Așa că am hotărât ca, o dată pe an, să organizez o sesiune a cursului PCM care să fie accesibilă tinerilor excepționali care lucrează în sectorul non-profit. Atât eu, cât şi EXEC EDU, ne oferim serviciile în mod gratuit. Singurele costuri care trebuie acoperite sunt cel al profilului de personalitate, ale materialelor de curs şi ale meselor de prânz.

John Parr, coordonatorul PCM în România, a fost de acord să ne ofere profilurile de personalitate cu un discount de 40%. Astfel, costurile pentru un cursant sunt de 85 EUR fără TVA. Un loc la acest curs costă în mod normal 400 EUR.

Cursul are loc pe 18-20 aprilie la sediul Exec-EDU din București.

Dacă vrei să te numeri printre participanți, trebuie să lucrezi într-o organizație non-profit sau într-o instituție bugetară și să-mi trimiți pe adresa dragos [at] bucurenci [punct] ro un eseu de maximum 2 pagini în care să îmi povestești despre un proiect în beneficiul comunității pe care te mândrești că l-ai făcut în ultimii 3 ani. La finalul eseului scrie într-un paragraf de ce crezi că te-ar ajuta acest curs în cariera ta, precum și numele și datele de contact ale unei persoane de la care putem obține referințe profesionale despre tine. Deadline-ul pentru primirea eseurilor este vineri, 8 aprilie, ora 10:00. Câștigătorii vor fi anunțați aici pe blog pe 12 aprilie.

Pentru cei care nu aţi urmărit acest blog, PCM este o teorie a personalităţii şi un model contemporan de comunicare care te învaţă cum să te faci ascultat, nu doar auzit de ceilalţi. Este folosit cu succes de mii de profesionişti din întreaga lume, de la astronauţii NASA la fostul comandant suprem al forţelor NATO, g-ralul Wesley Clark, de la manageri şi preşedinţi de multinaţionale la secretarul de stat Hillary Clinton și la fostul preşedinte  Bill Clinton.

Felul în care oamenii percep lumea, canalele prin care comunică, impulsurile care-i motivează şi felul în care se comportă sub stres diferă în funcţie de personalitatea fiecărui individ. Modelul Process Communication te învaţă cum să comunici cu oamenii “pe limba fiecăruia”, astfel încât să te faci înţeles şi plăcut chiar şi de oameni cu personalităţi foarte diferite de a ta.

Cursurile sunt predate de mine (cursul avansat și cursul introductiv de 3 zile) sau de John Parr (Train the Trainer și Train the coach), deținătorul licenței PCM pentru România.

În premieră: Cursul avansat “PCM Refresher”

Se adresează celor care au urmat deja cursul introductiv de 3 zile. Are loc pe 7 martie, durează doar o zi, iar formatul este mai flexibil decât cel al cursului introductiv şi se mulează pe cerinţele şi preferinţele tale şi ale colegilor tăi. Structura finală este stabilită chiar în dimineaţa cursului.

În principiu, în prima jumătate a zilei vei avea ocazia să revezi noţiunile PCM pe care ţi-a fost cel mai dificil să le pui în practică după cursul introductiv şi să aduci în discuţie situaţii reale din viaţa ta profesională.

A doua jumătate a zilei este dedicată noţiunilor aprofundate: vei învăţa exerciţii cu ajutorul cărora îţi poţi dezvolta abilităţile de diagnostic şi comunicare în cadrul modelului PCM. Este vorba despre exerciţii pe care le poţi face acasă sau la serviciu şi care îţi vor permite să te perfecţionezi în ritmul şi la nivelul pe care le alegi chiar tu.

Mai multe detalii | Înscrieri

Cursul introductiv de 3 zile

Al 11-lea curs PCM predat de mine are loc pe 10-12 martie.

Mai multe detalii | Înscrieri

PCM Train the Trainer

Începând cu 23 mai P.S.D.C.I (Personal Skills Development Consultants International) organizează un nou program de intensiv de formare și certificare internațională ca trainer pentru Process Communication Model®.  Programul include cinci etape, la care te poți înscrie și separat cu condiția să fi urmat deja etapele precedente.  La prima etapă, care se desfășoară între 23 – 25 mai, sunt 16 locuri disponibile.

Modulele I, II și II al workshopului Train the Trainer sunt stabilite pentru 15-18 iunie, 11-13 iulie și respectiv 19-21 septembrie. La modulul I se pot înscrie și persoanele care au participat deja la un training introductiv condus de unul dintre trainerii români certificați.

Ultima etapă – Examinarea/Certificarea și seminarul avansat TOT-PCM va avea loc în 12-14 octombrie. La modulele I,II, III și la Seminarul avansat TOT-PCM sunt disponibile 12 locuri.

Toate atelierele vor fi organizate în București și vor fi conduse de John Parr.

Mai multe detalii | Înscrieri: anemaryormenisan@process-communication.ro

PCM Train the Coach

P.S.D.C.I oferă și un program de formare – recunoscut de către International Coach Federation (I.C.F.) ca formare continuă – destinat coaching-ului și consultanței personale. Este destinat profesioniștilor ale căror abilități de coaching sunt deja formate și care doresc să poată folosi modelul PCM și testul de personalitate PCM în practica lor.

Și acest curs este organizat și condus în întregime de John Parr, pe care vi-l recomand călduros atât pentru abilitățile sale de trainer, cât și pentru competențele și bogata lui experiență în psihologia organizațională.

Mai multe detalii | Înscrieri: anemaryormenisan@process-communication.ro

Acest tip de training este destinat consultanţilor şi coach-ilor ale căror abilităţi profesionale sunt deja formate şi care doresc să foloseasca modelul PCM pentru a adăuga următorul nivel de sofisticare practicii lor. La finalizarea trainingului veţi obţine certificarea de Process Communication Coach şi veţi putea utiliza profilurile de personalitate (P.P.I.) în practica dvs de coaching.

Detalii pe site-ul oficial Process Communication Model ® România.

Invitat principal: Andreea Marin Bănică. Psihoterapeuţii invitaţi în această ediţie: Cristina Fülöp, Alfred Dumitrescu, fost preşedinte al Societăţii Române de Psihanaliză, John Parr şi Eugen Hriscu.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

Andreea Marin Bănică a acceptat să vorbească cu noi despre două subiecte încă tabu pentru mulţi români: sănătatea mintală şi psihoterapia.

În celelalte reportaje ale emisiunii vorbim despre tipurile de psihoterapie pe care le au la dispoziţie românii, dar şi despre alte metode de combatere a stressului cotidian şi a efectelor acestuia asupra psihicului nostru, cum ar fi SPA-urile.

Psihoterapeuţii invitaţi în această ediţie sunt: Cristina Fülöp, Alfred Dumitrescu, fost preşedinte al Societăţii Române de Psihanaliză, John Parr şi Eugen Hriscu.

Emisiunea este sponsorizată de Grupul CEZ şi difuzată pe TVR1. Ediţia aceasta a fost filmată la hotelul Vila Arte, unul dintre cele mai stylish hoteluri din Bucureşti, un mic muzeu al bunului gust.

Cine mă cunoaşte ştie că de vreo patru ani mă preocupă psihologia şi, în special, o ramură a ei care se numeşte “analiză tranzacţională” (AT). Aici simt nevoia să fac o pauză şi să precizez că AT e mult mai mult decât modelul acela ultra-simplificat care se face în seminariile de business. E o teorie integrată a personalităţii şi o formă extrem de eficientă  de psihoterapie, care combină un model psihodinamic cu elemente cognitiv-comportamentale. A fost dezvoltată începând cu anii ’50 de psihologul şi psihiatrul Eric Berne.

Ce e foarte special la această teorie este că, în ciuda complexităţii ei, conceptele ei sunt destul de simplu de explicat şi de transmis. Eric Berne spune că, din moment ce tot ceea ce se petrece cu adevărat important în legătură cu psihicul uman are loc până la vârsta de 8 ani, orice teorie care explică aceste procese ar trebui să poată fi exprimată într-un limbaj pe care să-l înţeleagă şi un copil de această vârstă.

Acum doi ani am participat prima dată la Conferinţa Naţională de AT, la un seminar despre emoţie şi relaţie susţinut de John Parr, britanicul care a format şcoala de AT din România şi a fost o vreme preşedintele Asociaţiei Europene de AT. Dacă veţi citi acest text scris de unul dintre psihoterapeuţii formaţi de John, doctorul Eugen Hriscu, veţi înţelege de ce acest om mi-a câştigat foarte repede respectul şi admiraţia:

“Dacă nu l-aş fi cunoscut pe John Parr, sunt aproape sigur că aş fi gândit că psihoterapeuţii sunt ca nişte magicieni de serviciu care, odată ajunşi acasă, îşi scot masca, mantia şi scufia, îşi pun şoşoni şi un halat de molton şi devin altcineva, îşi duc mai departe scriptul, îşi spun „da, mă rog, eu sunt ok, tu eşti ok, dar tipul ăla chiar mă scoate din pepeni” şi, din când în când, deschid trusa cu unelte de manipulare ca să te facă sau să obţină un preţ mai bun la maşina pe care o cumpără.”

Am urmărit apoi mai atent anunţurile de cursuri ale Asociaţiei Române de AT şi, când John a anunţat cursul de Process Communication Model (PCM) anul trecut, m-am înscris imediat. Din prezentare, modelul mi s-a părut interesant, pentru că mult din ce fac eu are legătură cu comunicarea, dar recunosc că cel mai mult a contat perspectiva celor trei zile de interacţiune cu acest om extrem de priceput şi de pasionat de profesia lui.

Modelul a depăşit, însă, cu mult aşteptările mele. Am să povestesc cu altă ocazie ce găsesc eu cu adevărat excepţional la el. Pentru moment, ajunge să spun că, la sfârşitul celor trei zile de curs eram hotărât să-l aprofundez temeinic şi căutam deja cărţi pe care să le studiez. Aşa că atunci când John a anunţat că organizează un curs de formare de formatori, m-am înscris pe loc. Am aflat, încă din copilărie, că învăţ cel mai bine dacă îmi propun să le explic celorlalţi ceva sau dacă trebuie să meditez pe cineva.

Mai departe, povestea e banală. Cursul de formare de formator presupune predarea tuturor modulelor de curs într-un cadru structurat în aşa fel încât să faciliteze feedback-ul. Examenul, o experienţă similară, l-am dat cu deţinătorul licenţei PCM pe Europa. Atât în timpul cursului, cât şi la examen, John m-a încurajat să iau în serios opţiunea de a preda acest curs odată ce voi căpăta licenţa.

Dacă ar fi fost doar încurajările lui, probabil că n-ar fi fost de ajuns. Dar am descoperit că, de fapt, îmi place foarte tare procesul acesta în care îi ajuţi pe ceilalţi să se “îmbunătăţească”, mai ales când ai la îndemână un instrument atât de eficient ca PCM. Aşa că în toamnă mi-am luat şi patalamaua de la statul român şi i-am dat drumul: http://cumcomunici.ro.

Este o teorie a personalităţii şi un model contemporan de comunicare care te învaţă cum să te faci ascultat, nu doar auzit de ceilalţi. Este folosit cu succes de mii de profesionişti din întreaga lume, de la astronauţii NASA la comandantul suprem al forţelor NATO, g-ralul Wesley Clark, de la manageri şi preşedinţi de multinaţionale la preşedintele SUA, Bill Clinton.

Felul în care oamenii percep lumea, canalele prin care comunică, impulsurile care-i motivează şi felul în care se comportă sub stress diferă în funcţie de personalitatea fiecărui individ. Modelul Process Communication te învaţă cum să comunici cu oamenii “pe limba fiecăruia”, astfel încât să te faci înţeles şi plăcut chiar şi de oameni cu personalităţi foarte diferite de a ta.

Primele două cursuri au loc la sfârşitul lui octombrie. Cursul durează trei zile şi pune accentul mai ales pe partea practică: important e ca la sfârşitul cursului să comunici mai eficient şi cu mai mare uşurinţă.

Detalii suplimentare găseşti pe site-ul cursului www.cumcomunici.ro:

• Ce este PCM
• Ce câştig dacă urmez acest curs
• Cui se adresează
• Ce conţine
• Când au loc cursuri

Există şi un site oficial al Process Communication® România, unde găseşti mai multe detalii despre modelul PCM şi lista tuturor trainerilor certificaţi pentru România.

Reduceri

Am creat un tarif special cu o reducere de 100 EUR pentru cei care nu au împlinit 25 de ani pentru că, dacă la vârsta lor aş fi descoperit un model atât de util şi de eficient ca Process Communication, aş fi scăpat de multă bătaie de cap.

Absolvenţii Erisma beneficiază şi ei de o reducere de 10%.

Acum două decenii, să ai o proprietate pe Valea Prahovei însemna să ai o casă de vacanţă la munte, unde să poţi merge la sfârşit de săptămână sau de Sărbători fără să pierzi foarte mult timp pe drum. Astăzi, înseamnă să ai un escape montan de care te despart, în perioadele de vârf, între 6 şi 12 ore de mers cu maşina. Adică ceva ce poţi găsi cu uşurinţă în nenumărate alte locuri din România. Şi totuşi, preţurile proprietăţilor pe Valea Prahovei nu scad.

Un alt exemplu: o intersecţie în Bucureşti, la o oră de vârf. Pe direcţia celor care au verde a mai rămas o foarte mică fâşie pe care s-ar putea strecura cei care au acum roşu. Deşi cei cu verde văd limpede ca lumina zilei că nicio maşină nu se mişcă pe următorii 50 de metri, înaintează şi ocupă fâşia liberă. Intersecţia este acum blocată complet. Pe cele patru sensuri de mers mai circulă doar claxoanele.

Ceea ce este similar în aceste două studii de caz este un mecanism defect de raportare la scop. La prima vedere, pare că ne dorim o casă aflată la o depărtare rezonabilă de Bucureşti, în al doilea caz pare că vrem să traversăm mai repede intersecţia. Şi într-un caz şi în celălalt eşuăm în atingerea scopului: cumpărăm o casă aflată la o distanţă geografică rezonabilă, dar la o distanţă în trafic imposibilă, şi nu reuşim să traversăm mai repede intersecţia, ci doar să le încetinim drumul spre casă şi celor de pe sensul perpendicular.

Explicaţia acestui fenomen aparent iraţional este una cât se poate de raţională: pentru că nu realizarea unui scop personal ne mână pe noi în luptă, ci raportarea continuă la scopurile celorlalţi. Noi nu vrem doar să ne rezolvăm o problemă, vrem să fim siguri că nimeni nu şi-o rezolvă mai bine ca noi. Frica de a nu rămâne în urma celorlalţi şi senzaţia de siguranţă pe care ne-o produce vremelnica ocupare a locurilor din faţă – iată adevăratele motoare ale unei societăţi în care întrecerea primează în faţa a orice altceva.

În management, această meteahnă se numeşte hiper-competitivitate. Human Synergistics, o companie care oferă instrumente pentru analiza şi îmbunătăţirea culturii organizaţionale, măsoară de mai mulţi ani stilurile de management din companiile româneşti.

Una dintre descoperirile lor cele mai importante este că cei mai mulţi dintre managerii români sunt obsedaţi de competitivitate, obsesie care-i face nu de puţine ori să piardă din vedere obiectivele de afaceri şi să irosească inutil resursele companiei. De la preşedinte la cel din urmă angajat, toată lumea e încurajată să-şi identifice „competitorii” şi să lupte cu ei pentru a le-o lua înainte. Cu cuvintele lui Adrian Stanciu, partener la Human Synergistics România:

„la noi, oamenii se consideră buni doar dacă sunt mai buni decât cei din jur”.

Nu am găsit studii care să fi măsurat hipercompetitivitatea altundeva decât la locul de muncă, dar ea se vede cu ochiul liber pe stradă, la piaţă sau la supermarket. Mereu atenţi la ce fac ceilalţi, le împrumutăm dorinţele şi nevoile, le copiem soluţiile, le pastişăm distracţiile. Muncim la fel, simţim la fel, cumpărăm la fel.

*

În anii care au trecut, românii au consumat mai ales din afară şi mai cu seamă pe datorie. Bacchanalia consumului a mărit periculos de mult deficitul extern şi este în mare parte responsabilă pentru inflaţia cu care ne confruntăm astăzi. Când te uiţi, însă, din ce s-a compus această distracţie, abia atunci te iei cu mâinile de cap: românii s-au înglodat în datorii ca să-şi ia plasmă, maşină hidramată, faruri cu xenon şi mobile şmechere. Asta în vreme ce nu-şi plăteau cu lunile abonamentul la cablu, ţineau maşina în garaj la sfârşitul lunii, când nu le mai ajungeau banii de benzină, şi dădeau bipuri de pe cartelele golite de credit.

Dacă te uiţi la maşinile care circulă pe bulevardul Magheru şi faci o comparaţie cu ceea ce se poate vedea pe Oxford Street sau pe Champs Elysées, poţi crede că românii o duc mult mai bine decât confraţii lor întru şoferie britanici sau francezi. Priveşti apoi cozile stârnite de promoţiile pe care hypermarketurile le fac la produsele alimentare de bază şi nu mai ştii ce să crezi.

Mereu în competiţie unii cu alţii, pierdem din vedere scopul spre care pornisem: să ne fie nouă în primul rând bine. Aşa că strângem cureaua şi ne mai facem rost de un lux, obligatoriu în rate, indiferenţi la sărăcia care va urma.

Un psiholog britanic care a trăit aproape şapte ani în România, John Parr, crede că interesul nostru bolnăvicios pentru oile mai multe, mândre şi cornute ale celuilalt e o trăsătură naţională:

„Voi nu ştiţi să vă bucuraţi de ce aveţi pentru că râvniţi mereu la ce are altul. Iar asta e o reţetă sigură pentru nefericire”.

Un alt britanic – Alain de Botton, despre care nu ştiu dacă a vizitat vreodată România – a scris o carte, Status Anxiety, despre nefericirea pe care succesul altora ne-o poate induce.

De Botton argumentează destul de pertinent împotriva unui loc comun al epocii moderne: acela care ne face să credem că veniturile sunt o măsură a valorii unui om şi că veniturile modeste spun, în cele din urmă, ceva despre calitatea noastră umană. Problema cu această teză meritocratică este că nu-i mai mult decât o supoziţie, care nu poate fi dovedită teoretic şi pe care realitatea o contrazice de multe ori: statistica ne arată că mediul din care provii, contextul politic şi economic, norocul au o importanţă mult mai mare decât vrem să credem în a decide succesul cuiva.

În România, ultimii 20 de ani de capitalism au răspândit cu habotnicie teoria care pune semnul egal între maşina scumpă şi omul muncitor, ca şi între maşina românească şi ratat.

„Injuriei sărăciei”, scrie Alain de Botton, „sistemul meritocratic i-a adăugat insulta ruşinii.”

Aţi putea crede că o societate în care competiţia este singura formă de validare produce măcar caractere puternice. Slabă consolare. Atunci când sunt pe cale să piardă, hipercompetitivii dezvoltă două reacţii:

„denigrează succesul (a avut pile, ta-su era securist etc.) sau abandonează jocul (de fapt nici nu voiam să câştig, ce miză e asta)”, explică Adrian Stanciu.

Şi, cum în orice competiţie există câştigători şi perdanţi, de fiecare dată când jucăm rolul din urmă încurajăm mentalitatea de denigrare sau pe cea de abandon.

Vreau să fiu bine înţeles: nu vorbesc despre consumul de dragul consumului, care este o meteahnă universală a capitalismului, ci despre consumul de frică. Frica de a nu rămâne cumva de căruţă. Frica de a nu mai fi „în rândul lumii”. Frica de dragul căreia uităm de ce ne-am mai dat peste cap ca să ne facem o carieră, să pornim o afacere, să deschidem o piaţă. Această frică este împărtăşită democratic atât de cel aflat la volanul unui Q7, cât şi de cel care transpiră în îmbulzeala de pe scara unui autobuz.

*

În anii comunismului, muncitorii din întreprinderile deţinute de stat îşi adresau unul altuia „chemări la întrecere socialistă” într-o încercare ridicolă de a emula competiţia care mişca pieţele libere. Alteori, se întâmpla ca o fabrică din România să cheme la „întrecere paşnică” o fabrică din Occident. Evident, nu primea nici un răspuns, dar lipsa competitorului nu era niciodată un motiv suficient de bun pentru anularea întrecerii.

E o ironie a istoriei faptul că astăzi asistăm la un fenomen la fel de ridicol, dar cu mult mai răspândit, pe care capitalismul l-a produs în România: suntem o naţie care s-a luat la o întrecere acerbă cu sine însăşi, fără s-o provoace nimeni şi fără să aibă nimic de câştigat. În loc să ne mişcăm spre un bine comun, pustiim hypermarketurile şi blocăm intersecţiile, disperaţi să i-o luăm înainte celuilalt. Vom sfârşi, probabil, ca în bancul acela care descrie „culmea atletismului”: să alergi de unul singur şi să ajungi pe locul al doilea.

:: Esquire, martie 2009

To make a mistake once is human. To make it twice is a coincidence.To make it three times is a pattern. You might want to see a shrink about that.

Am fost la două workshop-uri susţinute de John Parr la Conferinţa AT. John e un psiholog britanic care a locuit ceva vreme în România şi a format cam toată şcoala de analiză tranzacţională de la noi.

Redau câteva dintre ideile pe care mi le-am notat. N-am mai stat să le traduc. Oricum, literatura AT în limba română e plină de inadvertenţe. Recomand cu căldură sursele originale.

Sadness is about past, anger is about present, fear is about future. If people are sad about the future, they’re pbbly not experiencing a real feeling.

When you are sad about a loved one dying, you are experiencing the loss of security, not of a loved one.

The opposite of romantic love is a real relationship with a real person, not with a projected image.

We’re not using our emotions to heal, we’re using our emotions to feel dumb.

The homeostasis for human beings is being healthy and happy. We must be pretty emotionally unintelligent if we don’t quite succeed at being happy.

The appropriate cycle for anger: I tell you what I feel – I tell you what I need – We negotiate – I experience being heard.

If I shout at you, you don’t hear me.

Romanians have a tabu against disturbing one another. But if I don’t disturb you and you don’t disturb me, we don’t have a relationship.

They also have a tabu against expressing anger. That’s why we easily switch from calm to rage, either because we accumulate a lot of unexpressed anger and then we burst or because we carry a lot of archaic anger from childhood.

The less we disturb one another, the more we disturb one another and the environment.

The appropriate cycle for grief: Denial – Anger – Crying / Sobbing / Deep Sadness – Anger – Happiness.

If you do not receive nurturing during grieving, you end up with guilt or depression.

“What are you depressed about? You have everything, pull yourself together, think of your children” are not nurturing, but guilt-inducing statements.

Romanians’ objective is to lose their parents, not to fulfil their lives. Romanian parents expect their children to be the best. The result? Everybody feels fucking miserable.

Shame and guilt are not feelings, they are thoughts combined with either anger and fear or anger and sadness. Shame – “There’s smth wrong with me and nobody needs to know”. Guilt – “I’ve done smth wrong”.

When we feel ashamed, there’s a rapture in the relationship. The thing to do is not to look upon the same, but to provide protection.

In Genesis, when Adam and Eve realize they are naked, God covers them in darkness.

Anxiety is based in shame stimulating a chained reaction of fear. Anxious people need covering and protection.