Între reportaje, am stat la o şuetă cu George Ivaşcu, directorul Teatrului Metropolis şi, după ştiinţa mea, singurul actor care se poate lăuda cu o teză de doctorat în logica absurdului.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

La cererea publicului admirator (care a asaltat casa de bilete a Teatrului Metropolis, a trimis scrisori de ameninţare directorului teatrului, l-a hărţuit cu petiţii pe ministrul culturii şi a făcut greva foamei în faţa Preşedinţiei), am hotărât să mai jucăm două reprezentaţii ale spectacolului de teatru de amatori

Pas de deux. Perechi în pragul unei crize de nervi
Luni, 7 aprilie şi marţi, 8 aprilie
Ora 19:30
Teatrul Metropolis

Spectacolul este coordonat de Oana Pellea, iar actori suntem mai mulţi amatori, cu toţii absolvenţi ai programului Erisma oferit de Asociaţia Erudio.

Am mai scris despre Pas de deux aici şi despre cum mi-am paradit piciorul la prima reprezentaţie aici. Un filmuleţ cu fotografii din spectacol găsiţi pe site-ul Erudio.

Nu sunt multe bilete disponibile (nu glumesc, avem o groază de prieteni ), aşa că dacă vreţi să ne vedeţi, scrieţi iute pe dragos at maimultverde punct ro. Un bilet e 30 de ron.

Fragmente de amintiri

La antepenultima repetiţie, când spectacolul în sfârşit s-a legat, Oana ne-a arătat-o pe una dintre cabiniere care stătuse în sală. “Am văzut-o cum s-a stricat de râs o oră întreagă. Înseamnă că v-a ieşit!”

Scena e un drog. Când ieşi din culise nu mai simţi decât energie. Calmează orice durere şi descarcă cisterne de serotonină în creier. Eşti pur şi simplu natural high…

Gabi Stanciu joacă o scenetă în care vine Moartea să-l ia. În dimineaţa celei de-a doua reprezentaţii, a venit Salvarea să-l ia. Pe bune. Cu o viroză respiratorie foarte puternică. N-a putut să ia niciun medicament pentru că l-ar fi sedat. A jucat mai mult mort decât viu. Ieri zicea că nici nu-şi mai aduce aminte cum a fost. Ştie doar că a jucat.

La prima reprezentaţie, eu am sărit mult prea sus şi am căzut mult prea tare (aceeaşi săritură care mi-a stricat genunchiul la una dintre primele repetiţii). A doua zi dimineaţă eram la Urgenţă la Floreasca pentru că nu puteam păşi. M-a tratat Cristina Pătru, medic ortoped şi dansatoare de tango.

- Vă rog să mă înţelegeţi, eu diseară trebuie să joc, am spectacol…
- Vă înţeleg. Şi eu. La 7 jumate.
- ?
- Dansez la Odeon în “Un tango mas”.
-

Am stat toată ziua cu piciorul la orizontală şi seara am jucat. Înainte de spectacol, cu toate antiinflamatoarele, analgezicele şi câteva guri de Jack, încă abia puteam să calc. Pe scenă n-am mai simţit deloc piciorul, parcă n-aveam nimic, nici nu m-am gândit la el.

Cel mai frumos compliment: sunetistul şi băiatul de la lumini au aflat în seara premierei că noi n-am mai urcat niciodată pe o scenă de teatru şi nu le-a venit să creadă.

Înainte de a doua reprezentaţie, Oana ne-a spus ce scrie pe uşa dintre scenă şi cabina actorilor într-un teatru din Geneva: “Gândeşte-te că în sală există un om care n-a mai fost niciodată la teatru şi un om care vine pentru ultima oară la teatru. Fiecăruia trebuie să-i dăruieşti ceva.” După spectacol, povestind fiecare pe cine a chemat şi ce reacţii am primit, ne-am dat seama că în public chiar avusesem pe cineva care nu mai fusese niciodată la teatru şi pe cineva care, probabil, venise pentru ultima oară. Amândurora le-a plăcut mult…

În ziua premierei, după ce am făcut şnurul, Oana a plecat la cimitir să facă parastas pentru tatăl ei. S-au împlinit 24 de ani de când Amza Pellea a trecut la cele veşnice.

Ieri dimineaţă, în Inbox mă aşteptau două mailuri: imaginile cu Riri de la soru-mea şi fotografia cu mine şi cu Oana de la Monica.

Piesa-i gata, trag oblonul…
Hei, ce ploaie e afară!
Dacă v-au plăcut bufonii
Mai jucăm şi-n altă seară