Într-o vreme credeam că soluţia va veni din reformulare şi încercam să traduc orice Nu cu o afirmaţie blândă şi binevoitoare, cum ar fi Apa e murdară, dacă bei o să faci hepatită, o să-mi dai şi mie şi o să trebuiască să ţinem amândoi regim! sau Dacă stăm mult timp cu capul în jos, ne vine tot sângele-n cap, ameţim şi… Nu prea a mers. De fapt, ajunsesem la limita nebuniei. Am renunţat, poate şi din cauză că reformulările sunt mult mai lungi, dar şi pentru că imaginaţia este o resursă limitată şi nu e bine să o iroseşti prosteşte.

Am încercat să ţâţâi, printre dinţi, pentru a-i arăta dezacordul meu faţă de diferitele porcării pe care le făcea. Nici asta nu a mers, părea că nu aude pur şi simplu, ori se maimuţărea, uitându-se în ochii mei şi asta mă facea să mă simt mizerabil. Am încercat prin gesturi, am dat din cap, din deget, am tropăit ca şi cum eu aveam doi ani, am încercat să-i dau o bomboană doar ca să-i distrag atenţia de la următoarea porcărie pe care avea s-o facă. Nimic nu a mers (…).

(…) Cum să fac să trec o zi întreagă fără să rostesc cuvântul de neînlocuit, pentru care făcusem deja o obsesie şi pe care Vlad începuse să-l pronunţe din ce în ce mai clar, cu buzele ţuguiate, un fel de nope englezesc, care mă scoatea realmente din sărite? Începusem să cred că îl învăţase atât de uşor doar ca să râdă de mine…»

:: citiţi în Caţavencu rezolvarea dilemei lui Mihai

Am avut nevoie de câteva luni de dureroase umilințe și de un traumatizant travaliu introspectiv, până să mă transform dintr-un bărbat serios într-o mamă sensibilă, dedicată 100% copilului.

Cu siguranță, nu am să uit prima zi de tată în care am rămas singur cu copilul. M-am trezit odihnit și mulțumit de ce visasem, cu un puternic sentiment de duminică și cu chef să citesc ceva la cafea. Nu mică mi-a fost uimirea când am descoperit că cel mic demontase, într-o liniște desăvârșită, jumătate din tastatura laptopului, după care dăduse cu cremă de ghete pe display. Nu încăpea îndoială asupra vinovatului, iar eu intrasem într-o stare vecină cu nebunia, mintea mea dorind pedepsirea imediată a copilului, dar și a mamei iresponsabile, care îl abandonase cu bona bărboasă și mahmură, care eram. Nu am apucat să deschid gura să-l cert, că mi-a tăiat-o prompt și s-a pus pe urlat.

Și așa, m-am trezit singur pentru următorul an din viața mea, în fața unui dictator în miniatură, blond și monstruos, care răcnea monosilabic la mine.

:: citiţi toată povestea pe catavencu.ro

Totuşi, am să fac o excepţie, pentru că începătorii trebuie îndreptaţi cu duhul blândeţii.

Aşadar, Simona Tache vrea să ştie ce am făcut în premieră (sau după o pauză îndelungată) în ultimele şapte zile. Păi ar fi aşa:

• am pozat (cu canotieră şi velociped) pentru o fotografie de epocă realizată de Eugen Ciocan, Maître Photographe de la Belle Epoque
• am mers patru zile consecutive la sală
• mi-am făcut un card BRD ePayment powered by GeCAD
• am călătorit la business class fără să plătesc şi fără să cer asta
• am văzut un spectacol de teatru montat de David Schwartz (“România, te pup!”, excelent, nu-l rataţi!)
• am decis, după un an şi ceva, să-i mai dau o şansă iPhone-ului (despre asta voi povesti pe larg altă dată)

Dan Voiculescu e curios să afle care sunt, după părerea mea, cele mai bune condeie din online-ul românesc. Îmi displac topurile, aşa că ceea ce urmează nu este un top. Sunt primele nume care-mi vin în minte, cu siguranţă am omis pe cineva important.

Din blogosferă, îi citesc cu cea mai mare plăcere şi sufăr ca un câine când treburile mă ţin departe de Google Reader şi de textele lor, pe următorii:

• Cabral, de departe cel mai savuros, spumos şi efortless
• Petreanu, simţ enorm, văz monstruos şi verb pe măsură
• Tolo, singurul jurnalist sportiv care mă face să regret că nu mă pricep la fotbal
• Cosmin Alexandru, newcomer, un om care are ce spune şi care s-a adaptat foarte uşor şi firesc la online
• Mihai, din trio-ul TreiBădică (o să strigaţi “Nepotism!”, o să vă corectez, “Cumnătism!”, pentru “nepotism” trebuie să mai treacă nişte ani şi să înceapă şi Vlăduţ să scrie)

Ceea ce mă subjugă la toţi aceşti cinci este că reuşesc să transmită de foare multe ori emoţii, iar asta este, cred eu, o virtute esenţială a condeierilor.

Nu i-am trecut în listă pe oameni pe care îi citesc şi îi admir în offline, dar care, în textele scrise exclusiv pentru blog, rămân prea adesea nemuritori şi reci (ştiu bine, de altfel, că reproşul îmi poate fi contrapus în oglindă).

În fine, a treia leapşă: tot Simona Tache vrea să-i spun dacă sunt vampir, că prea sunt mort după ţoale. Evident că nu avem voie să răspundem la toate curiozităţile muritorilor, aşa că o să sar peste întrebare, dar nu mă pot abţine să nu pun şi eu una:

• Ce e mai bine? Să fii mort după ţoale sau să umbli cu ţoale de mort? Răspunsul la post restant. Gratis, mamă soacră!

Cu întârziere, răspund şi eu. Mi-ar plăcea:

• să am talentul cu care Tolo pune în scris nu doar întâmplări şi idei, ci mai ales emoţii (nu m-a interesat niciodată sportul, dar i-am devorat însemnările de la JO 2008)
• să am gustul pentru absurd al lui Exarhu ori măcar concizia şfichiuitoare cu care Simona Tache îşi scrie jurnalul de cazarmă.
• să reuşesc să fiu mereu la fel de pertinent ca Petreanu
• să am umorul şi căldura celor trei Bădică
• să fiu la fel de tonic ca Manafu şi ca Bobby Voicu, care scriu fără se enerveze, fără să facă băşcălie, fără să-şi pună poalele-n cap (şi care nu-şi pierd cititorii în ciuda tuturor acestor defecte)
• să scriu cu uşurinţa cu care scrie Cabral (nu mai ştiu, după Lucian Mândruţă, pe altcineva care să scrie la fel de facil şi cu la fel de mult miez şi umor)

Foto: Roald Aron / Eve

În ultimul Eve, Ioana Hodoiu a făcut din povestea naşterii lui Vlăduţ un studiu de caz. Nu e o investigaţie jurnalistică: Ioana nu şi-a propus să identifice vinovaţi şi nici să demaşte structuri anchilozate. E un text extrem de subiectiv: povesteşte cum s-a văzut naşterea din perspectiva celei care la spital pare să conteze cel mai puţin – a mamei. Admit că şi lectura mea e una subiectivă: nu pot citi indiferent despre umilinţa, ruşinea şi abuzul care au însoţit ceea ce ar fi trebuit să fie cel mai frumos moment din viaţa unor oameni care-mi sunt foarte dragi.

Mi-e ciudă de primele lui ore, pe care le-am fi putut petrece împreună, cu Mihai chiar, dacă s-ar gândi cineva cât de importante sunt aceste prime momente. Mi-e ciudă că un travaliu, care a început atât de frumos, a continuat atât de urât. Mi-e ciudă că m-am simţit atât de neputincioasă şi singură, într-un decor de abator, într-unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea. Mi-e ciudă că m-au făcut să mă simt vinovată, că s-au luat decizii în locul meu, că nimeni nu îi spunea lui Mihai ce se-ntâmplă, că doctorii râdeau şi femeile urlau, mi-e ciudă că, la ieşirea din sala de naşteri, mă gândeam că n-am să mai fac niciodată un copil, pentru că nu aş putea să trec prin asta încă o dată.”

Sunt curios dacă cineva de la Giuleşti a citit textul din Eve. Chiar sunt curios.

Ei bine, personajul dual care a povestit sarcina şi primele două luni de după naştere pe sarcinaindoi.blogspot.com a hotărât să-şi ia la revedere de la blogosferă. În locul lui a apărut un pichiponţ cu 3 perechi de ochi şi 3 pofte de vorbă, numit treibădică. Îl găsiţi pe treibadica.blogspot.com, mai uman decât vă aşteptaţi. Promite calomnii suculente şi indiscreţii răutăcioase. Human after all…