Comportamentul maniacal își face simțită prezența încă din primele scene și se amplifică într-un crescendo pasionant pe măsură ce ies la iveală conflictele lui Emilian cu fiul lui din prima căsătorie, cu ceilalți membri ai familiei, cu colegii, cu clienții, cu vecinii și chiar și cu ceilalți șoferi. Cu toate acestea, dezlănțuirea finală m-a luat prin surprindere. Mă așteptam, e drept, la un raptus, dar nu la ceva atât de atroce. Nu vă speriați, nu e vorba de sânge sau de viol, adevărata violență a scenei nu este cea fizică. Nu vă spun mai mult, vă las să vedeți singuri filmul.

Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost lungimea filmului. Cred că povestea ar fi avut de câștigat (nu doar în calitate, ci și în public) dacă ar fi fost montată ca un mediu-metraj. Așa cum e acum, se înscrie în tempo-ul cu care regizorii românii ne-au obișnuit în anii din urmă. Dacă ai exercițiu, nu e deranjant, dar parcă e, totuși, păcat.

După Felicia înainte de toate, Principii de viață este o nouă piesă din puzzle-ul multifațetat al disfuncționalei familii românești. Sunt filme necesare, mă bucur că sunt și bine făcute.

Poate pentru că judecata publică tinde mai mereu să-i culpabilizeze pe noii îndrăgostiţi, ceva în mine tinde să le ia partea şi să vadă partea bună a lucrurilor: în loc să îngroş rândurile celor care bocesc la ruinele unei vechi pasiuni, prefer să mă bucur de dimineaţa care le zâmbeşte noilor îndrăgostiţi.

Nu mă refer la indifelitatea de ocazie, care apare în mai toate relaţiile de cursă lungă şi care, trăită scurt şi la obiect, nu înseamnă, de fapt, mare lucru nici pentru cel înşelat, nici pentru cel care înşeală. Nici la viconţii de Valmont ori la marchizele de Merteuil – îi înţeleg şi pe ei, dar coregrafia lor repetitivă îmi inspiră doar compasiune, nu şi simpatie. Pentru înşelătorii compulsivi şi pentru seducătoarele de profesie, partenerii vechi sau noi nu sunt altceva decât simplă recuzită în nişte scenarii de viaţă care, asemenea telenovelelor cu mii de episoade, devin tot mai proaste pe zi ce trece.

Poveştile care mă emoţionează sunt eternele variaţiuni din viaţa reală pe tema confictului dintre loialitate şi iubire, ilustrat poate cel mai bine în cultura europeană de povestea lui Tristan şi a Isoldei. Drama prinţesei irlandeze este cu atât mai mare cu cât, cel puţin în versiunea wagneriană, prima ei loialitate nu e nici măcar pentru Regele care-i va deveni soţ, ci pentru iubitul ei mort, ucis de Tristan însuşi.

O să ziceţi că aşa ceva se întâmplă doar în teatru, operă sau literatură, dar dacă nu ţineţi la patina de epocă şi aveţi un simţ al observaţiei mai ascuţit, veţi găsi oricând actualizări, mai mult sau mai puţin dramatice, ale acestei poveşti în vieţile prietenilor şi cunoscuţilor voştri.

Economic vorbind, dragostea e o investiţie cu tine însuţi. Şi, ca în orice investiţie, rata profitului e proporţională cu riscul. Cu cât iubeşti mai mult, cu cât te investeşti pe tine mai mult într-o relaţie, cu atât rişti o suferinţă mai mare. Oamenii care nu iubesc deloc nu-şi prea dau seama ce ar putea câştiga sau pierde din această afacere, oamenii care iubesc prudent primesc în schimb relaţii burgheze cu capitalizare înceată, dar sigură, iar oamenii care iubesc năvalnic trăiesc, asemenea brokerilor sau jucătorilor profesionişti de poker, mai mereu pe culmi: când ale fericirii, când ale disperării.

Iubirile interzise complică, însă, această ecuaţie, pentru că introduc un al doilea “beneficiar” al suferinţei. Încă dinainte de a-i deschide uşa noii relaţii ştii că n-o vei putea face decât peste cadavrul emoţional al celui sau celei care rămâne în urmă. Poate că tocmai de asta şi sunt aceste relaţii clandestine atât de intense – pentru că ne simţim în culpă şi facem totul ca noua noastră dragoste să fie măcar pe măsura suferinţei pe care ne învinovăţim că am provocat-o.

Pe termen scurt, orice suferinţă păleşte pe lângă beţia scânteietoare pe care o trăiesc noii îndrăgostiţi, iar cine nu s-a lăsat niciodată în voia unei iubiri interzise şi-a refuzat una dintre cele mai ameţitoare experienţe din câte există.
Nu ştiu gest mai erotic decât înlănţuirea furtivă a degetelor la spate sau pe sub masă şi nimic mai pasional ca declaraţiile mute, făcute doar cu buzele, cu mâinile sau cu privirea. Săruturile în clar-obscur, complicităţile spontane, ferestrele aburite, călătoriile frivole în necunoscut – sunt doar câteva dintre amintirile de neşters pe care aceste aventuri le lasă în urma lor şi pentru care îmi spun mereu că sunt daruri rare care merită trăite şi preţuite cum se cuvine.

Dar mai există şi un alt motiv pentru această slăbiciune pe care mi-o trezesc cuplurile clandestine. Tocmai pentru că multe dintre aceste iubiri sunt construite prin inflamarea artificală a unor sentimente şi atracţii, dar şi pe sublimarea unor resentimente din vechea relaţie, rareori ele ajung să dureze. Cel mai adesea, sunt fluturii de o zi ai inimilor noastre şi se ard cu atât mai intens cu cât ştim în adâncul nostru că nu au de fapt nicio şansă.

Iar mie, cel puţin, această fragilitate care le caracterizează mi le face cu atât mai dragi şi mă îndeamnă să le judec cu indulgenţa şi cu delicateţea pe care o merită.

:: The One, februarie 2011

“Când te îndrăgosteşti, trăieşti o exaltare specială a vieţii, viaţa devine mai plină de sens, simţi că ea merită trăită şi că întreaga existenţă care te înconjoară capătă un înţeles aparte. Iar experienţa iubirii îţi poate da un impuls fantastic, vrei să faci lucruri, să depăşeşti obstacole, te simţi brusc mult mai bine echipat pentru a face faţă dificultăţilor şi frustrărilor din care e compusă viaţa de zi cu zi a oricăruia dintre noi.”

Poate că nu v-a trecut prin minte, dar “experienţa iubirii” povestită de scriitorul peruvian seamănă leit cu experienţele descrise de consumatorii de droguri. Înlocuiţi “iubire” cu “cocaină” sau cu “amfetamine” şi pasajul rămâne la fel de coerent.

Asta n-ar trebui să mai surprindă pe nimeni în secolul 21. Deşi drogurile şi iubirea sunt păţanii diametral opuse, biochimia din spatele lor este mult mai asemănătoare decât credeau părinţii noştri. Psihiatrul Michael Liebowitz, autorul cărţii “The Chemistry of Love” (citez din “Our sexuality” de Karla Bauer şi Robert Crooks), a descris încă din 1983 rolul central pe care-l joacă în timpul îndrăgostelii aceiaşi neurotransmiţători care sunt responsabili de efectele pe care drogurile le au asupra creierului uman: dopamina, norepinefrina şi feniletilamina.

Aceleaşi rotiţe care-i fac să viseze pe varzomanii din Vamă şi să danseze pe aladinii de club din Mamaia sunt cele care ne pun un zâmbet tâmp pe faţă şi ne fac să plutim la începutul oricărei poveşti romantice.

Tot ele sunt responsabile şi de imaginea aureolată pe care o proiectăm asupra persoanei iubite. În primele trei luni de romanţ, nimeni nu judecă limpede, fenomen descris, în egală măsură, de Eminescu (“C-un zâmbet faci gândirea să se-mbete”) şi de Rică Venturiano (“De când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii…”).

Obiectul atracţiei noastre suferă un vremelnic un proces de beatificare. Eminescu:

“Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului”

“Tu eşti regina stelelor din cerul meu şi regina gândurilor mele”;

Rică:

“Tu eşti angelul visurilor mele, tu eşti steaua, pot pentru ca să zic chiar luceafărul, care străluceşte sublim în noaptea tenebroasă a existenţii mele, tu eşti…”.

De altfel, îndrăgostiţii nu sunt singurii care văd enorm şi simt monstruos atunci când au creierul îmbibat cu feniletilamină. Sub influenţa stupefiantelor, batonul de ciocolată devine un fel de Sfânt Graal al fumătorilor de iarbă, iar başii electronici un fel de Trâmbiţă a Învierii pentru amatorii de droguri energizante.

Totuşi, o diferenţă majoră între droguri şi îndrăgosteală este că efectul primelor nu durează foarte mult. Sigur, nici euforia romantică nu are termen de garanţie nelimitat, dar trei luni sau trei ani sunt cu siguranţă de preferat celor câteva ore de distracţie pe care ţi le pot oferi drogurile.

Pe de altă parte, ceea ce i se întâmplă îndrăgostitului după expirarea termenului de garanţie seamănă, din nou, cu experienţa fratelui său drogat. Doctorul Liebowitz a observat că aceeaşi panică, aceeaşi disperare şi aceeaşi suferinţă care însoţesc pierderea unei relaţii de dragoste pot fi regăsite în sevrajul unui fost consumator de amfetamine.

Asta se întâmplă din cauză că în creier există un mecanism care previne “supra-încălzirea”: dacă este expus vreme îndelungată la torenţi de neurotransmiţători, creierul se desensibilizează şi nu-şi mai poate induce starea de bine în condiţii de stimulare normală. Lipsa de chef şi cheful schimbător vin astfel să completeze un tablou clinic care este perfect complementar zâmbetelor tâmpe şi plutirii de la începutul relaţiei.

În această perioadă, cea mai spectaculoasă mi se pare schimbarea cu 180 de grade a perspectivei idolatre asupra celui sau celei care fusese până mai ieri “odor în codru de tâlhari”:

“Căci azi le semeni tuturor la umbră şi la port, şi te privesc nepăsător c-un rece ochi de mort.”

N-am scris ca să strivesc corola de minuni a dragostei. Nu cred că sonetele lui Shakespeare vor putea fi vreodată recodificate folosind simboluri din tabloul lui Mendeleev. Dar cred că ne ajută să ne luăm mai puţin în serios dacă aruncăm din când în când o scurtă privire în culisele îndrăgostelilor noastre.

În plus, cu cât ştim mai multe, cu atât ne dăm seama de cât de puţine ştim, de fapt. Încă nu există, de exemplu, o teorie care să explice la nivel biochimic cum se face că ne îndrăgostim de anumiţi oameni şi nu de alţii. Suntem, în această privinţă, la fel ignoranţi sau de înţelepţi ca marele Will, care, în “Visul unei nopţi de vară”, a pus totul pe seama unei flori:

Cei cărora pe genele-adormite
Le picuri sucul florii fermecate
Se-ndrăgostesc de cea dintîi făptură
Pe care-o văd cînd se trezesc din somn.

Restul e tăcere.

:: The One, noiembrie 2010

Mai mult chiar, există un pasaj în acest film pe care-l ştiu pe de rost şi pe care-l recit uneori, dacă beau cu un pahar de vin mai mult decât s-ar cuveni, încercând să imit, fără succes şi cu efecte comice spontane, accentul lui Johnny Depp:

De altfel, am trecut încă de la bun început Don Juan de Marco în rândul “plăcerilor vinovate” şi nu m-am aşteptat niciodată să întâlnesc foarte mulţi interlocutori care să-mi împărtăşească această slăbiciune.

Acestea fiind spuse, vă puteţi imagina cu câtă plăcere am lecturat următorul pasaj din jurnalul (Note, stări, zile) pe care Andrei Pleşu l-a publicat la editura Humanitas. Însemnarea e făcută pe 14 februarie 2000:

Un film frumos (nu sunt decât două-trei pe an!): Don Juan de Marco, de Jeremy Leven (cu Johnny Depp, Marlon Brando şi Faye Dunaway). Nu există – spune unul din personaje – decât patru întrebări importante: ce este sacrul, ce este spiritul, pentru ce merită să mori şi pentru ce merită să trăieşti. Toate au acelaşi răspuns: iubirea. Orice ar spune deştepţii, cinicii, intelectualii fini şi lucizi, bărbaţii adevăraţi şi filozofii analitici, cele patru întrebări şi răspunsul lor au simplitatea, imprecizia şi palpitul juvenil al adevărului.

- Ai o batistă, mă-ntreba mama în fiecare dimineaţă la poarta casei, înainte să ies în stradă. N-aveam. Şi pentru că n-o aveam la mine, mă întorceam iar în cameră şi-mi luam una. Dimineaţa n-aveam niciodată batista la mine, fiindcă în fiecare dimineaţă aşteptam această întrebare a ei. Batista era semnul că dimineaţa mama mă ocroteşte. În ceasurile şi treburile cotidiene de mai tîrziu, eram pe cont propriu. Întrebarea ai o batistă era o tandreţe indirectă. Una directă ar fi fost jenantă, aşa ceva nu exista printre ţărani. Iubirea se deghiza în întrebare. Doar aşa putea fi rostită sec, pe ton poruncitor, ca şi cum s-ar fi referit la o manevră curentă din procesul muncii. Faptul că-mi vorbea cu asprime chiar sublinia tandreţea. În fiecare dimineaţă eram la poartă, o dată fără batistă şi-o a doua oară cu batistă. Abia apoi ieşeam în stradă, ca şi cum, odată cu batista, o aveam cu mine şi pe mama.

Mi-a dăruit o bună prietenă această poezie în proză pe care Herta Müller a citit-o la primirea premiului Nobel şi care mi-a adus aminte de tandreţea indirectă a mai multor întrebări din copilăria mea. Citiţi întreaga poezie aici. Mie mi-a luminat ziua.

Nu am deosebit niciodata iubirea de cuplu de aceea care se naste intre prieteni. Calitativ, mi se par foarte apropiate. Consider la fel de valoroase iubirile scurte, intilnirile puternice, de tipul blitz-krieg, in care oamenii se devoreaza, se consuma, produc o combustie foarte speciala si se despart; imi plac situatiile in care oamenii se despart cu loc de buna-ziua desi, daca iubirea este foarte mare, nu mai incape buna-ziua.

Sint apoi iubirile de cursa lunga, care dureaza o viata si care se intretin foarte greu. Imi amintesc de un cintec total idiot: „iubirea se cere pazita cu zel, cu sabii de otel si de ea si de el…“. Pe cit de idiot, pe atit de adevarat, pentru ca am intilnit relatii care aveau toate sansele sa dureze, dar s-au stricat din suficienta. Oamenii credeau ca pe ei nu-i poate desparti nimeni, ca sint altfel si ca pot duce pina la capat cursa, ceea ce s-a dovedit fals.

Exista felurite ispite, dracesti si nedracesti, care fac sa se desparta doi oameni ce se inteleg bine. Fiecare trebuie sa fie pregatit sa ierte, sa rabde, sa iubeasca. Pentru ca e greu sa iubesti cu tandretea nesfirsita din Romeo si Julieta. De aceea se spune citeodata ca bine a facut Shakespeare ca i-a omorit, ca sa nu mai arate cum se termina. Ei bine, eu am intilnit cupluri in care Romeo si Julieta nu au fost omoriti la tinerete, dar s-au iubit cu tandrete. Nu stiu insa cum si-au aparat iubirea. Sint sigura ca au trebuit sa lupte.

Pe mine m-a ajutat Dumnezeu sa nu-mi ia mintile si sa nu-mi placa altul cit imi place al meu. Spun – si el se va supara ca o divulg – ca el mi-a cerut mina la 20 de minute dupa ce ne-am cunoscut si tot dupa 20 de minute eu am spus „da“.

Apoi, am fost foarte ferita de ispite. Cit priveste gusturi, optiuni diferite, am cedat. Si am injurat. Am injurat si am spart farfurii. In primul deceniu de casnicie am spart trei servicii de masa de faianta galbena. Luam cite doua-trei farfurii, le spargeam si ma linisteam (sint pe jumatate grecoaica). Ma linisteam, stringeam cu farasul si reuseam sa merg mai departe.

(din interviul luat de Raluca Alexandrescu pentru Observatorul Cultural)

“După ce le zgârii un pic suprafaţa, toţi dictatorii sunt unul şi acelaşi lucru.”

În “Sărbătoarea Ţapului” se regăsesc fragmente importante din istoria Republicii Dominicane. Cât de mult vă documentaţi înainte de a scrie un roman?

Mario Vargas Llosa: Întodeauna fac o cercetare documentară, dar nu neapărat pentru a scrie o carte cât mai aproape de adevărul istoric. O fac pentru a mă familiariza cu locul, cu epoca, cu personajele, pentru a avea o anumită siguranţă de sine când scriu. Dar nu urmăresc să redau desfăşurarea evenimentelor aşa cum ar face-o un istoric sau un sociolog. Dimpotrivă, mă folosesc de foarte multă fantezie, de imaginaţie. E drept însă că într-un roman despre un personaj istoric, cum este Sărbătoarea Ţapului, simpla desfăşurare a faptelor, aşa cum au avut ele loc cu adevărat, este respectată. Şi de aici încolo, lucrez în libertate totală.

S-a întâmplat vreodată să schimbaţi cursul acţiunii unui roman după ce aţi descoperit informaţii noi în cursul documentării?

Absolut, mi se întâmplă mereu. Chiar mai mult, vă pot spune că mă aştept întotdeauna să mi se întâmple asta. Într-o documentare, descoperi mereu noi posibilităţi, noi personaje, fapte, situaţii care dau un nou impuls imaginaţiei. În cazul Sărbătorii Ţapului, mi s-a întâmplat de foarte multe ori lucrul acesta: ideea mea iniţială despre roman era complet diferită de ceea ce a ajuns versiunea sa finală.

Dictatorii din America Centrală au fost deseori comparaţi cu cei din Europa de Est. Ce credeţi, se suţine o astfel de comparaţie?

M.V.L.: Cred că, după ce le zgârii un pic suprafaţa, toţi dictatorii sunt unul şi acelaşi lucru. Nu mai contează dacă sunt de stânga sau de dreapta, dacă e dictatura unui partid sau a unui om. Orice dictatură se sprijină pe folosirea brutală a forţei, toţi dictatorii reprezintă oprimare, intimidare, violarea drepturilor omului, cenzură, manipularea opiniei publice, distrugerea drepturilor de bază ale cetăţeanului. Evident, există anumite nuanţe, dar sunt doar nuanţe. Nu cred că există diferenţe esenţiale între Fidel Castro şi Pinochet sau între Trujillo şi Ceauşescu. Rădăcinile lor sunt aceleaşi şi cu toţii au dus la dispariţia suveranităţii poporului, reuşind să producă acelaşi fel de pervertire a relaţiilor dintre oameni.

Şi totuşi, spre deosebire de Trujillo, pe care d-voastră l-aţi transformat în personaj literar, lui Ceauşescu nu i-a „reuşit” încă acelaşi lucru. De ce credeţi că întârzie transformarea sa într-un personaj de roman?

M.V.L.: O, dar sunt convins că vor apărea multe romane despre Ceauşescu odată ce scriitorii români vor căpăta perspectiva necesară pentru a scrie cu libertate totală despre el. Cred că a fost o experienţă atât de dramatică pentru România încât este imposibil, de neconceput ca literatura şi artele în general să nu ofere o mărturie despre această experienţă.

“În zilele noastre femeile sprijină mai mult cultura decât o fac bărbaţii”

Aţi învăţat să citiţi când aveaţi cinci ani şi aţi spus că a fost cel mai bun lucru care vi s-a întâmplat în viaţă…

M.V.L.: Am spus asta şi o repet mereu pentru că este foarte adevărat. Mi-aduc întotdeauna aminte cum viaţa mea a devenit mult mai interesantă din momentul în care am început să citesc romane de aventuri. La acea dată, noi nu aveam benzi desenate, aşa că generaţia mea citea Salgari, apoi Jules Verne şi Alexandre Dumas. Exersam cititul şi asta era în acelaşi timp o formă de distracţie fantastică. Citind, am început să-mi trăiesc foarte plăcut viaţa şi pentru acest motiv am spus că este, probabil, cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.

Dacă ar trebui să recomandaţi o carte unei persoane care nu a mai citit de mult timp, cu ce titlu aţi începe?

M.V.L.: Cred că cel mai bine ar fi să înceapă cu o carte foarte simplă, dar care să poată, în acelaşi timp, să capteze imaginaţia cititorului. Aş recomanda, de exemplu, Cei trei muşchetari a lui Alexandre Dumas. Este o carte captivantă şi distractivă. O alta… aveam 14 ani când am citit Mizerabilii de Victor Hugo şi încă mi-aduc aminte tensiunea şi fascinaţia induse de aventurile personajelor. Aşadar, cred că cel mai bine pentru cineva care nu a mai citit de mult timp ar fi să înceapă cu un roman de secol XIX, o carte nu foarte profundă, dar foarte captivantă.

Nu vă spun, probabil, o noutate… Ştiaţi că sondajele arată că astăzi sunt mai multe cititoare decât cititori?

M.V.L.: Sunt convins de asta şi probabil că e valabil nu numai în România, ci oriunde. Am făcut şi eu sondajele mele. Dacă mergeţi într-o librărie, de exemplu, priviţi în jur şi veţi vedea că sunt întotdeauna mai multe femei decât bărbaţi. La o conferinţă literară, la o lectură de poezie, sunt întotdeauna mai multe femei decât bărbaţi. În fine, la o facultate de litere a oricărei universităţi, veţi găsi întotdeauna mai multe studente decât studenţi. Şi probabil că la fel stau lucrurile cu toate studiile umaniste şi activităţile artistice. Aşa că nu cred că este o exagerare să spunem că în zilele noastre femeile sprijină mai mult cultura decât o fac bărbaţii.

De ce credeţi că femeile sunt mai înclinate spre artele liberale?

M.V.L.: Ştiţi, sunt mai multe explicaţii. Unii spun că femeile au mai mult timp la dispoziţie pentru a se putea implica în activităţi culturale, alţii spun că femeile sunt mult mai dispuse să investească timp în lucruri care nu sunt profitabile economic în viitorul apropiat. Eu unul nu ştiu care este explicaţia adevărată. Dar ştiu că este un fapt că în toate ţările, pe toate continentele, în întreaga lume, sunt mult mai multe femei legate de cultură şi, în special, de literatură, decât bărbaţi.

Despre ce personaj feminin al istoriei secolului XX v-ar plăcea să scrieţi un roman?

M.V.L.: Mi-ar fi foarte greu să aleg, sunt atâtea femei remarcabile în istoria secolului XX. Dar ultimul meu roman, Paradisul de după colţ, este despre un personaj feminin, e drept, al istoriei secolului XIX. Flora Tristan a fost o feministă, o luptătoare socială care a încercat să impună drepturile femeilor în Franţa, în particular într-o lume în care femeile nu erau acceptate. În lumea sindicatelor, între nenumăraţii militanţi pentru drepturile muncitorilor, Flora Tristan a fost o figură excepţională. Iar ea a suferit din cauza prejudecăţilor, a fost discriminată, şi, în acest sens, viaţa ei este o efigie a ceea ce însemna să fii femeie în secolul XIX.

“Erotismul nu ar fi posibil în absenţa unei culturi elaborate şi sofisticate”

Vi se atribuie o părere, după care cineva ar avea nevoie de experienţa unei relaţii extra-conjugale pentru a aprecia adevărata valoare a unui mariaj. Credeţi că adulterul poate salva o căsnicie?

M.V.L.: (râde) Nu, nu am spus eu asta, cred că a spus-o un personaj de-al meu. Eu cred că dragostea şi relaţia dintre un bărbat şi o femeie sunt lucruri atât de misterioase şi de complicate încât nu putem stabili reguli rigide valabile pentru orice situaţie. Ceva ce poate părea atractiv unei persoane, fie ea bărbat sau femeie, îi poate părea respingător alteia. Poţi descoperi de-a lungul vieţii că există relaţii care par de neconceput dacă nu eşti unul dintre participanţi. Pentru că fiecare om este un întreg univers.

De aceea cred că singura regulă care trebuie respectată în aceste relaţii este aceea a respectului pentru ceea ce cuplurile decid şi fac. Libertate totală atâta timp cât nu distrug, cât nu rănesc alte fiinţe umane! Tot ceea ce fac doi oameni în bună înţelegere în vederea întemeierii unei relaţii, pentru a împărtăşi aceeaşi fericire, plăcere şi bucurie, trebuie respectat fără nici un fel de prejudecăţi sau de limitări.

Care sunt simptomele d-voastră de îndrăgostit?

M.V.L.: Sunt, cu mici diferenţe, cam aceleaşi cu ale tuturor oamenilor. Când te îndrăgosteşti, trăieşti o exaltare specială a vieţii, viaţa devine mai plină de sens, simţi că ea merită trăită şi că întreaga existenţă care te înconjoară capătă un înţeles aparte. Iar experienţa iubirii îţi poate da un impuls fantastic, vrei să faci lucruri, să depăşeşti obstacole, te simţi brusc mult mai bine echipat pentru a face faţă dificultăţilor şi frustrărilor din care e compusă viaţa de zi cu zi a oricăruia dintre noi.

Pe de altă parte, cred că, în felul în care fiecare trăieşte iubirea, cultura joacă un rol foarte important. Nu este acelaşi lucru dacă eşti sau nu o persoană cultivată. La fel de mult cum influenţează religia sau civilizaţia. Dar pe termen lung iubirea este o experienţă care îmbogăţeşte fiinţa oricărei persoane.

Credeţi, deci, că iubirea este îmbogăţită de experienţa culturală?

M.V.L.: Fără îndoială. Şi mai ales erotismul, care nu ar fi posibil în absenţa unei culturi elaborate şi sofisticate. Abia în momentul în care iubirea umană ia distanţă faţă de ceea ce este simplă satisfacere a instinctelor, abia atunci erotismul începe să joace un rol în civilizaţie. Asta se întâmplă când dragostea este înconjurată de o punere în scenă, de o istorie, de ceremonii şi de ritualuri, care îmbogăţesc şi, în cele din urmă, transformă actul iubirii într-o formă de reprezentaţie, foarte apropiată de actul artistic, de scrierea unui poem, pictarea unui tablou sau compunerea unei fraze muzicale. Iar pentru toate acestea e nevoie de civilizaţie, de cultură, de imaginaţie şi de o dragoste pentru ritualuri.

:: interviul a fost publicat în revista Tabu în noiembrie 2004 şi este reluat aici cu amabila permisiune a Cristinei Bazavan
:: povestea interviului o puteţi citi aici
:: foto: Adevarul