. Ce și-a dorit de la bun început a fost ca noua instituție să nu semene cu muzeele etnografice clasice, unde noul director credea că, între prea multe etichete şi explicaţii, se pierde “frumuseţea obiectului”. În noul muzeu, vizitatorul trebuia să se poată confrunta direct cu obiectul, cu “legăturile tainice ale lucrurilor”.

Aşa s-a născut o expoziţie în care etichetele lipsesc, iar explicaţiile sunt facultative.

:: citește pe Bucharest by hand ce a spus directorul Muzeului Louvre atunci când a vizitat noul muzeu de la București

În toamnă am răspuns invitaţiei prietenilor mei, Răzvan Crişan şi Traian Bossenmeyer, de a participa la una dintre conferinţele GoMentorship. Le mulţumesc încă o dată pentru că mi-au dat prilejul să vorbesc despre câţiva dintre oamenii fără de care aş fi prea puţin din ceea ce sunt azi.

După distrugerile de dinainte de ’90, Bucureştiul se confruntă cu un nou flagel: entuziasmul edilitar al primarilor generali sau de sectoare nu mai conteneşte să producă “opere” de cel mai îndoielnic gust, pe care fiecare le amplasează unde-i tună sau unde se nimereşte.

Oraşul începe să semene cu o mare sufragerie de bloc comunist, în vitrina căreia găsim bibiluri, macrameuri, gadget-uri defecte şi ambalaje lucitoare.

Am pornit de la Bellu, unde am admirat complexul statuar din gazon şi plastic, acest mini-Jurassic al Bercenilor. Am coborât la Tineretului ca să admirăm trăsura din gazon cu doar patru cai frumoşi (măcar dacă erau şese), apoi am păstrat un moment de stupefacţie la Budapesta, unde “ceasul integrării”, mutat de la Piaţa Universităţii, domină intersecţia. Periplul s-a sfârşit la “coada de balaur” de la fosta Piaţă Sf. Vineri, unde o desfăşurare hidoasă de gresie, inox şi marmură încearcă să compună un memorial indecent al legendarei biserici Sf. Vineri.

Urmărind în detaliu acest mic fragment al unui traseu turistic care s-ar putea face la scara întregii Capitale, am identificat, cred eu, problema acestor edili neinspiraţi: urâţenia pe care ctitoriile lor o răspândesc vine dintr-o sinceră şi naivă pornire către frumos. Toate aceste orori care înkitschoşează Bucureştiul sunt acea formă periculoasă a frumuşelului sau, dacă vreţi, a mai mult ca frumosului.

Frumuşelul este o mare pacoste. Greşeşti dacă crezi că ar fi o treaptă în drumul spre frumos. În staţia Frumuşel, cine ajunge este tras pe linie moartă. Şi stă acolo la căldicel, consumă ceai de muşeţel şi se ţine de degeţel cu alţii ca el.
(Irina Nicolau, Talmeş-balmeş de etnologie şi multe altele)

Emisiunea se difuzează duminica viitoare la 13:15 pe ProTV.

Au trecut 7 ani de când s-a dus. M-am gândit la ce scria Cioroianu în 2002:

Irina avea atîta firesc în ea încît ar fi putut da la toţi cei cu care intra în vorbă şi tot i-ar mai fi rămas pentru o lume proaspătă, reîncepută. Avea prieteni cum nimeni altcineva. N-am întîlnit pe nimeni care s-o mîrîie, care să spună E bună, dar… sau E de treabă, dar… sau alte lucruri de acest gen – ceea ce este o performanţă naţională uluitoare. Era iubită de toţi. Am văzut în preajma-i, zglobii şi dezinhibaţi ca şi ea, studenţi din anul ’02 şi studenţi din anii ’70, trăind o normalitate fără ifose, cu bucurii omeneşti şi accesibile.

Mă uitam la cei care ne adunaserăm azi de dimineaţă ca s-o pomenim şi mă gândeam câtă dreptatea avea Ioana Popescu atunci când îmi vorbise despre oamenii pe care Irina îi atrăgea ca un magnet. Oameni foarte diferiţi între ei, dar care păstrează şi astăzi o legătură pentru că s-au cunoscut prin Irina. Mi-am dat seama azi dimineaţă, privind în jur, că, pentru mine, cineva care a iubit-o pe Irina e cineva cu care simt că am şi acum un prieten comun.

Prima dată când am vrut s-o cunosc, i-am trimis vorbă prin sora ei. Aveam 16 ani şi o ştiam din Dilema. Într-o zi a sunat telefonul, era ea, tocmai mă văzuse la televizor la o dezbatere cu liceeni difuzată pe Antena1. Fără să mă menajeze, m-a pus să-i promit că nu mai apar niciodată la televizor “vorbind cu toţi proştii”. E un sfat pe care am început să-l apreciez abia în anii din urmă.

După ce ne-am cunoscut, ne vedeam îndelung sau vorbeam la telefon. Nu mă lăsa să-i vorbesc cu “dumneavoastră” şi eu nu reuşeam, la început, să-i spun pe nume şi s-o tutuiesc. “Uite, ştii cum facem, mi-a propus, de fiecare dată când mă mai vuvoaiezi, eu te-njur!” Şi aşa a făcut, mă înjura scurt şi fără patimă, era mai mult ca o glumă, dar metoda a mers. A mers aşa de bine încât, de frica înjurăturilor Irinei, am început să tutuiesc şi oameni care ar fi preferat să-i mai “vuvoaiez” o vreme.

Sunt doar câteva dintre lecţiile Irinei. Pentru că au fost primele, ele mi-au venit mai repede în minte. Am mai scris despre ea, despre dragul de ea, despre vestea tristă că lecţia a luat sfârşit. Acum şase ani, i-am rugat pe câţiva prieteni să-şi amintească despre ea şi a ieşit acest requiem din petice.

În şapte ani cât Irina s-a făcut lumină, eu simt că m-am făcut om mare. Cartea tot n-am compus-o, n-am reuşit să ne adunăm niciunii… M-am bucurat s-o am în suflet luna asta cât mi-am scris teza de licenţă despre Muzeu, dar ştiu că încă-i sunt dator să scriu într-o zi Lecţia despre Irina Nicolau.

Mă gândesc mereu că sigur nu-i place tot ce fac, că mă bombăne, că poate mă şi înjură când din când, dar ştiu că, orice ar crede, încă mă priveşte cu drag. Altfel, nu mi-ar mai ieşi nimic şi ar însemna că iar îmi pierd vremea cu toţi proştii…

Am încercat de patru ori. De trei ori m-am lăsat. Primii zece ani sunt grei, pân-ajungi în anu’ 3. În cazul meu, expresia a căpătat un sens aproape literal: n-au fost zece, au fost nouă. Dar a patra oară nu m-a mai terminat ea pe mine, am terminat-o eu pe ea. De facultate vorbesc. Cu o lucrare despre Muzeul Ţăranului Român, un semn de drag pe care i l-am făcut Irinei Nicolau. Ea venise cu ideea să dau la Istoria Artei.

Şi tot luna asta am devenit unul dintre cei zece traineri autorizaţi pentru România ai modelului Process Communication, aşa că în curând ne vom putea întâlni la cursurile pe care le voi ţine despre acest model.

Povestea merge mai departe. Eu plec o săptămână la ţară.

Nu am deosebit niciodata iubirea de cuplu de aceea care se naste intre prieteni. Calitativ, mi se par foarte apropiate. Consider la fel de valoroase iubirile scurte, intilnirile puternice, de tipul blitz-krieg, in care oamenii se devoreaza, se consuma, produc o combustie foarte speciala si se despart; imi plac situatiile in care oamenii se despart cu loc de buna-ziua desi, daca iubirea este foarte mare, nu mai incape buna-ziua.

Sint apoi iubirile de cursa lunga, care dureaza o viata si care se intretin foarte greu. Imi amintesc de un cintec total idiot: „iubirea se cere pazita cu zel, cu sabii de otel si de ea si de el…“. Pe cit de idiot, pe atit de adevarat, pentru ca am intilnit relatii care aveau toate sansele sa dureze, dar s-au stricat din suficienta. Oamenii credeau ca pe ei nu-i poate desparti nimeni, ca sint altfel si ca pot duce pina la capat cursa, ceea ce s-a dovedit fals.

Exista felurite ispite, dracesti si nedracesti, care fac sa se desparta doi oameni ce se inteleg bine. Fiecare trebuie sa fie pregatit sa ierte, sa rabde, sa iubeasca. Pentru ca e greu sa iubesti cu tandretea nesfirsita din Romeo si Julieta. De aceea se spune citeodata ca bine a facut Shakespeare ca i-a omorit, ca sa nu mai arate cum se termina. Ei bine, eu am intilnit cupluri in care Romeo si Julieta nu au fost omoriti la tinerete, dar s-au iubit cu tandrete. Nu stiu insa cum si-au aparat iubirea. Sint sigura ca au trebuit sa lupte.

Pe mine m-a ajutat Dumnezeu sa nu-mi ia mintile si sa nu-mi placa altul cit imi place al meu. Spun – si el se va supara ca o divulg – ca el mi-a cerut mina la 20 de minute dupa ce ne-am cunoscut si tot dupa 20 de minute eu am spus „da“.

Apoi, am fost foarte ferita de ispite. Cit priveste gusturi, optiuni diferite, am cedat. Si am injurat. Am injurat si am spart farfurii. In primul deceniu de casnicie am spart trei servicii de masa de faianta galbena. Luam cite doua-trei farfurii, le spargeam si ma linisteam (sint pe jumatate grecoaica). Ma linisteam, stringeam cu farasul si reuseam sa merg mai departe.

(din interviul luat de Raluca Alexandrescu pentru Observatorul Cultural)

N-o să înţeleg niciodată totalitarismul acestor sfertodocţi care nu pot trăi liniştiţi dacă fiecare îşi cultivă şi îşi celebrează tradiţiile aşa cum îl taie capul. Nu le ajunge circul de la Tezaur Folcloric şi de la toate muzeeele etnografice din ţară, nu le ajung toate momentele presărate cu ştergare, “cânt popular”, “port naţional”, şi pupături plescăite pe icoane din toate emisiunile tv care simt nevoia să spună ceva despre tradiţie. Nu, dom’le! Caraghioşii ăştia vor acum să distrugă ultima urmă de discurs antropologic critic şi lucid din ţara asta şi să desfăşoare şi la muzeul din Kiseleff aceeaşi peltea plicticoasă a “tradiţiilor autentice”.

Află mai multe despre scandal aici şi semnează, te rog, o petiţie aici.

Ce m-a scos pe mine din minţi e insinuarea că ce se întâmplă la Clubul Ţăranului aruncă demersul Muzeului “în derizoriu”. Pentru împăiaţii ăştia, faptul că oamenii se mai şi simt bine în vreme ce ascultă muzică bună sau văd filme premiate e, pur şi simplu, “derizoriu”. În anul de graţie 2008. Hai sictir!

N-am blestemat şi n-am să blestem, ptiu, ptiu, ptiu, da’ să dea Dumnezeu să-i văd pe autorii raportului prezentatori la Etno TV. Semnaţi, vă rog, aici.

Am întrebat dacă pot să-mi verific mailul. M-am aşezat la un calculator. Între mailuri mi-a sărit în ochi un subiect: “îmi pare rău”. Era de la mama. Ştiam ce conţine. L-am deschis maşinal. Începea cu “Dragă Dadu”. L-am citit. Am închis calculatorul, mi-am luat ghiozdanul, am plecat din clădirea urâtă şi mare, am mers pe străzile urâte şi cenuşii spre hotelul meu urât şi industrial, am ajuns în cameră şi am sunat-o pe mama. Abia când i-am auzit vocea, abia când am simţit că mai era cineva lângă mine în tot oraşul ăla care habar n-avea că Irina plecase dintre noi, abia atunci am început să plâng.

Când au trecut 6 ani?

În Dilema Veche de săptămâna trecută, Alex. Leo Şerban a ales pentru colajul “15 ani de dileme” unul dintre textele ei:

Eu cred că Irina Nicolau trăia pe stradă. Aproape ca un aurolac, amuşina locurile şi oamenii. Intra în curţi, ca la ţară, dar nu ca să cumpere lapte, ouă, oale de lut, laviţe şi ii, ci ca să afle poveşti. Apoi le ţesea cu mîna ei, ieşeau poveştile ei. Aş fi putut alege oricare dintre aceste poveşti ale ei, publicate în Dilema, dar am ales-o pe asta, în care Irina vorbeşte despre tatuajele Bucureştiului. Nu ştiu pe nimeni să o fi făcut mai bine ca ea… (Alex. Leo Şerban)

Irina NICOLAU
Raţia de graffiti
(1996)

Vo-taţi soa-re-le… Ce înseamnă asta, mamă? Lasă prostiile, mai bine citeşte frumos acolo, tu-tun-ge-rie… A trecut mult timp pînă am înţeles sensul cuvintelor pe care le silabiseam în copilărie şi, mai mult timp, pînă cînd m-am lămurit de ce „votaţi soarele“ fusese un text atît de durabil, singurul care supravieţuise după alegerile din ’46.

Această amintire a fost, cred, sîmburele gustului meu pentru scrierile neconvenţionale. Dar zidurile unui oraş bolşevic oferă puţine satisfacţii amatorului de astfel de scrieri. Un adevărat comunist scrie „spontan“ cu şablon Trăiască Partidul Comunist Român şi alte lozinci mobilizatoare. Am fost silită astfel să mă limitez la literatura de closete, la chicotelile unor hipioţi întîrziaţi care recomandau „faceţi dragoste, nu război“ pe englezeşte şi la dezvăluirile scandaloase de tipul „Gigel plus Viorica egal inimioară“. În decembrie ’89, românii şi-au luat odată cu raţia de libertate şi pe cea de graffiti.

Îmi amintesc cum pe 22, cînd toţi au ieşit în stradă, am ieşit şi eu. În faţa magazinului Gioconda, un miliţian m-a îmbrăţişat şi mi-a dat un pumn de seminţe. Acum, cînd scriu, mă întreb de unde o fi avut seminţele? Oricum, nu le-am mîncat, le păstrez şi azi. Am trecut prin Piaţa Romană şi pe la Palat. N-am văzut nimic scris pe ziduri. N-aveam ochi de văzut. Aveam, în schimb, urechi. Cum am intrat în casă am deschis televizorul. Vorbea Dinescu. Am pus casetofonul pe înregistrare. Peste noapte n-am dormit deloc.

În 23 şi 24 am stat nemişcată în casă. Pe strada mea se trăgea ca la balamucul nou. Am continuat să înregistrez. Una cîte una, am renunţat la casetele cu muzica tinereţii noastre.

În 25 am zis, gata, eu mă duc! Am oprit o maşină care mergea spre Universitate şi am rugat pe tipii din ea să mă ia. În Piaţa Kogălniceanu, un cordon de miliţieni şi voluntari ne-au oprit spunînd că se trage pe 6 Martie şi că ar fi mult mai bine pentru noi să ne întoarcem. Jurnaliştii, pentru că tipii erau jurnalişti, mi-au zis: noi mergem, ţie dacă ţi-e frică, coboară. Mi-era mai frică să cobor, aşa că am zis nu, adică nu mi-e frică, şi am ajuns la Universitate. Acolo am coborît. Se auzeau împuşcături. Ei şi-au văzut de ale lor şi eu am plecat, pe jos, spre Romană. Mergeam la serviciu cu sentimentul că sînt nevasta Meşterului Manole, orice s-ar întîmpla, trebuie să ajung. Cu coada ochiului am zărit ceva scris pe Universitate. Scris, şters, şi iar scris. Era ceva şi pe Intercontinental. Şters în grabă. Nu reţineam nimic, muream de frică. Cînd am ajuns în dreptul cinematografului Patria – a fost Aro şi iar Aro – am văzut un tip notînd de zor într-un carnet cuvinte scrise pe pereţi. În elanul de comunicare cu care rămăsesem din dimineaţa lui 22, l-am întrebat de ce le copiază. Mi-a răspuns că este scriitor şi că intenţionează să facă o carte despre ce se întîmplă sub ochii noştri. Domnule dragă, i-am spus, voi copia şi eu, doar sînt folcloristă, uite telefonul meu, dă-mi-l pe al dumitale, cînd se termină toate astea facem un fond comun. În relaxarea care m-a cuprins n-am observat hoţul care mi-a furat portofelul şi s-a dus pe apa sîmbetei telefonul omului, nu l-am mai văzut de atunci. Am ajuns la serviciu. Vînzoleală mare. Aproape imediat am primit un telefon. Mama mă anunţa plîngînd că, la Constanţa, a fost împuşcat nepotul nostru Cosmin. Era un copil, avea patrusprezece ani, m-a apucat turbarea. Turbare şi ură, loc pentru durere în sufletul meu n-am avut. Am simţit că trebuie să fac ceva. Nu ştiam ce. O colivă durabilă. Noroc cu omul de pe stradă, am decis să fac o carte din vorbe scrise şi rostite cu sufletul la gură. Am continuat să înregistrez şi am copiat de pe ziduri, între Universitate şi Piaţa Romană, fiecare cuvînt. Mă simt ispitită să vorbesc despre oamenii care au lucrat împreună cu mine la carte, să spun toată povestea, dar n-o s-o fac. Mă voi mulţumi să precizez că pe ultima pagină a cărţii există fotografia unui graffiti care spune Nu ne temem. Şi eu chiar nu mă mai tem.

(Dilema nr. 184, 19-25 iulie 1996)