Nici n-a părăsit bine Elena Udrea proaspăt inauguratul port turistic din Mangalia, că am și descins din Papa Prius, gata ptr micul exercițiu de imaginație – cum va arăta viața mea la 40 de ani.

Echipat, conform instrucțiunilor, cu pantaloni lungi, cămașă cu mânecă lungă, ochelari de soare, “ceva de cap” și încălțări cu talpă albă, m-am îndreptat spre barca lui Lucian Mândruță, cel care m-a invitat (când cu lansarea Cicloteque din Parcul Drumul Taberei) să particip la așa-numita Regată a Presei.

Pe barcă mă așteptau la cârmă Lucian și frumoasa lui colegă de trust, Alexandra Bădoi. Am urcat la bord și am comandat ieșirea în larg (căzusem deja pradă fanteziei și mă vedeam în postura mogulului între două vârste, îndrăgostit de yachting, care l-a angajat pe unul dintre cei mai buni jurnaliști români pe post de skipper și care-și petrece weekend-urile navigând în compania răpitoare a celor mai proaspete prezentatoare meteo).

Așa, în trei, recunosc că mi-a plăcut treaba cu yachting-ul. Ca orice mogul care se respectă, am tras de câteva ori de sfori și m-am jucat puțin de-a cârmaciul, fără să știu cu adevărat ce fac, mai mult ca să-mi dovedesc mie că barca e în puterea mea. Aș fi făcut și o baie în mare, dar apa era rece, iar Alexandra nu știa să înoate, așa că am preferat să nu stric bunătate de fantezie.

Reversul medaliei

Din păcate, chemarea la ședința tehnică de dinaintea Regatei m-a trezit din vis. Ne-am întors la țărm, unde am fost distribuiți într-o echipă de 8 oameni, cei mai mulți dintre ei navigatori împătimiți. Ne-am suit pe altă barcă (una de viteză), pe care am aflat că nu prea avem voie să facem nimic. Mă rog, nu chiar nimic.

Treaba noastră, de muși neinstruiți, era să ținem capul jos, ca să ferim ghiul și să trecem de pe o parte pe alta a bărcii în timpul voltelor, adică exact în momentele în care focul (vela de la proră) se smucea în bătaia vântului, iar barca își schimba vertiginos atât direcția, cât și înclinația punții. Am avut o admirație deosebită pentru Alexandra care a executat acest balet periculos în rochie lungă și cu sandale, fără să se împiedice, fără să cadă în apă și mereu cu zâmbetul pe buze.

În timpul acesta, skipper-ul Chilian (numele e fictiv*) urla comenzi echipajului. La început am crezut că o face ca să fie bine auzit, apoi mi-am dat seama că are pur și simplu probleme cu controlul furiei. Omul a fost practic într-o criză isterică tot timpul cât a durat regata. Apoi, când s-a calmat, s-a mirat sincer că navighează întotdeauna mai bine în afara competițiilor. Eu am râs, n-am zis nimica.

La masa de după, Lucian m-a asigurat că așa fac toți skipperii și că toți navigatorii acceptă acest abuz, așteptând să le vină rândul ca skipperi. Chestie care mi-a futut și mai tare filmul pe care-l aveam despre yachting ca activitate deconectantă și contemplativă. Am început să înțeleg, în schimb, calitățile care-l recomandă pe un navigator pentru a face politică.

După ce am terminat regata pe locul 3 din cele 3 posibile (adică am obținut un loc pe podium), ne-am mai plimbat o vreme cu barca. Lucian și Chilian au vorbit despre bărci, despre oamenii care au bărci și despre orizonturile limitate ale bogătanilor din România care, după ce-și iau trei Jeep-uri, în loc să-și ia o barcă, își mai iau un Jeep. Cu partea asta am fost de acord, restul conversației a fost, însă, prea tehnic și n-am înțeles mare lucru.

În cele din urmă, am hotărât să-mi refac fantezia cu care începusem și am coborât în cală, în ciuda nenumăratelor avertismente legate de faptul că în cală ți se face instantaneu rău. Nu mi s-a făcut rău, în schimb am tras un pui de somn memorabil, legănat de sunetul și de mișcarea valurilor. Așa am reînceput să pricep cum devine treaba cu bărcile. Am visat că ajunsesem un mogul între două vârste, îndrăgostit de yachting, care l-a angajat pe unul dintre cei mai buni jurnaliști români pe post de skipper și care-și petrece weekend-urile navigând în compania răpitoare a celor mai proaspete prezentatoare meteo…

Pe drumul spre București, Lucian și cu mine ne-am întors în Papa Prius. Când am oprit într-o benzinărie, mi s-a părut că-l aud pe un client comentând:

Uite-l și pe ăla, cum îl cheamă? Ce rău i-a mers după Dansez… Astă-vară îl fugărea nea Mărin prin Deltă, acu a ajuns șoferu’ lu’ Mândruță.

Evident, eu am tăcut enigmatic, ca orice mogul care se respectă.

* căpitanul, un om de profesie liberală, m-a rugat să nu public poze cu el. Are clienți care-i datorează bani și nu trebuie să știe că și-a luat o nouă barcă. Tot pentru a-i proteja identitatea, am hotărât că e mai bine să nu-i public nici numele.

Vânătorul de zmee este o carte atât de puternică, încât, multă vreme după ce am citit-o, orice alt titlu mi s-a părut banal.

Zăpada m-a captivat aşa de tare, încât am pierdut zborul de München, dar nu mi-a părut rău. În răgazul astfel câştigat, l-am însoţit cu şi mai mare fascinaţie pe Ka, poetul naiv din romanul lui Pamuk, în periplurile sale prin Kars, un orăşel uitat de lume la graniţa Turciei.

Pamuk a fost primul scriitor care mi-a deschis câteva ferestre spre lumea islamică, ferestre desenate din perspectiva unui insider. Citisem acum doi ani Mă numesc Roşu, îmi plăcuse enorm, mi se păruse un Numele trandafirului oriental, dar poate şi pentru că povestea se petrecea cu câteva secole în urmă, mi s-a părut că Islamul acela părea puţin inactual. Zăpada mi-a dezvăluit, în schimb, un tablou extrem de viu al Turciei contemporane, la fel de subtil şi în acelaşi timp de bine conturat ca cel pe care-l desenează Egiptului Alaa al-Aswany în Blocul Iakubian. Am început să înţeleg cât de complexă şi cât de diferită este cultura acestor ţări, mult mai depărtate spiritual de noi decât geografic.

La puţină vreme după ce am terminat Zăpada, am citit Vânătorul de zmee, o carte care m-a emoţionat până la lacrimi. Khaled Hosseini povesteşte istoria crâncenă a Afganistanului ultimilor 50 de ani, dar o face folosind această tragedie istorică în scenografia unei drame personale, a unui băiat care s-a dezamăgit pe sine în copilărie şi care nu-şi poate ierta această slăbiciune tot restul vieţii. Citind-o, mi-am dat seama cât de puţine ştiu despre istoria Afganistanului şi a Orientului islamic, în general, în ciuda omniprezenţei acestor subiecte între ştirile internaţionale. Am căutat să aflu mai multe şi m-am bucurat să mai ridic puţin ochelarii de cal care mă separau de această lume.

Mi-am comandat apoi prima carte a lui Khaled Hosseini, Splendida cetate a celor o mie de sori, a cărei poveste urmăreşte destinele înlăcrimate, prigonite şi însângerate a două femei care trăiesc în Kabul pe parcursul aceleiaşi obsedante perioade. Au fost câteva momente când am vrut să mă opresc, pentru că nedreptatea tragediei imaginată de Hosseini şi precizia detaliilor mi s-au părut insuportabile, dar mi-am spus că am o datorie să cunosc drama milioanelor de femei care au trecut prin acest Iad contemporan. Ştiam, din păcate, că cele mai multe detalii din carte i-au fost inspirate autorului de poveştile înfiorător de reale culese de la aceste femei.

Spre sfârşitul anului, am călătorit literar şi mai spre răsărit, la curtea împăratului mogul Jalaluddin Muhammad Akbar, acolo unde Salman Rushdie şi-a desfăţurat iţele acţiunii ultimului său roman, Seducătoarea din Florenţa, despre care, probabil, aţi auzit atât de multe lucruri în ultima vreme, dacă nu l-aţi şi citit deja, încât nu cred că are rost să mai adaug ceva. Ajunge să spun că, pentru mine, a fost cea mai frumoasă carte pe care am citit-o în 2009, şi să-i aduc mulţumiri Monicăi Bârlădeanu, cea care mi-a deschis ochii asupra ei.

Anul Nou m-a prins citind ultimul roman al lui Pamuk, Muzeul inocenţei, o altă frescă a Turciei, dar dintr-o perspectivă radical diferită de cea din Zăpada: aici Pamuk aşază drama unei poveşti de dragoste pe canavaua relaţiilor, tabu-urilor şi laşităţilor din înalta societate a Istanbulului de acum câteva decenii.

Am reluate aceste titluri atunci când mi-am făcut bilanţul lecturilor pe 2009 şi mi-am dat seama că o parte dintre ele au urmat o tematică islamică, orientală. Sunt cărţi pe care nu le-am citit numai pentru plăcerea lecturii, ci şi pentru că încerc să înţeleg mai bine o cultură pe care încă o simt radical diferită de cea în care am fost educat. Pe de altă parte, în tot ceea ce am citit am descoperit aceeaşi limbă a iubirii, a suferinţei, a încrederii, a abuzului, a bucuriei, a răbdării, a îndurării şi a penitenţei pe care o vorbesc toate sufletele oamenilor şi mi-am adus aminte de vorbele lui Terentius:

Sunt om – nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin.

:: Elle, februarie 2010

Totuşi, am să fac o excepţie, pentru că începătorii trebuie îndreptaţi cu duhul blândeţii.

Aşadar, Simona Tache vrea să ştie ce am făcut în premieră (sau după o pauză îndelungată) în ultimele şapte zile. Păi ar fi aşa:

• am pozat (cu canotieră şi velociped) pentru o fotografie de epocă realizată de Eugen Ciocan, Maître Photographe de la Belle Epoque
• am mers patru zile consecutive la sală
• mi-am făcut un card BRD ePayment powered by GeCAD
• am călătorit la business class fără să plătesc şi fără să cer asta
• am văzut un spectacol de teatru montat de David Schwartz (“România, te pup!”, excelent, nu-l rataţi!)
• am decis, după un an şi ceva, să-i mai dau o şansă iPhone-ului (despre asta voi povesti pe larg altă dată)

Dan Voiculescu e curios să afle care sunt, după părerea mea, cele mai bune condeie din online-ul românesc. Îmi displac topurile, aşa că ceea ce urmează nu este un top. Sunt primele nume care-mi vin în minte, cu siguranţă am omis pe cineva important.

Din blogosferă, îi citesc cu cea mai mare plăcere şi sufăr ca un câine când treburile mă ţin departe de Google Reader şi de textele lor, pe următorii:

• Cabral, de departe cel mai savuros, spumos şi efortless
• Petreanu, simţ enorm, văz monstruos şi verb pe măsură
• Tolo, singurul jurnalist sportiv care mă face să regret că nu mă pricep la fotbal
• Cosmin Alexandru, newcomer, un om care are ce spune şi care s-a adaptat foarte uşor şi firesc la online
• Mihai, din trio-ul TreiBădică (o să strigaţi “Nepotism!”, o să vă corectez, “Cumnătism!”, pentru “nepotism” trebuie să mai treacă nişte ani şi să înceapă şi Vlăduţ să scrie)

Ceea ce mă subjugă la toţi aceşti cinci este că reuşesc să transmită de foare multe ori emoţii, iar asta este, cred eu, o virtute esenţială a condeierilor.

Nu i-am trecut în listă pe oameni pe care îi citesc şi îi admir în offline, dar care, în textele scrise exclusiv pentru blog, rămân prea adesea nemuritori şi reci (ştiu bine, de altfel, că reproşul îmi poate fi contrapus în oglindă).

În fine, a treia leapşă: tot Simona Tache vrea să-i spun dacă sunt vampir, că prea sunt mort după ţoale. Evident că nu avem voie să răspundem la toate curiozităţile muritorilor, aşa că o să sar peste întrebare, dar nu mă pot abţine să nu pun şi eu una:

• Ce e mai bine? Să fii mort după ţoale sau să umbli cu ţoale de mort? Răspunsul la post restant. Gratis, mamă soacră!

Extra. Daca as fi dintre cei care traiesc pe seama tampeniei CNSAS, m-as juca cu un titlu gen: NOU. D.V. is following you also on Twitter!

Cineva mi-a şoptit că se pregăteşte chiar o emisiune pe Antenă cu nişte dinaozauri din presă, care ar urma să se cheme La Felix Motanul.

Asumarea întregii poveşti cu turnătoria şi bagatelizarea ei în pas de poante mi se pare una dintre cele mai inteligente mişcări de imagine pe care le-am văzut în ultima vreme. Nu ştiu cine îi face rebrandingul lui Dan Voiculescu, dar eu aş vrea să-l scot la o bere pe omul ăsta. Dincolo de rezervele pe care le am faţă de opţiunile lui morale, tipul chiar ştie ce face.